https://blog.revistaderecenzii.com/

Când, cu ochii duși pe carte,
Stai la geamu-ți adâncită
Că în ascultarea unui dulce cântec de departe,
Nu simți tu cât e fierbinte și de dornic ești privită?
Nu te ard a mele gânduri,
Ce-ți roiesc în jur grămadă,
Te alintă și te roagă să-ți iei ochii de pe rânduri,
Că din ei desprins-o rază cald-asupra mea să cadă,
Și-n cucernică-mi privire
Să-nțelegi ce dureroasă-i și adânc-a mea iubire!

Nu te prind câteodată
Neînțelesele fioruri
Ale vârstei tale crude, și în inima-ți curată
Nu începe să mijască șoaptă unor taincii doruri,
Peste ochii mari să-ți cadă
Ca de somn a tale gene,
Și, scăpând cartea din mâna, să rămâi pe gânduri-pradă
Visurilor voluptoase; – iar târziu, moale de lene,
Și ca dintr-un somn trezită,
Să te scoli cu fața arsă, ca de friguri, și trudită?

Și nu-ți simți gură atinsă
Că de buze nevăzute
Să-ți cuprinzi obrazu-n palme – de-o mînie dulce-aprinsă
Tresărind, să te-ntrebi cine-a îndrăznit să te sărute? …
Câte nebunii n-ascunde
Vârstă ta neștiutoare,
Și de câte ori prin somnu-ți nu-ntinzi brațele rotunde
Dup-o scumpă nălucire, și o rogi să nu mai zboare,
Lunecând din visu-ți dulce,
Ci să stea- să te mângâie, și la sânu-ți să se culce!…

Înger, iartă-mă de-aceste
Nebunii ce-mi trec prin minte!
Lung, duios mă uit la tine, și mă prind că-ntr-o poveste;
Ș-atunci, ca potop de flăcări, simt, sub tâmplă mea fierbinte,
Cum îmi șuruie, nebune,
Gîndurile neînfrânate,
Și-n auz, vrăjit vuindu-mi, glasul basmelor îmi spune
Să te smulg, frumoasă zână, și pe drumuri neumblate,
Pe-un cal năzdrăvan cu tine
Să alerg cătând norocul depărtat în lumi străine…

Și-ți simt brațele, deodată,
Încleștate de grumazu-mi.
Pe-al meu piept îți razimi fruntea, că de-un vis înfiorată,
Și în fugă noastră, vântul joacă păru-ți pe obrazu-mi,
Tot mai sus zburăm alături…
Amețești, ștergând, din goana,
Cu priviri răpezi pământul negru, ce-ndărăt îl mături;
Iară eu din zbor smulg aștri, de pe bolți, și-ți fac coroana.
În văzduh, pe calea lungă
Ce străbatem, pe-a ta urmă de văpăi s-așterne-o dungă.

Vine-un nour – să ne soarbă –
După noi. Să nu te sperii.
Este răutatea lumii, fiară lacomă și oarbă,
Care ne-a simțit pe fugă, scoși din frânele durerii,
Sunt a vieții pământene
Patimi, ca nisipul marii…
Neatinsă de-a lor șoapte veninoase și viclene,
Îndărăt, în a lor cale, zvârle piatră nepăsării,
Că din ea-n clipă să crească
Munți, din temelia lumii pînă-n strașina cerească!…
…
Iată-ne sosiți la sfântul
Țărm al fericirii noastre!
Codrii spun că-n veci pe-aicea n-a desprins o frunză vântul,
Nici un nor n-a șters vrodată aștrii bolților albastre.
De sub umbră de răchită
Luneci leneșă-ți privire:
E-o căldură dulce-n aer – pasc pe valea liniștită
Mieii cu lână de aur. Ca un cântec de iubire,
În auz ți se strecoară
Freamătul duios de codru, șoaptă blândelor izvoară.

Tu-mi ia capul, netezindu-l,
Și ți-l culci frumos pe brațe,
Mă priveșți cu ochii umezi, să-mi vezi inima și gândul,
Și-nțelegi c-a ta ființă umple-ntreagă mea viață,
C-a mea dragoste-ai robit-o
Pe de-a pururi numai ție,
S-atunci c-un atât de dulce farmec îmi zâmbeșți iubito,
C-aș uită a mele lacrimi, de-aș fi plâns o veșnicie!
Iar aducerile-aminte
Prind să ne înșire basmul zilelor de mai-nainte…

Spun din vremurile acele.
Când veneau pe nesimțite
Numai gândurile mele
Să se joace fericite
Pe-al tău chip și umăr dulce,
Și în poală-ți să se culce.

Când abia-ndrăzneam, spre tine,
Să înalț câte-o privire.
Mută, arsă de suspine,
Pe furiș și cu-ntreruperi,
Nu cumva a mea iubire
S-o-nțelegi – și să te superi…

Iară, după ce-ai privit
Blând în ochii mei o dată,
Ți-am spus dragostea mea toată,
Ș-am rămas mai liniștit…
Și de-atunci, când stai la geam,
Că din glas ne-nțelegem.

Câte nu ne-nșiră gândul
Când le ia toate de-a rândul!
Însă eu aș vrea s-ascult
Ce a fost mai de demult,
Și-n deșert cât în trecut
Al iubirii început…

Sigur – de când e urzită,
Inima me-a fost ursită
Pe de-a pururi să se lege
Și să-ți fie roabă ție;
Altfel nici n-aș înțelege
Cum ar fi putut să fie…
…
Dar lăsăți-mă în tihna, gânduri oarbe și deșarte!
Nu mă mai stârni zadarnic, dor nebun și fără parte,
Să-mi mai ard liniștea-n focul unui vis amăgitor.
Adormi, tristul meu amor!…
Iar tu, chip frumos, lumina, ce-mi lucești așa feeric,
Și-mi răneșți atât de dulce viață-mi plină de-ntuneric,
Zâmbet dădător de visuri și tulburător de minți,
Șterge-te din al meu cuget … fugi, din ochii mei fierbinți.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/De_la_fereastr%C4%83