https://blog.revistaderecenzii.com/

Ne lăsăm în jos pe la schitul Tarcău, pitit într-o poieniță la gura Bolohănișului; păduri nestrăbătute atârnă pe laturile stâncoase ale văii. Un nor se oprește deasupra noastră; din creștetul cerului soarele-l săgetează și-l sparge; și alți nori se ridică, tot mai posomorâți, de prin văgăunile munților; în aer se face răcoare, frunzele încep să tremure, un pod dentuneric s-așterne în văzduh, și câteva minute nu se aude decât foșnetul pădurii; deodată, ca un șarpe de foc se zvârcolește în nori, ș-un tunet groaznic zguduie cuprinsul; ne uităm îngrijați în urmă, ploaia vine perdea spre noi, și toată valea se umple de ropot. Într-o clipă potopul ne-ajunge, fulger după fulger spintecă tăria, și tunetele se-ntețesc. Ne-adăpostim subt un fag — în credința poporului nostru fagul e un copac sfânt, apărat de trăsnet. Urlă Tarcăul în vale, umflat de puhoaie; din ce în ce mai tare s-aud grohotind bolovanii târâți în valurile-i posomorâte, și ploaia cade, cade vijelioasă, neostoită, răpăitoare ca o grindină, de crezi că se dărapănă munții. Peste vrun ceas se răzbună, bolta se limpezește, pădurilencropite de soare încep să aburească. Ne lăsăm la conacul hierăstrăielor, de unde se-ntinde, pe malul drept al Tarcăului, o linie ferată pentru căratul lemnelor în vale. Jos, pârăul s-azvârle învolburat pe scările de lespezi. De-o parte și de alta se-nalță pripoare îmbrăcate-n codru; încet picură ploaia de pe ramuri, rari licăriri de soare tremură-n frunzișul umed, șopârlele gonite din culcușurile lor de năvala apei tânjesc pe lângă drum. O strungă luminoasă se deschide-n fața noastră
— ieșim în valea Bistriții.

A doua zi plecăm cu trăsura de la Gura-Tarcăului în sus, pe frumoasa șosea ce se așterne ca o prispă lată de-a lungul Bistriții, pe sub poalele codrilor. Multe râuri s-aruncă din strâmtorile Carpaților în roditoarele noastre câmpii, nici unul însă nu deschide în băteliștea munților o vale mai luminosă și mai fermecătoare ca Bistrița Moldovii. Ea întrunește-n întinsa-i domnie sălbătăcia Jiului, măreția Oltului și bogățiile Prahovei. Călătorii străini cari-au străbătut-o pe plute, din Dorna până-n Piatra, o pun, cu drept cuvânt, printre cele mai frumoase ape din lume. În vechime curgea pe prund de aur și purta numele de „Aurar”. Drum larg despică printre măguri valurile-i repezi, și falnic îi e mersul. Se-nalță codrii s-o privească, sprințare-i sar pâraiele-n cale, plutașii îi cântă doine, satele huzuresc pe mândrele-i maluri: pădurile au căprioare, izvoarele păstrăvi, și Bistrița — lostriți. Trecem Bicazul, Buhalnița, Hangul, și de la Răpciuni, lăsăm șoseaua ș-apucăm la stânga, pe pârăul Schitului, pe lângă jgheabul de scânduri, prin care-o lungă șuviță de apă cară ghile și dulapi din herăstraiele munților în schela Bistriții. Urcăm un tăpșan întunecat de brazi și ieșim în luminiș, în larga fâneață de pe poalele Ceahlăului, la schitul Durău. Toaca răsună limpede în pacea cuprinsului. Soarele scapătă spre asfințit. Pete de aur se aprind pe coamele codrilor. Șuietele izvoarelor s-aud bolborosind, ca niște glasuri pe sub pământ. Măreț, fantastic se ridică-n fața noastră, ca un dom uriaș, Pionul
— bătrânul rege al Carpaților Moldovii.

Pornim, șir lung de călăreți, pe cărarea ce taie la deal poiana schitului. Turlele Ceahlăului stau îmbrobodite-n ceață. Și-i liniște, o liniște sfântă, care face să te crezi pe alt tărâm. Miresme dulci plutesc în aerul răcoros al dimineții. De pe zarea colnicului o luăm la stânga și intrăm în pădure. Cale de-un ceas, până la „Fântâna Măcărescului”, urcușul e trăgănat, și strunga ce spintecă desișul pare-o alee. Din deal de fântână se dezvălește din codru un tăpșan verde, de pe care privirile scapă în zariște largă — vezi în depărtare șerpuirile Bistriții, și satele împrăștiete pe poalele măgurilor; la apus, „Pietrele Roșii” par ruinile unui castel, la miazănoapte, munții Călimanului își rotunjesc spinările goale, fumurii, pe bolta albastră a cerului. Deasupra noastră, Ceahlăul iese din neguri, soarele pune hlămizi de argint pe umerii stâncilor. Cărarea urcă-n cotituri prin beznă de codru, brazi lungi, doborâți de bătrânețe, zac pe pat de cetină, acoperiți de mușchi; unii, în picioare, putreziți, întind brațe negre, schiloade, cerșind parcă ajutor de la tovarășii care îi încun*

joară voinici, zvelți, plini de viață. De pe Curmătura Arșiții se deschide iarăși priveliște largă spre munți. Jos, sub brădișul atârnat de țancuri, se vede schitul Durăului, cuibărit ca în fundul unei prăpăstii. Înaintăm pe podișul descoperit, lăsând în stânga turma de stane albe — „Caprele”, c-o mogâldeață mai răsărită-n mijlocul lor — „Ciobanul”, și din dreapta, „Scaunele” — o stâncă-naltă, singuratică, tăiată-n muchi regulate. Din nou ne adâncim în pădure, caii mărunți și inimoși se grapșină pe scări de bolovani, ne plecăm pe sub scobitura „Malului pestriț”, un părete zidit din pietre rotunde, albe, vinete, roșietice; înaintea noastră lumina începe să se cearnă prin rariștea de brazi, mai urcăm un pripor, și iată-ne sus, pe zarea Ceahlăului. Din jnepenii culcați de vânturi se înalță de pretutindeni stânci uriașe, ale căror forme ciudate au toate nume și înțelesuri potrivite în închipuirea poporului: Dochia, Tabăra Vulturilor, Turnu Sihastrului, Căciula Dorobanțului, Masa Ciobanului, de unde ai cea mai frumoasă vedere pe Valea Bistriții, Gardul Stânelor, ridicat pe pragul unei prăpăstii înfiorătoare, și-n mijlocul acestei salbe de stânci senalță Panaghia, un sul măreț de piatră, scrijelat de ploi, înfipt ca un corn în creștetul pleșuv al Ceahlăului. Soarele e la nămiezi. În depărtări, o pulbere albastră plutește peste talazuri de codri. Spre răsărit, în limpezișul cerului, se vede luna ca o secere de argint. Trecem, printre jnepeni, lunga tarniță ce-ndoaie culmea de la Toacă până-n măgura Lespezilor și ne lăsăm la Fântâna Rece. Aici ne odihnim pe mușuroaiele de iarbă din preajma șipotului, a cărui apă te taie la dinți, atâta-i de rece. În fața noastră se deschide în coasta muntelui o adâncă spintecătură, care se aseamănă foarte mult cu Valea Cerbului din Bucegi. De-aici încolo nu mai e cărare; lumea, de obicei, se întoarce la Durău tot pe unde a venit. Pe*

