https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe cât a fost Mircea de mare prin înțelepciunea și prin vitejia lui, pe cât a fost el de puternic ca domn și ca ostaș, pe atât a fost el de puternic ca domn și ca ostaș, — pe atât sunt de slabi și de netrebnici feciorii și nepoții lui, care, nevăzând în domnie decât farmecul deșertăciuni, sunt, fără să-și dea seamă, cei mai răi și mai stricători vrăjmași al țării ș-ai neamului lor. Ocrotiți unii de unguri, alții de turci, ei rup în două și boierimea și oastea țării sfarmă vechile datini care-ngrădeau dintru început rândul la domnie, și, orbecăind, cu mâinile mânjite de sânge frățesc, trec prin vremile acelea tulburi, aci târându-se, aci asmuțiți, îmbrânciți mai mult de viclenia altora decât de patimile lor, spre o biată coroană care, de cele mai multe ori, cade în cap cu tot.

Mihail, singurul fiu bun și legiuit al lui Mircea, căruia multă vreme îi stătuse ajutor la cârma țării, după doi ani de domnie, cu tot sprijinul pe care-l capătă de la unguri, este răsturnat și ucis de vărul său Dan al II-lea, fiul viteazului Dan, care-a lărgit cu spada hotarul țării de partea cealaltă a Dunării, unde l-am văzut căzând în luptă cu șișman, țarul bulgarilor. Acest Dan al II-lea ia domnia cu ajutorul turcilor, și cearcă mai târziu s-o apere cu ajutorul ungurilor împotriva fratelui său Radu cel Chel (Prasnaglava), ocrotit și el de turci. Sceptrul țării trece de la unul la altul, până când se ridică iar Vlad, poreclit Dracul, fiul cel din flori al lui Mircea și, cu sprijinul Împărăției Bizantine ș-al boierilor nemulțumiți, în anul 1430, răpuind pe Dan și pe Radu, pe cei doi care se certau, dobândește el domnia cea împresurată de-atâtea primejdii. Iar dedesubtul acestor nenoricite schimbări de domn, care n-au fost niciodată spre bucuria oamenilor cuminți, țara își vede hotarele îngustate, lanurile pustiite, oastea ticăloșită, sfetnici și fruntașii dezbinați înde ei, norodul din ce în ce mai asuprit și mai strâmtorat. Că asupra lui apasă toate nevoile. El trebuie să poarte cheltuiala și cea de bani, și cea de sânge a tuturor luptelor acestora. El trebuie să plătească turcilor birul, careacum se ridică la zece mii de galbeni pe an, și peste asta să mai dea și cinci sute de copii într-ales pentru oastea ienicerilor, — cel mai sălbatic, cel mai greu și mai dureros tribut la care-a putut fi vrodată supus în popor. De la domn nici o milostivire, de la biserică nici o mângâiere. Preoții bulgari și sârbi, alungați încoace de prigonirile turcilor, împănează altarele noastre. Din Ungraria catolică vin cârduri de călugări minoriți, și sub ocrotirea domnului, care nu mai știe nici el cui să-și plece capul, cutrieră țara, bombănind rugăciuni într-o limbă pe care românii o înțeleg aproape tot așa de puțin ca și pe cea bulgărească. Între domn și țară nu mai e nici o legătură. Mândra, puternica gospodărie a lui Mircea, părăsită în voia întâmplărilor, se clatină în cumpăna pieirei, ca o corabie fără cârmă în izbeliștea valurilor.

Ca să-i păstreze domnia, Vlad închină țara ungurilor, iar peste cinci ani se duce smerit la turci, jură credință sultanului Amurat al II-lea, și când acesta, puind temei pe vorba lui, vine cu oaste împotriva ungurilor, Vlad iar se răzgândește, și, cu chip că-l scoate în Transilvania, îl vâră prin niște coclauri încâlcite și prăpăstioase, de unde Sultanul e nevoit să se-ntoarcă fără nici o ispravă, cu vremea pierdută, cu oastea trudită în deșert. Iată cum înțelege a-și păzi domnia urmașul lui Mircea. Și cu toate astea toți ungurii îl răstoarnă și tot la turci găsește ajutor spre a-și lua coroana pusă de Ioan Corvin de Huniade pe fruntea rudei și ocrotitorului său Dan al II-lea, fiul lui Dan al III-lea. Acest Ioan Corvin de Huniade, român neaoș din Banat, luptând sub steagul regelui Vladislav, ajunge, prin vitejia și destoinicia lui, cel mai mare povățuitor de oști al ungurilor, și cel mai de temut vrăjmaș al turcilor.

