https://blog.revistaderecenzii.com/

Opere complete („Ostașul român”, Cernăuți) e o ediție frumoasă, îngrijită cu multă dragoste și din venitul căreia un obol este destinat unui bust al lui Creangă la Cernăuți.

Această „ediție completă” ni se pare prea completă, și nu așa cum a voit-o Creangă, care și-a pregătit ediția înainte de a muri – ediția de Iași, mai bogată și ea decât a voit-o el, executorii mai adăugând ceva peste gândul lui, și nici într-un caz mai săracă.

De o bucată de vreme, dintr-un zel prea mare, dintrun fel de nevoie de tonalitate, scriitorii noștri morți sunt îmbogățiți prea mult și cam cu de-a sila. Am protestat adesea împotriva acestei generozități, cu ocazia unor ediții ale lui Eminescu, ale lui Caragiale și ale altora.

E un fel de epidemie de „opere postume”, care de cele mai multe ori sunt numai postume, dar nu și opere.

Să cercetăm această ediție completă. Mai întâi, bucăți cu paternitate îndoielnică. În ediția de față, ca și în altele, se tipăresc versurile intitulate Oltenii în Iași, răspândite pe vremuri în public și despre care ni se spune într-o notă, pierdută în sutele de note de la sfârșitul volumului, că se atribuie lui Creangă, deși se crede că sunt de Miron Pompiliu. Atunci de ce se tipăresc aceste versuri în șir și la fel cu alte bucăți, mai cu seamă că, dacă se vor fi potrivind cu politicul Creangă, nu se potrivesc deloc cu poetul Creangă, care, în arta sa – întrupare și expresie a atitudinii țăranului român din Humulești de pe acea vreme –, are altă atitudine, alt ton în materia aceasta, și anume atitudinea și tonul din Moș Nichifor Coțcariul: un dispreț distant și îngăduitor. Și tot cu îndoieli asupra paternității se tipărește aici și articolul Misiunea preotului la sate.

Apoi „postume”: Calicul de la Tălpălari, o istorie oarecare, fără subiect popular, am zice fără subiect „Creangă”, e scrisă de un domn care ar fi auzit-o din gura lui Creangă cu câteva zile înainte de moartea scriitorului. Și, în adevăr, se vede bine, bine de tot, dar de tot, că nu e scrisă de Creangă. Dar Creangă e Creangă prin talentul său, prin stilul său, prin farmecul său. E, în adevăr, proprietatea cuiva, chiar când e redactată de altul, o idee, o teorie, dar nu o bucată literară (mai ales când și întâmplarea e un fapt întâmplat). „Poveștile” lui Creangă sunt ale lui Creangă nu prin subiect, prin „istorie” – care sunt ale tuturora –, ci tocmai prin forma dată de el. E atât de clar lucrul acesta…

Făt-Frumos, fiul Iepei ar fi să fie o „postumă”. (Și dacă ar fi, ar trebui indicat acest lucru.) Dar povestea nici nu e isprăvită măcar.

Noi am văzut pe vremuri la un anticar manuscrisul acestei povești și nu l-am cumpărat, nu numai pentru că prețul era mai presus de resursele unui student, ci pentru că nu prezenta nici un interes estetic. Acum ne pare rău, căci, dacă am fi știut ce rol o să aibă, făceam sacrificii și-l confiscam.

Noi credem că Creangă nici n-a avut de gând să isprăvească această poveste și s-o tipărească. Din toate poveștile lui, aceasta e singura unde întreg conținutul e numai miraculos. În toate celelalte, adevărate nuvele din viața de la țară, miraculosul e secundar și de multe ori e un ingredient pentru puterea realistă a picturii oamenilor și vieții lor sufletești. În Făt-Frumos, fiul Iepei e numai miraculos și bucata nu are valoare decât numai pentru limbă, dar o valoare inferioară, chiar și din acest punct de vedere, față de alte povești, fiindcă puținătatea fondului se traduce în puținătatea limbii (observ în povestea aceasta muntenisme, datorite probabil zețarului bucureștean, căci Făt-Frumos, fiul Iepei a fost tipărit în Convorbiri literare, din 1898, când această revistă se mutase la București. Mai observ cuvântul „milă” în loc de „poștă”).