noi însă ne momește farmecul necunoscutului și, deși nici unul din țăranii cu care am venit nu se-nduplecă să ne întovărășească, trimitem caii îndărăt și încercăm, într-un noroc, o nouă scoborâre de pe Ceahlău. E ora două după prânz. Cerul e senin, și în tot cuprinsul e o lumină și o tăcere ca-n vis. Mergem înainte pe podina descoperită ce ține zarea din movila de lespezi, pe la spatele cișmelei, și ne lăsăm pe vale în codrul brăcuit de sub Piciorul șchiopului. Printre copaci trântiți, printre hârtoape și bolovani, scoborâm mereu, ca-n adâncul unei prăpăstii. Pe ferestruiele ce se deschid în coperișul de ramuri ne uităm în sus la stanele albe de pe vârful Ceahlăului: ele-s călăuza noastră. Peste două ceasuri începem s-auzim, tot mai deslușit, tot mai aproape, freamătul sălbatecelor ape. Treptat, valea se-ngustează. Din stânga se repede pe crăpătura unui zid de piatră un izvoraș, lungă șuviță de argint, ce cade făcându-se pulbere la picioarele noastre. Dar de unde vine-atâta vuiet?… Ne-ntoarcem privirile la dreapta și rămânem uimiți. O pânză lată de apă, albă ca laptele, desfășurându-se ca de pe un sul, s-aruncă de la o înălțime amețitoare într-o copcă de piatră, care o prinde la vreo zece metri mai sus de albie, ș-apoi o toarnă-n jos, răsfirând-o ca o coadă de păun, peste pieptul rotund al unei stânci. De la Duruitoarea ne lăsăm pe matca pârăului, și după două ceasuri ieșim, printr-o rariște de mesteacăni, în cărarea bătută ce taie poienile Slatinei. Pe-nnoptate sosim la Durău, unde lumea-ncepuse a se neliniști de întârzierea noastră.

A doua zi ne scoborâm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriții până la gura Bistricioarei; de-aici ispititoarea șosea cârmește pe brâul unei măguri și străbate, pe la vama Prisăcani, dincolo, în valea Mureșului, iar noi apucăm drumeacul spart de puhoaie ce duce în Vatra Călugărenilor, trecem podul de la Gura-Largului, și spunem Bistriții: „La revedere…” Acum, înaintea noastră se deschide o vale pietroasă, pustie — de o parte și de alta dealuri descoperite, uscate, din coastele cărora ies pe unelocuri lespezi foioase, teancuri de plăci negre și bulgări de cărbune; un pârăuaș curge risipit, tăcut, printre bolovanii arși de soare. Pe la nămiezi ajungem la înfundătura văii, în codrul de brazi și de fagi ce-mbracă de sus până jos muntele Pătru-Vodă, pe care-a stat de s-a odihnit, într-o zi de cumplită-nvăluire-a sorții, semețul Rareș, biruitorul de la Feldioara. În șerpuiri largi, pe sub bolți de ramuri, șoseaua senalță trăgănat pe brâiele munților. Din zare ne uităm în urmă și vedem, ca-ntr-o panoramă, toată măreața zidire a Ceahlăului, lămurindu-și coroana-i de stânci pe albastrul cerului. Coborâm în Plotun: câteva căsuțe presărate pe-ncheietura măgurilor de-a lungul pârăului ce se azvârle din Pătru-Vodă, desfundându-și calea printre rupturi de lespezi; ici-colo, câteun petecuț de fâneață așternut, ca un lăvicer, pe sub poalele brădetului; drumul se lasă-n hopuri pe malul înalt al Plotunului. Pe la toacă sosim în Pipirig. E duminică. Tot satu-i strâns la horă, în bătătura cârcimei de pe prund. Tineretul joacă de răpăie pământul. Bătrânii cinstesc pe prispă. Nevestele stau mai la o parte, tăinind de-ale lor. Încet, soarele scapătă în dosul Cotnărelului. În fund, pe Luciori, și în fața satului, pe rotunzișul pleșuv al Bompei, treptat se micșorează, până se șterg, cele din urmă pale de lumină. Hora se sparge. În pâlcuri, mulțimea se-mparte pe cărări; tot mai deasă-i umbra pe vale, tot mai rari și mai depărtate răsună în dulcea liniște a-nserării chiotele flăcăilor. Vin vacile la muls, cu mugete lungi își strigă vițeii. Încep să s-aprindă luminile pe la case, și stelele pe cer.

Drumul se-ndoaie pe la capătul muntelui Bompa, pe pârăul Pipirigului, hrănit de undele Dolilor ș-ale Plotunului, străbate printre stâncile de la Dumesnic într-o luncă deschisă, din ce în ce mai largă; fânețe bogate și ogoare de porumb s-aștern între cele două dealuri acoperite de păduri de fag. Mergem ca vrun ceas pe valea aceasta fermecătoare și, lăsând drumul neted, apucăm la dreapta pe matca pietroasă a unui pârăuaș, ș-ajungem într-o înfundătură de codru, la mânăstirea Secu, zidită acum patru sute de ani de vornicul Nestor Ureche. Un călugăr bătrân ne poartă prin sălile mari, tăcute ale arhondaricului, prin tainițile întunecoase și turnurile de apărare cu ferestrui înguste, ne-arată vechile odoare bisericești, frumosul „aer” cusut de Mitrofana, soția lui Nestor Ureche, candele, potiruri și cruci de argint împodobite cu pietre scumpe, ne spune prin câte valuri cumplite a trecut locașul acesta pe vremuri, de câte ori a fost bântuit de turci, de tătari, de leși, care dărâmau zidurile și răscoleau și cenușa din vatră, căutând bogății ascunse, dezbrăcând icoanele, răpind tot ce era de preț, arzând ce nu puteau lua… În una din chiliile acestei mânăstiri a murit, acum vro zece ani, cel din urmă călău, Gavril Buzatu, care, pentru ispășirea păcatelor lui, a venit pe jos de la Iași și s-a făcut călugăr.

