https://blog.revistaderecenzii.com/

(Traducere de Petru Cărare)

„Dona Clara! Dona Clara!
Rob al frumuseţii tale,
Vrei să mă sorteşti pieirii
Fără pic de îndurare.

Dona Clara! Dona Clara!
Viaţa-i dulce şi frumoasă!
Da-n mormântul hâd şi umed
E-ntuneric şi mi-i groază…

Dona Clara! Ştiu că mâine
Mergi la sfânta cununie
Braţ la braţ cu don Fernando;
Ai să mă inviţi la nuntă?”

„Don Ramiro! Don Ramiro!
Un reproş mai mult mă doare
Decât steaua vieţii aspre
Ce mi-a spulberat speranţa.

Don Ramiro! Don Ramiro!
Lasă-ţi gândurile negre,
Soarta nu ne-a vrut alături.
Dar mai sunt pe lume fete.

Don Ramiro! Tu în lupte
Ai învins atâţia mauri –
Deci învinge-te pe sine,
Eu te-aştept să-mi vii la nuntă”.

„Dona Clara! Dona Clara!
Am să vin, îţi dau cuvântul!
Voi dansa numai cu tine.
Dona Clara, noapte bună”.

„Noapte bună”. Casa doarme.
Pe sub geam mai stă Ramiro,
Ca de piatră-i, iar pe urmă
Se ascunde-n întuneric.

După multă-mpotrivire,
Noaptea zorile cedează.
Ca un câmp de flori alese,
Larg Toledo se deschide.

Ale soarelui răsfrângeri
Peste ziduri se aşează,
Radiază-n cer biserici
Cu cupolele de aur.

Ca un zumzet de albine
E al clopotelor cântec,
Lumea, Domnului înalţă
Rugăciuni evlavioase.

Dar te uită cum vin oameni!
Vin în gloate forfotinde
De la paraclis încoace
Şi ţin drum pe lângă piaţă.

Cu ce lux de mândre straie
Scapără scântei suita!
Peste glasul clar de clopot
Trece tunetul de orgă.

Însoţiţi de lumea plină
De respect şi admiraţii,
Trec pe străzile întinse
Dona Clara şi Fernando.

Lung îi urmăresc toţi ochii,
Toate buzele îngână:
„Mândră-i fiica ta, Castilia!
Mândru-ţi este cavalerul!”

La palatul lui Fernando
Se opreşte valul gloatei,
După zid începe nunta
Cu atâtea obiceiuri!

Jocul plin de veselie
Locu-şi schimbă cu trapeza,
Da-ntre timp, neobservată,
Seara blândă se coboară.

Şi în sala spaţioasă
Oaspeţii la dans se-adună,
Straiul lor luxos străluce
Sub făcliile aprinse.

Au luat însurăţeii
Loc de cinste în fotolii.
Dulci cuvinte-şi spun în şoaptă
Dona Clara şi Fernando.

Ca pe valuri, dansatorii
Se împrăştie prin sală.
Trâmbiţe solemn răsună
Şi timpane bat cadenţa.

„O, a inimii stăpână,
Ce te uiţi tot într-o parte,
Ce-ai văzut?” – pe Dona Clara
A-ntrebat-o don Fernando.

„Din cel colţ, un om în negru
Ne primeşte, don Fernando!”
Blând surâde cavalerul:
„E o umbră, ce te sperii?”

Însă umbra vine, vine,
E un cavalerul în negru.
Şi văzând că e Ramiro,
Clara ochii şi apleacă.

Şi e tocmai toi de dansuri,
Val-vârtej perechi se poartă,
Şi oftează, tropotite,
Chinuitele podele.

„Cu plăcere, don Ramiro,
Am să merg la dans cu tine,
Dar să fi lăsat mantaua
Cea mai neagră decât noaptea”.

Don Ramiro pe iubită
O priveşte lung şi straniu.
Cuprinzând-o, îi şopteşte:
„Tu m-ai invitat la nuntă”.

Şi pe sub făclii aprinse
Ca un vifor dansu-i poartă.
Trâmbiţe solemn răsună
Şi timpane bat cadenţa.

„Eşti mai alb decât zăpada!”
Clara-i spune-n tremur tainic.
„Tu m-ai invitat la nuntă”,
Îi răspunde cavalerul.

Şi mai mulţi acum dansează,
Şi lumini sclipesc mai multe,
Trâmbiţe solemn răsună
Şi timpane bat cadenţa.

„Mana ta e ca de gheaţa”,
Tresărind îi spune Clara.
„Tu m-ai invitat la nuntă!”
Dansu-i duce mai departe.

„Ah, dar lasă-mă, Ramiro!
Tu respiri cu iz de moarte!”
Iară el răspunde sumbru:
„Tu m-ai invitat la nuntă!”

Vrea să ieie foc podeaua,
Iese vraja din vioare
Şi de farmecul acesta
Toata lumea se învârte.

„Ah, dar lasă-mă, Ramiro!”
Ruga ei abia se-aude
Şi din nou Ramiro spune:
„Tu m-ai invitat la nuntă!”

„Pleacă dar! Te du cu Domnul!”
Răspicat îi spune Clara.
Vorba cum îi auzise,
Dispărut a fost Ramiro.

Iară ea-nchizându-şi ochii,
A simţit răceala morţii,
Şi cuprinsă de-un leşin
A intrat în ţara nopţii.

Însă ceaţa se răreşte,
Iar deschide ochii Clara,
Şi de groaza nălucirii,
Mai ar vrea iar să-i închidă.

De când balul început-a
Stând alături cu ursitul,
Clara locului rămâne
Şi Fernando stă cu grijă:

„Ce-i, de te-ai schimbat la faţă
Şi priveşti cu-atâta mahnă?”
„Unde-i el?” întreabă Clara,
De-un fior cuprinsă tainic.

Cavalerul vorba-ntinde
Şi cu fruntea-n dungi răspunde:
„Am să-ţi dau o veste tristă
De la prânz e mort Ramiro”.
„Don Ramiro! Don Ramiro…”

Sursa: https://poetii-nostri.ro/heinrich-heine-don-ramiro-poezie-id-10227/