Apoi să se bage de seamă că, de când începe să scrie Amintirile, Creangă nu mai scrie povești. De atunci n-a scris decât Cinci pâini, care nu e poveste, ci o snoavă sau, mai just, rezolvarea unei probleme de aritmetică într-o anecdotă cu scop moral. După faza poveștilor, de când începe să scrie Amintirile, Creangă se simte mai scriitor, nu mai „spune povești” – poate i se pare că așa e mai serios și mai „literat” (acum scrie și o piesă de teatru!). Poate… Cine știe? Fapt e că în activitatea lui observăm două faze, și în faza a doua nu mai pune la contribuție miraculosul.

Făt-Frumos, fiul Iepei trebuie să fi fost un manuscris vechi părăsit de Creangă sau, dacă e mai nou, un manuscris la care totuși a renunțat, genul conținutului lui nemaifiind în preocupările sale, ori considerându-l deja, prea copilăresc.

Ediția cuprinde și istorioare instructive ca Acul și barosul, Inul și cânepa etc., luate din cărțile de citire pentru școlile primare, alcătuite de Creangă în tovărășia altor institutori.

Creangă a scris aceste istorioare nu ca poet, ci ca pedagog, cu un scop pur didactic, începător de didactic! E ceva voit, combinat, și nu acel joc al inteligenței și imaginației, care este arta. Inferioare, din acest punct de vedere, și mult inferioare, sunt „poeziile” lui Creangă, scoase din aceleași cărți de citire, scrise copilărește pentru copii, de un om care nici n-a fost poet în versuri:Clopoțelul de la garăDând semnalul de pornireToți în grabă alergară,Toți cu toți într-o unire.

Cum pot fi literatură niște bucăți scrise anume pentru a instrui și educa pe băieții din școlile primare?

…Și mai ales literatură a lui Creangă! Frumusețea supremă, sau ceea ce e suprem în frumusețea operei lui Creangă este perfecta ei inutilitate. (De aceea bucăți atât de bine și de viu scrise ca cele două despre Moș Ion Roată, unde argumentează ori combate ceva, nu pot sta pe primul plan al operei sale.) El nu vrea să dovedească nimic în bucățile sale cele mai bune, cum sunt Amintirile și Moș Nichifor Coțcariul. Și dacă din povești rezultă morala, pedeapsa celor răi etc., nu e vina lui…

Puținele expresii sunt și defecte. Când vrea ceva, atunci acela care scrie nu mai e țăranul din fundul sufletului lui, ci târgovățul, uneori institutorul. Critica gramaticii lui Măcărescu e o pată în Amintiri. Aici nu vorbește artistul, ci institutorul care combate și vrea să dovedească. (Dar năuceala penibilă a lui Davidică cu gramatica e artă, căci e vorba de o scenă prinsă din realitate cu mult adevăr și mult haz.)

Tot ce e orășenesc în Creangă e inferior. Mai întâi, pentru că este ceva eterogen concepției și expresiei generale a operei (tot așa expresiile neaoș populare din Creangă ar distona vulgar în scrisul lui Maiorescu); și al doilea, pentru că orășeanul Creangă era un mahalagiu. Când țăranul din el, care rămăsese intact în fundul sufletului său și pe care-l putea evoca în ceasurile mari, apărea stăpân în conștiința lui, alungând în chip radical pe mahalagiul de formație mai recentă – atunci Creangâ era nu numai un mare artist, dar și un spirit de o finețe neîntrecută și în adevăr aristocrat – aristocratismul unei clase vechi, așezate, cu tradiții și datini, cum erau țăranii din Humulești din mijlocul veacului trecut.

Din acest punct de vedere, petițiile lui la autorități, articolele lui, o parte din scrisorile lui, puse în „opera completă” ca parte integrantă a ei, strică, cu hotărâre, impresiei estetice.

Noi credem că Creangă trebuie ferit de orice pagină rămasă pe urma lui care se datorește târgovățului din el, când aceste rămășițe sunt în adevăr rămășițe, și nu bucăți pe care el le-a scris ca artă și a înțeles să le pună în opera sa de artă și deci suntem siliți să le primim ca atare.