De la Secu ne-ntoarcem pe aceeași rovină în drumul pe care-l lăsasem, suim un tăpșan și intrăm într-o frumoasă pădure de stejari: o ploaie de lumină argintie se cerne printre frunze, falnici și drepți se înalță trunchii seculari, despletindu-și în sus podoaba lor de ramuri, bolți largi, tăcute, stropite de soare, fac să te crezi înlăuntrul unui templu măreț. Abatem la stânga. Din marginea dumbrăvii se deschide ca o poartă, și în fund, printre crăngi, se văd strălucitoare turlele bisericilor de la Mânăstirea Neamțului. Scoborâm pe lângă cișmea în valea-mpestrițată de flori, culcată-ntre păduri de brad; o bună fugă de cal, și iată-ne sub lungile cerdacuri ale celei mai bogate așezări de monahi din tot cuprinsul țării. Mânăstirea asta ține minte de demult: ea era veche când a venit ștefan cel Mare de-a zidit Biserica Înălțării Domnului, după ce-a învins pe craiul Albert ș-a pus pe poloni să are și să semene ghindă în țelina îngrășată cu sângele lor. Și domni după domni au înzestrat-o. De avuțiile-i de odinioară vorbesc bătrânii ca de lucruri de pe alte lumi: se-ntindeau moșiile și codrii mânăstirii din zările Grințieșului până în cele mai depărtate ținuturi ale Basarabiei, cirezile și hergheliile umblau slobode pe imașuri, ca în vremile de sălbătăcie, și galbenii se măsurau cu banița la răzătoare… Curgeau din când în când puhoaiele păgâne, îi spărgeau zidurile, o prădau ș-o pustiiau, și, cum se potolea urgia, se ridicau toate la loc: biserici, școli, spitale, fabrici, tipografie, biblioteci — un centru de lumină, de muncă și de bogăție, iată ce-a fost în Moldova Mânăstirea Neamțului aproape cinci sute de ani. Azi e liniște peste tot. Dorm largile-i încăperi, îngrădite-n ziduri de cetate, dorm căsuțele albe presărate pe tăpșanul deschis între păduri de brad, cum doarme dus și lacul de pe luncă, acoperit de mătreață verde.

Dăm iar în șoseaua ce trece prin dumbrava de stejari și, de la Coverga, ne lăsăm la dreapta pe valea Nemțișorului în satul Vânători și ne oprim pe prundul Ozanei, sub malul râpos, înalt, pe fruntea căruia stă, ca o coroană, fantastica ruină a Cetății Neamțului. Urcăm pe jos, prin strâmtoarea uscată, spartă de puhoaie, cărarea ce taie păretele din stânga, și-ntrun sfert de oră suntem deasupra, la „porțile cetății”. Se văd încă urmele șanțului de apărare ce ocolea zidurile pe dinafară. Între cei patru stâlpi de la intrare se-ntindea ziua, peste șanț, un pod „de piele de bivol”, noaptea se strângea, și rămânea castelul încins c-un brâu de apă. Deasupra porții și pe la colțuri se ridicau turnuri înalte, cu ferestrui înguste, pe care cătau în vale ochii și sinețele străjerilor. Trufașa clădire-și rânduia-ncăperile în patru aripi mari, lăsând între ele o curte, în mijlocul curții o bisericuță, din altarul căreia pornea pe sub pământ tainița scăpării, o hrubă boltită, ce răspundea departe, afară din cetate. Puternic înfipt în creștetul unui grind stâncos, având în spate întunecime de codru, în față prăpastie sub metereze-nalte, și vedere largă pe toată valea, cuibul acesta de vulturi, cum îl numesc legendele, a înfruntat adesea c-o mână de voinici oștiri năvălitoare, și-n șase veacuri de nepătată mândrie, o singură dată și-a deschis porțile fără de luptă, ș-atuncea nu unui cuceritor străin, ci falnicului domn al tuturor românilor — Mihai Viteazu. Pustii și sparte de vremi, se mai înalță câteva ziduri peste mormanul de ruini prăbușite-n curtea cetății, pe ai cărei păreți au strălucit odinioară armurile grele ale cavalerilor din Malta.

Închid ochii și revăd cetatea-ntreagă. O pagină sfântă mi se lămurește, ca și cum toate câte-au fost s-ar smulge pentr-o clipă din umbrele trecutului ș-ar îmbrăca din nou viața de atunci. E noapte, și-i liniște. Deodată, pe vale s-aude un tropot de cal. În turn străjerul sună din corn. Bate cineva la poartă. De sus se deschide-o fereastră și întreabă doamnangrijată: „Cine-i?” „Sunt eu, răspunde-un glas ostenit, sunt eu, ștefan, singur, rănit, învins…” Tresare sărmana doamnă; i se frânge inima de durere și de milă, că-i fiul ei cel care-i vorbește; ci cugetă că-i româncă și fiul ei e cel mai slăvit voievod al țării, și, năbușindu-și plânsul ce stă s-o podidească, îl roagă frumos să plece-ndărăt, să buciume-n munți, să-și strângă plăieșii și s-arate dușmanului cum știu să moară, când nu pot birui, stăpânii și apărătorii pământului acestuia. Ce popor are în istoria lui o pildă mai mare și mai înălțătoare de jertfă și de iubire de patrie?… Îmbărbătat, se-ntoarce ștefan să-și reînchege oastea-i sfărâmată. Nici ostenit nu se mai simte, nici rana nu-l mai doare. Din nou se strâng arcașii în jurul viteazului, și, pe când turcii își socotesc pleanul, ca un stol de vulturi se lasă asupra lor, un vaiet de moarte înfioară valea, și cerul se întunecă tot de atâta grozăvie.*

E a șaptea noapte de când domnițile se roagă-n genunchi, le picură lăcrimile pe covor, și chipurile lor par umbre sub slaba licărire-a candelei. Se roagă neadormite, mama pentru fecior, soția pentru soț, și amândouă pentru țară. Și iată că de pe luncă un freamăt se ridică în tăcerea nopții. Tot mai aproape, tot mai lămurit s-aud sunete de corn și cântece de biruință, și tunete de glasuri s-aud strigând: „Trăiască ștefan!” Ca de-un vis frumos se-nviorează domnițile, și scoală pruncii din somn, și-și umplu mâinile cu flori, ș-aleargă la poartă, și plâng de bucurie primind în brațele lor fragede pe marele ștefan, lumina, mândria, odorul sufletului lor. Cu ce drag îl strâng la piept, și cum se uită la fața lui senină, în ochii lui mari și frumoși, și cum nu se-ncred că-l văd, și, neputând spune-o vorbă, îi sărută fruntea, mâinile, colbul de pe haine. Târziu se sting luminile-n castel. E liniște-acum, și fericire-n tot cuprinsul. Șoptesc încă domnițile-n iatac, mărită pare lumina candelei de subt icoane. În odaia de alături doarme ostenit biruitorul, temutul ștefan, gloria Moldovii.

Ce de lucruri n-ar ști să povestească de-ar avea grai ruinile acestea! Când te gândești c-a fost atâta viaț-aici… inimi care s-au iubit, ochi care-au plâns, viteji care și-au vărsat sângele pe zidurile acestea! La porțile acestei cetăți s-a strâns norodul răzvrătit, cerând lui Lăpușneanu capul lui Moțoc. Pe meterezele ei au stat dârzi în fața lui Sobiețchi cei 19 plăieși, luptând c-o oaste-ntreagă, prețuindu-și fiecare glonț, ochind în căpetenii și făcând pe poloni să creadă că-i o armată-n cetate.

Din drumul ce se desparte la dreapta-nspre Agapia, ne uităm în urmă la zidurile cetății, măreață până și-n ruina ei, și, de la depărtarea asta, în forma pe care i-a cioplit-o vremea, ni se pare că vedem coroana lui ștefan cel Mare.

Mânăstirea Agapia e vârâtă-n munți, pitită-ntr-un ungher de văi, așa că n-o vezi decât când intri-n ea. Dinspre miazănoapte o păzește de crivăț o măgură-naltă, descoperită -„Muncelul cu Flori”; la apus se ridică zid întunecat de codru, și-n față iarăși pădure de brazi, străbătută de cărări ce te scot în luminișuri neașteptate — „Poiana Mitropolitului”, „Poiana Stariții”, iar mai sus prin bungete de fagi, deasupra opcinei înalte, în fermecătoarea priveliște de pe „Ciungi”, de unde vezi jos mânăstirea Văraticului, în dreapta băile Bălțățești, în stânga Cetatea și Târgu-Neamțului, în față larga, nemărginita vale-a Moldovii.