În toamna anului 1444 izbucnind iarăși în război între creștini și musulmani, Vlad trebuie să ia fățiș o hotărâre. Cearcă mai întâi să-ncredințeze pe unguri că n-au destulă oaste pentru a se putea măsura cu turcii, și că merg la o înfrângere vădită. Corvin zice că vorbește-n el vătaful sultanului, nu domnul românilor. Vlad scoate sabia să-l lovească. Apoi, ca s-arate că într-adevăr ține cu Vladislav, îi dă și el patru mii de călăreți sub cel mai viteaz dintre fiii săi. Dar spusele lui se izbândesc. Cele două puteri se întâlnesc la Varna și turci ies biruitori. Însuși regele Vladislav cade pe câmpul de luptă. Călăreții lui Vlad pradă corturile regești și se fac nevăzuți. Ioan Huniade de abia scapă cu puțini ostași. La trecerea lui prin Valahia, Vlad Dracul, ca să-și răsbune, îl prinde și-l închide. Dar când vede că ungurii amenință să-i calce țara, îi dă drumul, și, ca să-l îmbuneze, îl încarcă cu daruri și-l duce cu alai până la Brașov. Sunt până cele din urmă zvârcoliri ale acestei domnii zbuciumate. Peste un an Ioan Huniade vine cu Dan al III-lea, de partea căruia se dau acum toți boierii și toată ticăloșita oaste ce mai rămăsese țării. Vlad Dracul e ucis la Târgoviște împreună cu fiul său Mircea. Rămân însă de la el doi fii: Vlad Țepeș și Radu cel Frumos.

Stă la domnie zece ani, cu sprijinul ungurilor, neamul Dăneștilor. În neamul lor se păstra vița cea curată a Basarabeștilor; căci Drăculeștii, scoborâtori din Mircea prin fiul cel din flori, erau „sânge amestecat”.

Dar nici în Dan al III-lea, nici în Vladislav feciorul și urmașii lui, nu se vestește domnul ce-l așteptat. Și-n ce cumplită învolburare de vremi trăiesc piticii și nevolnicii aceștia! Tot Răsăritul Europei e în flăcări. Turcii sub viteazul Mohamed al II-lea ajung în culmea puterii lor. Creștinii mai fac o încercare de a-i răpune. Încă o dată roșesc cu sângele lor pământul acela de dureroasă aducere-aminte din Câmpul Mierlei. Cei opt mii de ostași ai lui Dan leapădă armele și trec la turci. Nu-i cea dintâi mișelie a lor, e însă cea din urmă: Sultanul, pentru a da cu ei o pildă strașnică, pune de-i omoară pe toți, în fața oștirii lui înmărmurite. Creștinii sunt biruiți și de astă dată (1448).

Peste cinci ani trufașul Mohamed al II-lea intră călare în biserica Sfintei Sofia din Constantinopol și, ștergându-și de perdeaua altarului hangerul ud de sângele celor din urmă apărători ai Împărăției Bizantene, așează semiluna-n locul crucii batjocorite. Podoabele palatelor, cărțile scumpe, tablouri, statui, munca și strălucirea atâtor rânduri de vieți, tot ce s-a agonisit cu atâta grijă din strădania atâtor sute de ani, toată lamura aceea de bogății și minuni cum n-au mai fost și n-au să se mai vadă, toate se fac pulbere și scrum în câteva ceasuri de sălbătăcie.

Surparea lumii acesteia umple de uimire și de groază sufletele creștinilor. Încep mulți să creadă că Dumnezeu și-a întors fața de la ei. De pretutindeni pare că se-ntunecă, ș-un vânt de nebunie suflă peste viața popoarelor.

Pe fundul acesta de noapte și de vijelie se arată figura posomorâtă a lui Vlad al IV-lea, Țepeș, pe care tot mâna cea puternică al lui Ioan Corvin îl ajută să se facă domn. Și iarăși, după rânduiala vremii, cel care vine taie capul celui care trebuie să plece. De-acum boierii Dăneștilor iau drumul pribegiei, la masa părăsită de ei s-așează hemesiți oamenii Drăculeștilor.

