https://blog.revistaderecenzii.com/

Se luminează de ziuă. Copacii sparg perdelele de ceață. Pământul se desface ca din scutice și-și dișterne priveliștile din ce în ce mai limpezi, din ce în ce mai largi. În fața portului Hârșova, așezat pe malul drept, la poalele dealului Ciobanu, se împreună cele două brațe ale Dunării. Puțin mai înainte, din vale de ostrovul Gâsca Mare, despicând ogoarele, își aduce Ialomița dinspre apus undele-i galbene și liniștite, — a patra solie din împărăția Carpaților noștri. La sosirea ei, Dunărea se tulbură, ajunsă ca de-un dor adânc… Ce tânără și falnică era când se bătea cu stâncile ca să-și facă loc în lume! Ce dulce-i cânta freamătul codrilor întunecați! Un popor de amintiri o strigă din urmă. Apele ei se răzlețesc și se-mprăștie ca vițele unei funii despletite: unele apucă înspre răsărit, spre măgurile Dobrogiei îmbrobodite-n negură, altele se-ndoaie spre apus, spre strașina Carpaților, ca și cum, dornice de înălțimi, ar căta să mai întâlnească-n cale munții aceia frumoși, cu cari s-au luptat odinioară și pe cari i-au lăsat învinși.

O luncă mare, scrijălată de privaluri și spartă de bălți, s-așterne-ntre aceste brațe, cari străbat astfel rășchirate o depărtare de trei poște. Stufișuri de papură-naltă, deasă ca peria, astupă viroagele. Soarele răsare-ncet de după dealurile Măcinului. Văile fumegă în depărtare. În urma noastră, pe luciul apei, tremură vine albastre și roșii. Păduri seculare de sălcii întunecă malurile. Intrăm într-un canal drept. De-o parte și de alta, copacii, înșirați ca pe-o alee, se văd răsturnați în apă. Stoluri de grauri se vântură-n aer ca o pulbere vânătă. Încet, perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizând ochilor una din cele mai încântătoare priveliști. În fund, pe-o colină ridicată în fața înălțimilor fumurii ale Dobrogiei, se desfășură, în toată măreția ei, Brăila, vechea Proilava, unul din cele mai frumoase orașe ale țării noastre. Turlele bisericilor strălucesc în razele dimineții ca niște globuri de cristal. Aici orizontul se lărgește, se luminează din toate părțile. Avem impresia că suntem pe Bosfor, la intrarea în Constantinopoli. Dunărea-și împreună brațele cu zgomot. Valurile, stârnite de roata vaporului, fug speriate în urma noastră și se izbesc de maluri. De pretutindeni s-aud fluiere, sute de steaguri fâlfâie-n aer, în fața portului se-nalță o adevărată pădure de catarguri. De-a lungul cheiului, șlepuri înșirate încarcă și descarcă. Mii de brațe se mișcă în zorul de muncă al dimineții. Movili de porumb se dau la lopată. Cărbuni, piatră, baloturi grele de mărfuri s-azvârl huruind pe jgheaburi de lemn. Deasupra acestui furnicar de muncitori, pe dealul culcat de-a lungul Dunării, se ridică orașul cu străzile lui largi și drepte, cu grădini frumoase și clădiri mărețe, cari-i dau înfățișarea unei capitale apusene. Ca la o bătaie de pușcă, cum ieși pe bariera dinspre miazăzi, dai de parcul „Monumentului”, o adevărată pădure, în mijlocul căreia se înalță pe o movilă, între patru tunuri, o piramidă de piatră, ale cărei inscripții amintesc că la 1828 fortăreața Brăila a fost luată de sub stăpânirea turcilor și redată pentru totdeauna României. Puțin mai înainte sunt vestitele băi de la Lacul-Sărat. Cu treizeci de ani în urmă era câmp pustiu pe aici, doar bivolii se răcoreau pe arșiță în mlăștinile sărate ale acestor bălți. Acum s-a ridicat un orășel, cu grădini, oteluri și băi, în mijlocul acestei câmpii nisipoase, lângă lacul al cărui nămol negru — un adevărat izvor de tămăduire — atrage vara mii de bolnavi din toate unghiurile țării.

Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. Pusă aici, în pragul cel mai bântuit de primejdii și mai greu de apărat al țării, a trebuit și ea, ca mai toate orașele noastre dunărene, să-și vadă adesea porțile sparte de ghiulele turcești, bisericile-n flăcări, și steagurile verzi ale Semilunii fâlfâind pe zidurile stropite de sângele vitejilor ei fii. Azi, după lupte și suferinți de veacuri, o altă Brăilă, liberă, mândră și strălucitoare, se ridică pe vechile-i ruini, — un oraș nou, însuflețit de o nouă putere de viață, își înalță-n cer uriașele-i coșuri de fabrici — stindarde de pace, de muncă și de propășire.