Stă soarele pe strunga de la „Cruce”. Din cerdacul arhondaricului îmi răcoresc privirea pe ierbulița verde ce-acopere curtea pătrată, îngrădită de toate părțile de încăperile albe, curate, tăcute ale mânăstirii. Din mijlocul curții senalță strălucitoare „biserica cea mare”, zugrăvită pe dinlăuntru de maestrul nostru Grigorescu.

E liniște, ca-n vis. De-odat’ aud ca un semnal, un sunet clar, puternic, muzical: mă uit jos — în ușa bisericii văd o măicuță bătrână, scundă, în mâna-i stângă cumpănește toaca ușoară la înălțimea umărului, în dreapta ține-un ciocănaș de lemn, — a lovit o dată și stă, pare că așteaptă s-adoarmă răsunetul celei dintâi bătăi, apoi pășește încet pe lângă zidul bisericii, bătând în toacă, la început câteva lovituri tari, hotărâte, răzlețe, apoi treptat depărtarea dintre ele se micșorează, până ce nu mai auzi decât o ploaie de sunete mărunte, dulci, cadențate, ca șoapta pripită a unei rugăciuni, și parcă se duc, se topesc, și iar vin aproape, iar se despart, tot mai rare, tot mai puternice, — ecouri lungi auiesc prin coridoare, prin sălile boltite ale chiliilor, întreaga mânăstire răsună ca o vioară. Iar eu, în taina care mă-mpresoară, simt cum toate loviturile acestea bat în sufletul meu și-mi redeșteaptă, ca dintr-o lume depărtată, dulcea și sfânta evlavie a copilăriei.*

ÎN MUNȚII SUCEVII[modifică]

Pe la-ngânarea zorilor ieșim din cotlonul mânăstirii, pe poarta pârăului Agapia, în largul luncii aburite de brumă, trecem prin Târgu-Neamțului, printre dughenile ce-ncep a-și ridica obloanele, deschizând ochi somnoroși în ulița pustie, urcăm dealul Oglinzilor, din zarea căruia vedem la stânga „Băile Oglinzi”, sub poalele codrului, și dăm pe la satul Boroaia în frumoasa și îmbelșugata vale a Moldovii. În dreapta noastră, legendarul râu, care-a chemat pe Dragoș descălecătorul din poghiazurile Maramureșului să-i urzeasc-o țară nouă, se-ndoaie liniștit pe sub dealul învârstat de lanuri, tăindu-și printre fânețe și huceaguri o albie cu mult mai lată decât îi trebuie. În stânga, pe marginile luncii, în falduri largi își lasă Carpații găteala lor de codri. Suntem în Suceava, în cel din urmă ținut de munte al țării. Cerul e de un albastru limpede, străveziu, câțiva noruleți, prigoriți de razele soarelui, se frâng încet în bulgări de rubin și se topesc. Șoseaua, netedă și albă, abate printr-o alee de sălcii, trece podul Moldovii și urcă trăgănat dealul Spătăreștilor, de unde se lasă-n Fălticeni; iar noi ținem înainte drumul Bogdăneștilor, pe sub poalele munților, dăm pe la Mânăstirea Râșca, pusă subt o sprinceană de braniște, la marginea șesului, întemeiată de episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rareș, care-a înzestrat-o c-o biserică și cu opt chilii. Ne oprim la Baia, sat harnic și bogat, oraș de frunte pe vremea lui Dragoș-vodă, pământ frământat în sânge: plugarii de azi răstoarnă brazda peste mormintele a zece mii de unguri și povestesc lucruri înălțătoare, auzite din bătrani. S-a sculat craiul Ungariei, Matei Corvin, care nu mai putea dormi de vâlva lui ștefan cel Mare, și, ridicându-și toată oastea, a răzbătut*

încoace prin pasul Oituzului, prădând satele în cale; s-a oprit șapte zile la Roman, apoi i-a dat foc ș-a purces spre Suceava. Înserând pe valea asta și fiind vreme de iarnă și vifor, s-a tras cu oastea la adăpost ș-a tăbărât în Baia, să stea până s-o mai lumina de sus. Iar domnul nostru, care-l aștepta la porțile Sucevei, văzând zăbava craiului, n-a mai stat la gânduri, ci iute și-a luat o mână de sprintenași și, gonind dealurile, s-a lăsat, în puterea nopții, ca o vijelie, în lagărul ungurilor, și-atâta i-a izbit de năprasnic și fără de veste, încât toată falnica oștire a lui Mateiaș, învălmășită de spaima întunericului și de grindina săgeților ce-o împroșcau de pretutindeni, a fost în mai puțin de-un ceas sfărâmată și pusă pe fugă. Cic-a fost așa măcel, că urla valea de vaiete, armele scăpărau fulgere-n beznă, pâlcuri întregi se abăteau stropșite-n picioarele cailor, și oriîncotro fugeau bieții unguri, tot de ștefan dădeau. Praful s-a ales până-n ziuă din oastea cea grozavă. Iar trufașul rege, care venise să cucerească Moldova, de-abia a scăpat, rănit de-o săgeată și dus pe targă prin cărările munților. Pentru amintirea acelei biruinți, ștefan a ridicat în Baia Biserica Albă — la ruinele ei, țăranii cu dare de mână, păzitori unei sfinte datine strămoșești, duc în toți anii, în ziua de Sfântu Gheorghe, mâncări, băuturi, în vase nouă, împodobite cu flori, și fac praznice pentru săraci. Ce oameni aleși, și ce gospodării frumoase sunt prin părțile astea ale Sucevei! Pe lunca Moldovii și pe vâlcelele șomuzului sparte de iazuri se-nșiră ca o salbă în jurul Fălticenilor mândrețe de sate, așezări de moșneni, care păstrează cu sfințenie portul, legendele și bunele obiceiuri ale vremurilor de demult: Baia, Bogata, cu urmele vechilor mine de aur desfundate de romani, Sasca, Rădășenii, cu vestitile-i livezi de meri, Brădățelul, cu minunata-i pădure, în care doarme*

un lac albastru, încunjurat de brazi, izvoare zgomotoase se prăbușesc printre stânci — o bucățică de munte, ruptă din Carpați și răsădită aici, ca de-o putere dumnezeiască, să stea podoaba satului… Și pe toate văile astea găsești amintiri prețioase din trecutul neamului nostru, biserici vechi, durate de Alexandru cel Bun, de ștefan cel Mare, de Petru Rareș…

Suntem la Cornul-Luncii, în pragul ținutului Suceava — și al țării. Netedă și albă ca marmura se întinde înaintea noastră șoseaua care merge la Dorna… Frântură de rai, scumpă inimii noastre, cântată de poeți, țărână sfântă în care se odihnesc vasele celui mai glorios Voievod al Moldovei, nespus de duios freamătă izvoarele tale — și ce dulce-i umbra codrilor tăi!… tu ești într-adevăr una din cele mai frumoase țări de pe pământ, — dar numele tău ne doare să-l rostim și -străbătându-ți fermecătoarele drumuri — ochii noștri nu-ți pot privi podoabele decât printr-o perdea de lacrimi.