Dacă cumva avem dreptate, atunci tipărirea versurilor intitulate de editori „Satirice (versuri inedite)” – triumful mahalagiului din Creangă – este o mare greșeală.Azi am bani, azi am parale,Azi de lume joc îmi bat,La cazin și-n tribunaleSunt primit și-mbrățișat.. . . . . . . . . .Onorabili și cochete,Eu cunosc a voastră sete

și tot așa mai departe… Acesta e omul care a scris vorbirea epică și evocatoare de plaiuri și de vremuri a lui David Creangă din Pipirig?

Aceste „Satirice” ne arată spiritul unui mahalagiu la cafenea și ne lasă să ne închipuim ce-ar fi fost, poate, Dragoste chioară și amor ghebos. Dar din lista personajelor piesei și din numele lor, ca și din pagina rămasă, ne putem face o idee de acea piesă de „teatru”. A, dacă țăranul din Creangă ar fi zugrăvit mahalaua (domeniul atât de plicticos de mult exploatat de scriitorii noștri), ar fi fost foarte interesant. Dar, pe cât se pare, nu țăranul, ci mahalagiul satiriza mahalaua. Fără îndoială, ca document sufletesc ar fi fost și această piesă interesantă. Pagina de manuscris cu Dragoste chioară și amor ghebos era de vânzare alături de Făt-Frumos, fiul Iepei la anticarul de care a fost vorba mai sus.

Firește, dacă l-am feri de operele pe care nu le-a voit să le lase ca literatură, ar mai rămânea la pasivul lui, răspunzător de ele, numai acele pasaje datorite târgovățului, atât de puține, care sunt în opera tipărită de el în revistele literare.

Desigur, pentru studiul lui Creangă și pentru biografia lui, e binevenit totul. Dar e nevoie oare ca aceste documente să fie trecute în opera lui literară?

Și fiindcă a venit vorba de biografia lui Creangă – și fiindcă multe bucăți din ediția aceasta nu pot avea, sperăm, nici pentru editori, decât un interes biografic (scrisori, petiții, demisii etc.) – ne întrebăm întru cât avem nevoie și de biografia lui de orășean, la care se raportează toate aceste documente biografice? Biografia aceasta ne poate satisface o curiozitate comună, explicabilă, legitimă chiar, când e vorba de scriitori scumpi nouă, dar nu ne explică nimic din opera lui Creangă, pentru că opera lui e, tocmai, în afară de viața lui de orășean, s-ar putea zice că e contra vieții lui de orășean.

Biografia, câtă ne trebuie, pentru explicarea operei lui, e în Amintiri. Iar biografia aceasta, în partea ei esențială, care a condiționat pe scriitor, fiind a oricărui copil de țăran din Humuleștii de-atunci, s-ar putea completa cu reconstituirea vieții din vremea aceea din Humulești și cu evocarea pitorescului naturii din valea Ozanei.

Autorul profund – demiurgos – al operei lui Creangă e poporul; concepțiile lui Creangă sunt ale poporului; al lui Creangă e numai talentul, pe care-l are din naștere. Opera lui Creangă nu datorește nimic incidentelor biografice ale orășeanului din el, decât câteva pete (efect rău) și (efect bun, dar indirect) nostalgia după Humulești, care e un factor al poeziei lui. Dacă știm, pur și simplu, că a fost un transplantat fără cultură, știm tot ce ne trebuie din biografia lui de târgovăț, ca să-l putem înțelege în totalitatea lui.

Dacă pentru cercetători e interesant tot ce-a rămas de la Creangă (ca și „postumele” lui Eminescu), pentru plăcerea estetică paginile „postume” ale lui Creangă sunt, toate, dăunătoare. Creangă apare mai mic; apare, apoi, impur. Și e nedrept să se dea aceste pagini ca opere ale lui, laolaltă cu celelalte.

Ce-ar zice el dacă s-ar trezi și ar vedea astfel de ediții, el care a cunoscut torturile autocriticii și autocorijării, cum dovedesc manuscrisele lui chinuite, în care se vede atât de bine lupta pentru tot mai frumos, luptă care constă mai ales în înverșunarea țăranului din el de a curăți manuscrisul, cu deosebire în privința limbii, de imixtiunea târgovățului.

Din cele de mai sus, nu urmează că, dacă ar fi să recomandăm o ediție a lui Creangă, din câte există azi, n-am recomanda-o pe aceasta. Am recomanda-o, desigur, pentru că e mai exactă decât altele. Mai exactă – nu exactă.