Se doarme însă cam rău în curțile Târgoviștei. S-aud șoapte prin ungherele întunecoase, gemete vin din adâncurile tainițelor, umbre nedeslușite lunecă pe lângă ziduri și-n toată noaptea cântă cucuvaia sub streașina iatacului domnesc. Iar cruntul voievod care-a pășit la tron peste leșul lui Vladislav, cugetă că n-a pierit sămânța poftitorilor de domnie, că aceiași sași din Ardeal și din Țara Bârsei, l-au ospătat pe el și pe ai lui,

zilele de așteptare și de pregătire, găzduiesc acu pe ceilalți, pe fugarii Dăneștilor, care plătesc și ei tot așa de bine.

Și iată-l, cu-o ceată de călăreți, trecând munții și abătându-se ca o furtună peste bietele sate, bănuite c-ar tăinui dușmani de-ai lui. În preajma Sibiului înalță cele dintâi flăcări ale pustiirii, și cele dintâi țepe ale chinului ș-ale morții batjocorite. Apoi, cu aceeași oarbă mânie se lasă asupra satelor de lângă Brașov, spulberând totul în cale-i: Sute de oameni nevinovați, femei, bătrâni, copii chiar sunt uciși fără nici o milă, și-n groaza pe care-o împrăștie în juru-i, în vaietele celor care mor chinuiți, în strășnicia flăcărilor mistuitoare omul acesta pare a căuta să-și dovedească măsura puterii și vitejiei lui. Ca și cum s-ar minuna singur mândrindu-se de cât rău poate el să facă, așa se încarcă de zădarnice păcate și se îmbată de priveliștea cruzimilor lui.

La un an după asta, năvălește iar în Țara Bârsei, pradă satele, dă foc cetății Brașovului, ș-acolo, într-o adevărată orgie de sânge, în mijlocul înaltelor țepe cu oameni înfipți, în gemetul sfâșietor al celor ce se căznesc să moară, Vlad stă voios la masă și petrece cu cei mai vrednici ostași ai lui, prețuiți, de bună seamă, după măsura cruzimii lor, și cu cei mai buni prieteni, cărora le tremură mâna de câte ori duc paharul la gură, căci, la un asemenea ospăț, într-un asemenea loc și c-un astfel de voivod în capul mesei, fiecare pahar poate fi cel din urmă.

În una din aceste vajnice vânători de oameni, prinde el pe tânărul Dan, și, să-l vindece pentru totdeauna de pofta domniei, îl culcă între făclii aprinse pe marginea unei gropi, săpată pe măsura lui, pune preoți să-l prohodească și femei să-l bocească, apoi îi taie capul și rânjind îl împinge cu piciorul în culcușul de veci.

Neadormita frică de cei cere-l pândesc din întuneric, goanele și adulmecările acestea după domnișorii de peste hotar, grija de a nu-și pierde scumpa prietenie a lui Matiaș Corvin, fiul și urmașul lui Ioan Huniade, multele nevoi ale țării și nenumăratele judecăți și certuri între ai lui pe care zilnic trebuie să le descurce cu sabia, îl fac pesemne să piardă din vedere că dinspre Răsărit sclipește tot mai aproape hangerul puternicului Mohamed, și că e birnicul acelui sultan, până la care ajunsese vâlva isprăvilor lui. Deci, în al cincilea an de domnie, la 1461, neplătindu-și Vlad birul, se pomenește c-un sol de la turci — Catabolinus, un grec șiret, care umblă cu binișorul s-ademenească pe „Dracula”, cum îi ziceau pe atunci, și să-l ducă peșcheș sultanului. Vlad pricepe gândul grecului, se face a-l asculta, îl petrece cu cinste pân’ la Giurgiu, dar acolo, când Hamza Pașa, paznicul hotarului turcesc, se repede să puie mâna pe el, într-o clipă scutarii domnului răsar ca din pământ, o luptă se-ncinge, și cei care-ntinseră cursa cad ei într-însa. Hamza cu ostașii lui și grecul cel iscusit sunt duși la Târgoviște și trași în țeapă. Cel dintâi, ca pașă de Vidin, are cinstea de-a muri într-o țeapă mai înaltă. Peste Dunărea, rămasă fără pază, iarna așterne pod pentru aprigii călăreți ai lui Țepeș, care dintr-un iuruș pustiesc toate raielele de pe malul drept și ucid peste douăzeci de mii de turci. Vlad scrie despre isprăvile acestea craiului unguresc, și-i cere ajutor pentru întâlnirea cea mare ale cărei primejdii îl atrag, îl sorb ca vraja unei adâncimi. El spune hotărât craiului că nu se dă în lături din fața turcilor, ci orice s-ar întâmpla vrea să se bată cu ei, ca să s-aleagă la un fel, că biruința lui va fi spre cinstea și binele tuturor creștinilor, iar „dacă, Doamne ferește, ne va ieși rău, și țărișoara asta a noastră va pieri, nici Măriei tale nu-i va izvorî de aici vrun folos și vrun bine, căci ar fi în paguba întregii creștinătăți”.