PE PLUTĂ DE LA DORNA LA PIATRA — Dă-i drumu! Comandă moș Vasile de la cârmă, și Toader, desprinzând gânjul din pociumb, sprinten s-aruncă pe plută, își face cruce și-nfige și el lopata-n valuri. Un dulce fior ne străbate, codrii fug îndărăt, pe obraz simțim, ca o adiere de vânt, suflarea răcoroasă a mișcării. Nici nu știm când s-a șters, în urma noastră, Dorna cea mândră, cu schela de la Gura-Arinului. Departe, înainte, răsar din neguri de brădet „Pietrele Doamnei”, turle de castele, scânteietoare în lumina rumănă a dimineții; înalt și întunecat, malul din dreapta ne astupă

vederea. Cu pălăria dată pe ceafă, cu brațele încordate pe coada lungă a lopeții, adus puțin de spate sub cojocelu-i fără mâneci, moș Vasile, cârmaci vestit, pe care-l cunoaște Bistrița de patruzeci de ani, cumpănește pluta în dunga nahlapilor, strigând lui Toader, „dălcăușul” (care poartă cârma dindărăt): „La pădure! când e s-abată la dreapta; „La câmp!” când e să ție spre stânga. Iar la cotituri ne vestește locurile pe unde trecem, și strigătul lui, răsunător în pustiul apei, pare că poruncește schimbarea priveliștilor.

— Colțu Ortoaia! Deodată perdeaua de codru se dă la o parte: căsuțe vesele se ivesc pe podișul din dreapta, zăvoaie și ceiruri străbătute de cărări; spumegând, cu vuiet spărgându-se de bolovani, undele Ortoaiei s-azvârl în Bistrița, pe mal vedem femei torcând, înalte, zvelte, cu fața luminoasă, ca într-un tablou de Grigorescu, catrințe negre, strânse pe șolduri, cămăși cusute cu arnici, pe cap broboade albe.

Ușor alunecăm la stânga și scăpătăm în genunea de sub „piatra Zmâculesei”. Plutașii lasă „condeiele” din mâini și privesc pe dealuri, nepăsători; apa e lină, adâncă, tăcută; câteva minute înaintăm încet, așa de încet, că nici nu simțim că mergem. Dar iată că malul din dreapta purcede spre noi, râul se deșteaptă, cârmaciul înșfacă vâsla ș-o împlântă pieptiș în propta torentului…

— Osoiu! ș-în foșnet de valuri trecem ca o săgeată prin lunca de arini, fuge tăpșanul cu satu-n spinare, fug oștile de arbori și stâncile speriate — o goană nebună, fantastică, amețitoare. Ca pe fus, munții se învârtesc, macină izvoare și le toarnă în Bistrița. În vremea asta plutașii luptă: în mișcarea brațelor*

lor, în toată voiniceasca și puternica încordare a picioarelor ș-a trupului lor vânjos au ceva din măreția statuielor antice ale gladiatorilor romani. Apa se domolește… Vâslașii își dau binețuri cu oamenii de pe mal, se întreabă de-ale lor, iar bolțile pădurilor parcă vorbesc și ele…

— Gura Sunătorii! Sunând din unde s-aruncă pârăul pe praguri de stânci, o clipă se vede deasupra-i sătucul risipit pe poalele Palmeșului, ș-o nouă priveliște ni se deschide înainte. Pietrosul înalt, cu gheburile-i de cămilă, pare că stă în drum să ne-aștepte.

— De ce i-or fi țancurile așa roșcate, moș Vasile?
— Acolo sus, în frig, sunt numa târși uscați de vânturi, și-i cetina lor așa.

În șerpuiri largi se îndoaie strălucitorul râu printre munții întunecați de codru. ă…î Din jos de Călinești, o lungă dâră de grohotiș, năruit din coastele Pietrosului, împinge Bistrița, strâmtând-o, înghesuind-o în malul din stânga. Înaintea noastră, la cotul Căpriții, apa se iuțește și se învolburează, iar jocul valurilor albe, de departe, îți pare-un cârd de gâște care bat din aripi; peste clocotul lor repede alunecă pluta, hartuindu-se ca o sanie. Scăpătăm iar într-o genune — oglindă-n care vezi copacii cu vârful în jos. Moș Vasile bate cu muchea toporului în cuiele de la jug, apoi înfige tăiușul în grindă, își leapădă cojocelul, scuipă-n palme și apucă lopata.

— Colțu Acrii! Ca printr-un farmec tabloul se schimbă, se trag pădurile-n lături, ș-un minunat decor de stânci se înalță-n fața noastră. Mugește Bistrița toată, năpustindu-și valurile-n năprasnicile ziduri, și dă să le spargă, din ce în ce mai-nverșunată, dar stâncile se joacă cu ea, o resping, o cheamă, o răsucesc în loc, buimăcită se-ncolăcește ca un șarpe, și, după un sfert de ceas,*

se pomenește bătând, din spate, în același zid de care s-a izbit întâi, ca și cum ar cerca, lovindu-l din amândouă părțile, să-l desfunde mai curând și să deschidă cale dreaptă valurilor viitoare. Sus, deasupra noastră, își tremură frunzulița câțiva mesteacăni subțiri, crescuți pe vârfurile stâncilor. Din cotul Colbului intrăm în strâmtoarea fioroasă de la Chei — gherdapurile Bistriții. În huietul valurilor, luptând din răsputeri, moș Vasile mai găsește timp să-mi strige numele locurilor… „Scara”: din fruntea unei scăfârlii de piatră un brad își întinde ramurile-n jos ca niște brațe, de ele s-atârnă plutașii și scapă când li se sparg plutele de stânci. În păretele din stânga, „Coiful” își vârfuiește turla-i vânătă pe gangul unei văgăuni. Sus, pe Zănoaga din dreapta, arde „comoara de argint” a Bogolinului, un țugui ascuțit ce luminează ca o flacără albă, și de subt el, dintr-o spintecătură de stânci, s-aruncă-n jos, înspumată, frumoasa cascadă numită „Moara Dracului”. Și toate minunățiile acestea trec pe dinaintea noastră cu repeziciunea lucrurilor văzute-n vis. Ieșim din prăbușiturile Cheilor. Bistrița se odihnește. Moș Vasile își șterge fruntea de sudoare. Toată figura lui e luminată de mulțumirea omului care-a luptat cu moartea ș-a biruit-o. Stă soarele-n răscruce. Lunecăm în liniște printre păduri, pe sus se desfac poiene verzi, rariști de mesteacăni albi ca făcliile. La cârjoiul Dohotăriei malul din dreapta se pleacă dezvălind prispe largi de pajiște sub poalele brădișului atârnat de coastele Pietrosului. În urmă, peste norodul de măguri, în trei arcuri mari, își taie spinările pe cer Munții Călimanului, cari-ncheie Carpații Moldovii.

— Balta Fagului! Un grind întunecos s-abate la dreapta, și iată-ne-n lumină. Suliți de aur tremură pe pânza lată, lucie, a râului. Vâjâind vine pe-o râpă stâncoasă Pârăul Arămii, — hotar, pe stânga*

Bistriții, între codrii Bucovinei ș-ai noștri. Trecem vâltoarea de la gura Piscului și strunga ostroavelor de la Cojoci, de unde se ridică un drumeac spre schitul Rarău, și de-acolo, prin pădure, spre minunatul podiș înflorit de la Pietrele Doamnei — trei turle ascuțite înfipte sus, în creasta cea mai înaltă a muntelui Rarău, pe care-a stat și s-a adăpostit odinioară voievodul Rareș, cu domnița lui, Elena. Un deal rotund, îmbrăcat în brazi, se culcă-n fața apei. Bistrița, cuminte, îl ocolește, făcând un cot larg în dreapta pe sub coama vânătă, zimțuită a Pietrosului, se lasă molcom, strângându-și undele-ntre două ziduri de codru, și iese-n luminiș la cotul Lițului.

— Căldarea! O horă de măguri dezvelite prind Bistrița la mijloc. O clipă râul doarme tolănit la soare, în miros de fâneață. Încet, încet, ne soarbe brădișul din fund, cotim în umbră pe la gura Pârăului Rău, apa scade răsfirându-se-n larg pe matca-i bolovănoasă, grinzile-ncep să joace sub noi, se hârșcâie pe colții stâncilor, și stăm. Foșnesc valurile de jur împrejur, un clocot e râul.

— Am pus-o de mămăligă, zice moș Vasile, scărpinându-se în cap… Dă paru, Toadere, să săltăm grinzile…

Dar iată c-o plută ne-ajunge din urmă. Dălcăușul își scoate iute cârma, să nu i-o rupă. Fără să vrem, închidem ochii. Un trosnet ș-o zguduitură puternică. Am pornit. Pluta care ne-a izbit rămâne înțepenită pe-aceleași stânci.

— Dâmbul Colacului! Un munte-nvălit se-nalță stog în fața noastră, Bistrița se îndoaie frumos pe sub codri, încovrigându-se în jurul lui ca un șarpe ce vrea să-și muște coada. Zarea se-nchide, se întunecă din toate părțile. Numai în urma noastră se rupe-o strungă în negura de cetini: prin ea se văd în fund, măreț încondeiate pe albastrul cerului, Pietrele Doamnei, încinse de soare.

— La Cruce! Intrăm într-o genune largă. Munții se descopăr. Privirile se odihnesc pe-nalte poiene scăldate-n lumină. Din stânga, de sub Tarnița golașă, vine spumegând Pârăul Crucii, din dreapta, Bărnărelul — sclipitoare fâșie de argint. Trecem pe sub podul de lemn ce leagă cele două maluri, pe care stau presărate căsuțele unui sat. Lunecăm pe sub dealul Ursului și iar năvălesc măguri din toate părțile, se mușuroiesc în jurul nostru greoaie și mătăhăloase. Din clocotișul lor se-nalță la dreapta mândrul Barnar, în stânga, Bâtca lui Târsână. Pâraie repezi s-azvârl cu vuiet în Bistrița. Stânci mari, fioroase, își scot gâturile din întunericul codrilor și s-apleacă în jos ca niște cămile ce vor să bea apă.

— Balta Câinelui! Râul face-un vârtej spre stânga, ș-amuțindu-și valurile, ce rotesc în ochiuri, adoarme subt un mal înalt de piatră. Pluta pare că stă locului, atât de-ncet se mișcă. Moș Vasile mai bocănește-n chingi, cearcă tăria cârmei și spune lui Toader să bage de seamă la cot. În mișcările, în vorba și pe figura lui se vede reculegerea, grija omului care va să stea în fața unei primejdii mari și care-și adună toate puterile pentr-o luptă hotărâtoare. Și-n adânca, fioroasa tăcere a cuprinsului, ne uităm la munții îmbrăcați în codru, la soare, la cerul albastru, ca și cum am căuta un semn, o prevestire de sus a soartei care neașteaptă. Alunecăm din ce în ce mai repede. Scârțâie vâslele-n juguri. Un grind înalt, țuguiat stă drept înaintea noastră, din spatele lui se ridică două țancuri vinete, ascuțite. Tot mai aproape, tot mai puternic s-aude într-acolo mugetul apei.

— Toancele! Pluta izbește-ntr-un peș dunga șuvoiului și, repezindu-se-n hart, șterge din fugă tarașii apărători de sub „Piatra lui Toader”, trece săgeată prin cotul arcuit spre stânga și intră voinicește în groaznica strâmtoare de la Toance. Un*

popor de stânci se ridică din fundul râului clocotitor și sfâșie-n zdrențe toată pânza apei. Ca-n bolți răsună urletul valurilor între înaltele maluri de piatră. De pretutindeni, și tot mai multe și mai amenințătoare, se năpustesc dihăniile-n calea noastră. Moș Vasile pare că le-mbrâncește-n lături cu lopata, așa de voinicește, așa de falnic își taie strungă printre ele, și-n amețitoarea iuțeală cu care trecem colții și pragurile strâmtorii, bătrânul și meșterul cârmaci pare-o făptură din basme, un năzdrăvan care a luat pluta-n tălpi și zboară cu ea peste stânci. Gonim la stânga. Deodată valurile tac, se-ntinde Bistrița-ntre codri. Își întoarce moș Vasile fața-i luminată, se uită-n urmă la țancurile Toancelor și, prujind a râs, clatină din cap.

— Hm! dihăniile naibii… să ne răpuie, și mai multe nu. Lunecă pluta ușor pe la gura Căpriții, în stânga se înalță Holda descoperită, în dreapta cade perdeaua de brazi până-n marginea apei. În urma noastră soarele se lasă pe zarea Barnarului. Lungi cărări de văpaie tremură pe trâmba de oțel a Bistriții. Pale de umbră se lățesc pe măguri; focuri clipesc în depărtări. Dălcăușul își aprinde luleaua și-ngână-ncetișor o doină haiducească…“Sub poale de codru verdeMititel foc mi se vede,Mititel și potolit,Tot de voinici ocolit…”

Ieșim în larg. Cârmaciul împlântă adânc lopata-n valuri: se-ntoarce pluta-n loc și prinde la mal, în vatra Broștenilor.

A doua zi plecăm pân-a nu răsări soarele. Trecem pe sub pod și scăpătăm în arcul ce se îndoaie la stânga. Pe sus tivește poalele Hărăoaiei șoseaua care duce, peste muntele Scărișoara,*

la Fălticeni. De-o parte și de alta a râului se întinde mândra așezare a satului Broșteni. De-aci încolo Bistrița se îmblânzește. De trei ori și-au ridicat Carpații falangele de stânci împotriva ei, de trei ori puternicele-i valuri au trecut biruitoare, în sunete de fanfară, peste prăbușiturile uriașelor zăgazuri. Falnică s-așterne acum între bogatele-i maluri, împodobite de sate. De pretutindeni vin apele văilor să i se închine. Tot mai largă și mai liniștită se lasă devale. Printre păduri tace, ca s-asculte cântecul privighetorilor. În luminișuri cheamă casele fruntașilor la prund și, noaptea pe lună, le spune povești.