Acestea le scrie Vlad din Giurgiu, în frigurile pregătirii, pe la începutul lui februar, anul 1462. Către sfârșitul lui april, Mohamed își ridică oastea și pleacă înviforat spre țara semețului ghiaur. — Vlad îl așteaptă la hotar. Îndărătul lui satele și cetățile sunt pustii. Munții și codrii tăinuitori primesc iarăși în buna lor pază pe oaspeții zilelor de groază. Pândarul de la Dunăre pune străji neadormite pe la vaduri și trimite iscoade înaintea turcilor. Despre unul din cercetașii aceștia se povestește că, fiind prins și dus înaintea sultanului, cu toate chinurile la care a fost supus, n-a vrut să spuie nimic de Țepeș. S-a minunat sultanul și cică ar fi zis către ai lui: „Într-adevăr tari oameni are blestematul acela de Draculea”.

Pe la începutul lui iunie turcii tăbărăsc lângă Nicopoli. Vlad, de pe celălalt mal, îi vede cum se pregătesc să treacă Dunărea. Arcașii lui stau la pândă și cele dintâi bărci care se încumetează să taie latul hotar de apă se prefac, pe la calea jumătate, în năsălii plutitoare. Nu mai târziu, sub pavăza nopții, se strecoară dincoace o frunte de ieniceri c-o sută douăzeci de tunuri; a doua zi mândrul cuceritor al Constantinopolului se uită cu durere de pe celălalt mal cum fac proașcă în cei mai scumpi viteji ai lui opincarii lui Draculea. Povestește mai târziu un ienicer sârb care a scăpat cu zile din lupta aceea: „Mult se întristă sultanul, văzând de pe malul celălalt bătălia cea mare, și neputându-ne veni în ajutor, temându-se foarte să nu-și piardă toți ienicerii, căci, el, sultanul, nu trecuse încă Dunărea…”

Dar așezându-și turcii turnurile și pornind a bate tot mai întețit, românii se trag la o parte din ploaia giulelor de piatră, și, spre malul părăsit de ei, se îndreaptă cu vuiet clocotitoarea mulțime ce izvorăște de sub zidurile Nicopolii. Vlad înțelege că nu se mai poate măsura c-un astfel de vrăjmaș. De-acum el cere codrului și întâmplărilor neprevăzute ajutorul pe care Matiaș nu se grăbise a i-l trimite. Cu multă grijă înaintează duiumul turcesc înlăuntrul acestei țări tăcute, printre copacii vrăjiți, care, dintr-o clipeală în alta, se pot preface în luptători. Se-mping încet valurile de oameni — pământul parcă se lasă de atâta greutate; de departe s-aude ca huietul mării, freamătul învălmășit al mulțimii. Înaintea oștirii merge, cu chip că știe drumurile, zălogul drag sultanului, Radu cel Frumos, vrednic de cea mai înaltă țeapă a fratelui său.

Dar ce țară-i asta? întreabă răstit Mohamed. Unde i-s oamenii? Nu văd un târg, nu văd un sat. Și unde-i vodă cu oastea? Unde-i ghiaurul?

Nu-i liniștea morții asta, nici încremenirea fricii, e ura la pândă, e răzbunarea care tace ș-așteaptă.