Din jos de Cărpiniș, Bistrița-și taie calea dreaptă până-n livezile Mădeiului. Soarele răsare punând cununi de aur pe creștetele codrilor. În urma noastră, pe măgurile depărtate, se văd bungetele de brădet înnegrind zarea ca o arătură proaspătă. Priveliști fermecătoare, care nu se pot spune cu vorbe, se deschid de pretutindeni, și fug, alunecă fantastic îndărătul nostru, și altele vin, și cele care vin ni se par și mai fermecătoare. De pe plută, din goană, ochii noștri beau cu nesaț frumusețile acestea, care curg și nu se mai sfârșesc, și ne pare rău că nu le putem lua, să le ducem cu noi și să le arătăm lumii, așa cum le vedem acum, în lumina, în măreția și-n liniștea asta dumnezeiască, și să spunem celor care nu le cunosc și nu ne știu: „Iată țara noastră!…” Atunci ar înțelege deodată — ca bătrânii de pe zidurile Troiei la vederea frumoasei Elena — de ce s-au dat atâtea lupte ș-atâta sânge s-a vărsat pentru „bucățica asta de pământ”.

Pe o largă deschizătură în munții din dreapta își așterne Borca mândrele-i gospodării. Din fund aleargă pârăul, sărind peste înalte zăgazuri de stânci, s-aducă Bistriții stăpâne prinosu-i de unde. În stânga se-ntinde Sabasa între două dealuri descoperite, o linie ferată cară buștenii din codru. Pe maluri sunt schele de plute, ș-un pod peste râu. Din vale de Fărcașa, între Bâtca Frumosului și Runcu Popeștilor, Bistrița o rătează de fugă, aruncă pluta peste praguri, plesnind-o de apă, și astfel, în jocuri și cântece de valuri, intră în ținutul Neamțului; leit în zale de oțel zorește Dreptul pe sub coastele Zahornii: zburlindu-și coama-i de argint s-azvârle Calul peste scările Cernegurii, și-i ies în cale la hotar. Se bat nahlapii de grinzi, în tact scârțâie cârma de la spate; ca o suveică alunecă pluta pe sub bolți de mesteacăni. Pe malul drept, în vatra Călugărenilor, se-nalță o namilă de stâncă — „Piatra Teiului”. Cic-a vrut dracu odată să iezească Bistrița și, rupând un hărtan din Ceahlău, l-a luat de-a fedeleșu și s-a pogorât cu el în puterea nopții, dar pe vale l-a prins cântarea cocoșilor ș-a zbughit-o Aghiuță, lăsând stana-n bătătură, de s-au crucit oamenii când au văzut-o a doua zi. Cotim la dreapta pe sub podul de la Gura Largului, și deodată ni se deschide înainte minunata priveliște a Ceahlăului. Singur și posomorât, trufaș stăpânitor peste-un popor de munți, ce par pe lângă dânsul mușuroaie, înălțându-și creștetu-n cer, scărmănând norii în raghila de stânci înfipte pe fruntea-i pleșuvă, mândrul uriaș farmecă râul cu puterea măreției lui și-l face să-și uite drumul și dorul de câmpie. De pe la nămiezi până-n scăpătatul soarelui ne poartă Bistrița tot pe lângă el — pleacă ea uneori, hotărâtă să nu se mai întoarcă, și iar se răzgândește, și vine mai aproape, aciură vrăjită pe sub poalele lui, rotindu-se-n loc, scuturându-și platoșa-i strălucitoare, aci suspinând din adânc, aci privindu-l lung, strigându-l, dând freamăt pădurilor cu glasu-i de valuri. Într-un târziu își ia de seamă și pleacă*

dinți de fier și prin care se trage cânepa sau inul melițat ca să se aleagă partea cea mai fină. mânioasă, vorbește singură, se bate de maluri, urlând s-aruncă toată, cât îi de lată, peste înaltele praguri de la Bicaz și de la Lunca Strâmbului. Nălucesc pe tăpșane căsuțele satelor, prin văi herăstraie, din întunecimi de codru răsar mărețe vechile mânăstiri: Pângărații, Bisericanii, castel fantastic pe vârful unei măguri, și mai în vale, Bistrița, după o perdea de plopi. Înainte, Bâtca Doamnei s-abate la stânga și ne-arată orașul
— cel mai frumos oraș de munte al Moldovii — culcat între două străji înalte: Pietricica și Cozla.

La asfințitul soarelui suntem în Piatra. Pământul umblă cu noi. Ceahlăul, ridicându-și falnic fruntea peste grinduri, ne privește încă din negurile depărtării.

VALEA PRUTULUI[modifică]

Din cel din urmă arc al Carpaților, de sub poalele Călimanului, se lasă pe coasta despre răsărit a țării, un lung șir de coline, care marg — ridicându-se și culcându-se ca valurile unei mări — până la cătările Dunării. Pe la căpătâiul acestor dealuri, frumoasele și roditoarele dealuri ale Moldovei — se îndoaie Prutul în șerpuiri mari, așternut ca de pe întinsul unei stepe. Izvorât de departe, din Carpații Galiției, râul vine tulbure la hotarele noastre, sparge măgurile Mamorniței și-și împinge apa-i gălbuie, lină, fără nici o încrețitură, în lunca largă, ce se desface de la Cotul Boianului de jos.

Tăcut, posomorât, mâncându-și mereu malurile-i nisipoase, uneori părăsindu-le și căutându-și o albie nouă pe lăsăturile șesurilor, curgând, mai în toată lungimea lui, în câmp deschis, între maluri joase, rupte, pustii, arareori umbrite de câte-un zăvoiu de sălcii, de câte un petecuț de dumbravă, -Prutul n-are nimic din frumusețea râurilor ce înveselesc pământul țării noastre. Întotdeauna apele mari — „drumuri care merg singure” — au atras așezările oamenilor pe țărmurile lor. Pe ele se înșiră toată strălucirea și toată istoria lumii. Prutul e râul pe-ale cărui țărmuri n-a înflorit nici un oraș și, din câte scaldă pământul românesc, e singurul, pentru care blândele doine ale poporului n-au găsit nici o vorbă de bine. Îi tristă și la vedere apa lui lată, molâie, veșnic întunecată, triste sunt și amintirile pe care ni le deșteaptă, triste sunt și văile pe care le străbate, și puținele așezări ce-i caută-n cale, retrase mai toate pe dâlme, de frica revărsărilor. Pe-aici s-au răpezit pustiitoare puhoaiele de barbari asupra Europei, pe-aici au străbătut Hunii în câmpiile Panonei, spulberând vetrele din văile Carpaților, lăsând siliștile albite de oase, ca un potop năprasnic gonind din calea lor sfărmăturile noroadelor, și împrăștiindu-le pe vârfurile cele mai înalte ale munților. De sute de ori au năvălit prin vadurile Prutului oardele Tătarilor flămânde de prăzi… În șuierul crivățului ce culcă în valuri pădurea de papură crescută pe râu, grănicerul nostru ascultă noaptea zăngănit de arme și vaiete de moarte. Știe el bine, că dincolo e o bucată rășluită din trupul Moldovei, știe că cei care trăiesc și plâng acolo sunt frații lui, și cu toate astea — privind uitit pe apa Prutului
— își năbușe dorul și-un cântec amar și plin de blesteme îi scapă de pe buze:”Prutule, râu blestemat, :Face-te-ai adânc și lat, :Mal cu mal nu se zărească, :Glas cu glas nu se lovească, :Ochi cu ochi nu se-ntâlnească. :Dușmanii țării, de-or trece, :La cel mal să mi se-nece, :Iar tu-n valurile tale :Să-i tot duci, să-i duci la vale

Lăsăm în urma noastră Herța, unde s-a născut nemuritorul Asachi, Darabaii, Rădăuții, târgușoare ridicate pe dealuri, de-a lungul râului, și-ajungem pe înnoptate, în Stefănești, cea mai veche și mai de frunte așezare de pe Prut, întemeiată de ștefan cel Mare, ca să stea strajă oștilor ce se purtau mereu pe valea asta, între Dunăre și Hotin. Orășelul e așternut pe poalele unui deal acoperit de vii și de livezi. O măgură stâncoasă își împinge coastele-i vinete până în marginea râului, care mai în jos scapă din albie, prin stufișul de sălcii, și presară bălți și viroage pe șesul întins și neted al Bașeului. De la ștefănești drumul se-ndoaie peste frumoasele dealuri culcate între valea Jijiei și valea Prutului. Păduri de stejar îmbracă tăpșanele, de jur împrejur se văd în depărtări, peste sclipitoarele oglinzi ale iazurilor, întinderi nemărginite de holde și de fânețe, legănate în ondulații dulci, largi, odihnitoare. La Tabăra Mânăstirii, în apropiere de Bivolari, rămășițele vechilor tăbii ale Eteriștilor ne amintesc cele din urmă zile de groază și de durere, prin care-a fost să mai treacă mult încercata noastră țară.

Ne lăsăm pe coama descoperită a unei coline. Din dreapta Jijia, îmbucând apele Meletinului, scaldă ogoarele ce se răzoresc pe luncă. În stânga Prutul șerpuiește în desișuri de trestie și de lozii. Către apus, în fund, se rotunjesc pe poalele cerului ramurile rășchirate ale dealului Catelina ce-și ridică trunchiul din mijlocul vestitelor podgorii ale Cotnarilor. Străbatem târgușorul Sculeni, așternut pe malul plecat al Prutului, în fața Sculenilor din Basarabia, trecem pe sub zidurile castelului de la Stânca, așezat în mijlocul unui parc întunecos pe creștetul unei măguri, și pe la toacă sosim în Ungheni. Un pod de fier leagă cele două țărmuri ale Prutului, și cele două căi ferate: a României și-a Rusiei. De aici luăm trenul — și peste un ceas suntem în Iași. Frumosul oraș, care-a fost, timp de trei veacuri, capitala Moldovii, se-

ntinde pe coastele revărsate spre miazăzi ale dealurilor „Copoul” și „șorogarii”. În spate, un arc de măguri acoperite de codru se înalță din lunca Prutului și-l apără de crivăț. În față, peste valea Bahluiului ș-a Nicolinii, se ridică un alt șir de măguri, unele-mpodobite cu vii și cu grădini, altele dezvălite, odihnind vederea pe pajiștea lor verde, întinsă, luminoasă. Pe costișele lor răsar vechile mânăstiri: Cetățuia, Galata, Frumoasa, Bârnova, cu ruini de palate, sub zidurile cărora dorm atâtea amintiri de glorie și de suferință din învăluitul și mult zbuciumatul trecut al Iașilor. Cuprins cu ochii de sus, de pe Răpedea, orașul îți înfățișează una din cele mai frumoase priveliști. Biserici, case, străzi curg toate devale, nălbind, cu minunata lor cascadă, revărsarea celor două dealuri, din creștet până-n poale. Ce păcat că nu-i, în locul Bahluiului, o apă mai mare!… Să treacă Bistrița peaici, n-ar fi pe lume-o așezare de oraș mai mândră și mai fermecătoare. Încep umbrele să se lungească. Soarele-și împrăștie cele din urmă raze pe turlele bisericilor. Mă cobor încet pe strada largă, liniștită, ce spintecă orașul din zarea Copoului până în valea Socolii. Trec pe lângă grădina publică, așternută-n stânga pe podișul măgurii, și pe lângă mărețul palat al universității, de-o parte și de alta, în mijlocul curților cu parcuri în fund, se-nalță case mari, bătrânești, a căror vechime și strămoșască simplitate îți duc gândurile departe, în lumea care-a strălucit odinioară, la viața povestită prin cronici. Parcă te aștepți să vezi ieșind, pe balcoanele imbrăcate-n iederă, chipuri de voievozi cu barbă albă, domnițe palide, visătoare, în rochii lungi de matasă, și logofeți, și vornici, cârmuitorii țării de pe vremuri. În vale, lângă mitropolie, se ridică, reînnoită de curând, biserica sfinților Trei Ierarhi, durată de Vasile Lupu. Zidită toată-n piatră, cu zveltele-i turle, în minunata-i horbotă de sculpturi, amintește mândra podoabă a Curții-de-Argeș.

Mă opresc în fața statuii lui ștefan cel Mare. Soarele-a asfințit. Încep să se aprindă felinarele. Treptat, zgomotele orașului se depărtează, se sting. În evlavia acestei liniști, falnicul voievod, călare, cu coroana pe cap și sceptrul întins, cum trage frâul cu stânga ș-apasă picioru-n scară, desfăcându-și pieptul de sub manta-i de bronz, pare că s-a oprit dinaintea palatului, în răstimpul a două bătălii, să cuvânteze sfetnicilor țării. În ținuta, pe chipul și-n gestul lui e mândria gravă a domnului, care cumpănește-n mână-i soarta unui neam, și seninătatea biruitorului, care-a stat în lupte mari ș-a răpus vrăjmași ce îngrozeau lumea cu vâlva puterii lor. Privirea lui arată dusă, adâncită departe, dincolo de hotarele Moldovii.

Din Iași ne lăsăm iar în valea Prutului. E o dimineață rece, umedă, fără soare și fără cer. Drumul se încovoaie pe îmbinările colnicelor, ce iese, printre bălțile Jijiei, la satul Țuțora, unde acum trei veacuri și jumătate boierii Moldoveni, răsvrătiți împotriva lui ștefan al VII, domn crud și asupritor, au năvălit într-o noapte asupra lui și l-au ucis în cort. Pe atunci era aici pod stătător peste Prut, și vad de oști, și cea mai deschisă trecătoare între Moldova de jos și Basarabia. — Într-amurg sosim la Stănilești, satul istoric, care a văzut sfărâmându-se în câteva ceasuri uriașul plan al lui Petru cel Mare, visătorul unei împărății împânzite din pustietățile Volgei până în fermecătoarele maluri ale Bosforului. Încă două zile de întinsoare pe lunca scrijălată de vigoare a Prutului, și ieșim în larg, în fața Brateșului, unul din cele mai mari și mai frumoase lacuri ale României. Prutul face un țăncuș adânc în pământul nostru, apoi se-ndoaie la stânga, înconjură lacul, și se descarcă în Dunăre sub dumbrava de sălcii de lângă târgușorul Reni. Încet se desfac în ceață coșuri de fabrici, turnuri de biserici, catarguri de corăbii, — puternic și strălucitor orașul Galați răsare, se înalță din valurile fluviului rege.