Nu știe el, împăratul, câți din cei de pe de lături, săgetați ca din senin, înseamnă cu leșurile lor dâra trecerii lui prin acest pustiu. Și câți din sprintenii spahii trimiși în iscoadă, rămân să-și dea răspunsul pe lumea cealaltă.

Se mișcă încet marea oștire, în mijlocul căreia Slăvitul Slăviților, închis în cetatea lui de suliți, nu poate ști nimic din cele ce se petrec dincolo de zidurile vii care-l păzesc — se mișcă încet căci e norod mult și-ncărcătură multă, și locurile-s rele și zilele sunt de-o zăpușeală de cad bieții oameni din picioare, iar noaptea, noaptea când se opresc din mers toate sunt fioroase; pământul geme când bat țărușii corturilor, apele și pădurile șoptesc vorbe nedeslușite, și mulți din cei care sapă șanțurile din jurul taberei, cad deodată cu fruntea-n țărână și nu se mai ridică.

În una din acele nopți din îngrijorat popas, târziu, către al doilea schimb de străji s-aude din margine dinspre pădure un strigăt, apoi o salvă de vaiete înfundate, apoi un bufnet în pământ, parcă s-ar fi prăbușit un mal — pe urmă o clipă de tăcere. Și deodată, tot dintr-acolo, pornește o îmbulzeală mare, un vălmășag îngrozitor de oameni, care se-mping, se strivesc, se ucid între ei, și nu știu ce e, ce s-a întâmplat.

Și frământarea, zarva asta nepricepută de nimeni, se poartă prin tabără de colo-colo, ca un vârtej al morții, umbre ciudate alunecă pe dinaintea ochilor ce-n buimăcirea somnului se deschid o clipă și se reînchid pentru vecii vecilor. Umbrele acestea ce umblă buluc printre corturi, sunt ostașii crâncenului voievod pe care vrea să-l întâlnească Mohamed, și cel ce pășește înaintea lor, și scrâșnind își taie drum prin mulțime, este însuși Țepeș care caută cortul sultanului. Dar iată că trâmbiți pornesc să sune din toate părțile și gloatele se dezmeticesc: nestrăbătute ziduri de oameni încremenesc în jurul marelui împărat; tot mai rar se aud zgomotele de luptă, tot mai departe.

Se luminează de ziuă. Turcii dau zor să mai ascundă din morți, — să nu vadă padișahul ce vraiște și stricăciune au făcut ghiaurii în tabără. Acum înțeleg ei de ce gemea așa pământul când băteau seara țărușii corturilor.

Departe, în adâncul codrului, în larga poiană ce se umple de soare, Vlad împarte prăzile nopții la vitejii care i-au mai rămas.

Turcii se năpustesc asupra Târgoviștei, socotind că acolo se va fi întărit Vlad cu oastea lui. Dar găsesc porțile deschise și cetatea pustie, străjuită numai de sutele de țepe în vârful cărora putrezesc frați de-ai lor, cu Hamza între ei.

De aici, unde să mai meargă? țara-i deșartă, merindele-s spre sfârșite, drumurile-s grele, oastea-i împuținată și ruptă de osteneală.

Și cât mai e până-n Ardeal, și câte se mai pot întâmpla și până acolo?

Mâhnit de-atâta zbucium fără nici o ispravă, împăratul lasă pe Radu cel Frumos să-și îngrădească el domnia cum o ști, și se întoarce grabnic pentru a se găti de alte războaie.

Vlad, părăsit de noroc, e părăsit și de ai lui care, doritori de zile mai liniștite, trec la Radu, domnul cel nou de la care așteptau mai multă milă. Și iarăși ia toiagul pribegiei. Tocmai prin noiembrie capătă de la vechiul prieten Matiaș un mic ajutor de oaste. Pe drum se gândește că numai cu sprijinul ungurilor n-are să poată păstra domnia. Deci, oprindu-se în Rucăr, trimite marelui vizir rugă de iertare, legându-se că de aci înainte el va ținea cu turcii, chiar și împotriva ungurilor. Scrisoarea cade în mâinile lui Radu, care o trimite lui Matiaș, și Vlad nu mai apucă domnia, o scurtă și neînsemnată domnie de trei luni, decât după ce-și ispășește păcatul acestei vânzări cu doisprezece ani de închisoare.