https://blog.revistaderecenzii.com/

Apărut în Gazeta Poporului, 16 și 17 Noembrie 1895, nesemnat, cu subtitlurile: I. Din sorginte autorizată, începutul romanului, O contrarietate, Incident neplăcut, Femeea, Inexplicabil, Ruptură, Reapropiere, Cătră catastrofă; II. La dejun, Explicația, Incurabil, împăcarea și iluziile din urmă, Condiția; III. O inimă sublimă, O astfel de inimă, Scenă oribilă, Hotărârea. Reportaj nesemnat, neretipărit.

Amănuntele pe care le dăm mai la vale, asupra sfârșitului tragic al lui Alexandru Odobescu, le-am căpătat dintr-un izvor nu se poate mai autorizat.

Odobescu a fost un om public. El a avut meritul literar așa de puțin contestat odinioară, așa de greu de contestat chiar și astăzi, încât moartea lui, atât de regretată, și mai ales felul acestei morți a trebuit, se-nțelege, să miște în cel mai înalt grad pe toată lumea noastră literară.

Amicul care ne comunică aceste amănunte, cu cea mai sinceră emoțiune, ne roagă să-i păstrăm anonimatul, dintr-un exces de delicateță.

Nu este o indiscrețiune și o lipsă de pietate din parte-ne, credem noi, că le dăm și publicului.

Din contra, credem a ne împlini o datorie către contemporani și către istoria vremii noastre, consemnând aci următoarele notițe.*

Acum patru ani și jumătate, Alexandru Odobescu a venit la un bun prieten al său și i-a spus că-i place mult o femeie pe care prietenul o cunoaște bine.

Tonul cu care spunea acestea era tonul unui ștrengar pe care-l îndeamnă un capriciu de moment, și nimic mai mult. Nimeni n-ar fi bănuit că sub acel ton se ascunde flacăra unui coup de foudre. Cu delicateța lui obișnuită, omul rafinat știa să ascundă tocmai sub masca contrară adâncul sentimentului.

Amicul a luat întâi în glumă vorbele lui Odobescu, spunându-i că dama aceea era prea cultă ca să respingă propoziții măgulitoare din partea unui om așa de remarcabil ca inteligență și ca educațiune.

Conversația s-a schimbat apoi în glume, și cei doi prieteni s-au despărțit.*

Peste câtva timp, Odobescu vine, foarte contrariat, la amicul său și îi spune că dama aceea este o femeie ori puțin inteligentă ori crescută rău, de vreme ce, la mai multe scrisori ale sale cu propozițiuni fățișe, ea n-a răspuns deloc și că, atunci când el a mers să ia răspunsul, în persoană, oamenii de serviciu i-au spus că au ordin expres ca pe acest domn să nu-l primească.

Amicul, care încă tot credea că pornirea lui Odobescu nu e decât un capriciu, s-a mărginit a-i spune că contrarietatea în care se află nu e decât rezultatul unei lipse de metodă. Nu trebuia să-i scrie femeii, pentru că metoda aceasta nu merge cu orice femeie; trebuia să caute a-i face cunoștință, într-un mod convenabil, în vreo societate oarecare.

Odobescu s-a făcut că se desinteresează complet de urmările unei așa de proaste aventuri, și iarăși conversația a pornit pe calea glumelor ușoare.*

Cei doi amici s-au despărțit, la începutul veni, după examenele școlare, și nu s-au mai revăzut decât foarte târziu, toamna.

La întâlnire, Odobescu s-a arătat de o răceală neobișnuită. Toate încercările amicului său de a-l face pe Odobescu să zâmbească n-au mai prins. Omul acela era, într-adevăr, absolut schimbat. Amicul, atribuind această schimbare de înfățișare morală vreunor necazuri materiale, de care Odobescu era, prea deseori, încercat, n-a fost atins afund de această neplăcută impresiune.

Întâlnindu-se însă mereu de acum încolo cu Odobescu, față cu care, oricât de prieten, era deprins să păstreze un ton de respect de autoritate, și văzând că necontenit Odobescu își accentuează tonul rece și înțepat, și-a propus să afle secretul enigmei.*

Secretul enigmei era femeia.

Odobescu, cât timp nu se mai întâlnise vara cu prietenul său, profitase de povețile acestuia; întrebuințase metoda mai îndelungă dar mai sigură, făcuse cunoștință cu acea femeie, intrase în de aproape relațiuni cu dânsa și ar fi fost în culmea fericirii, dacă o absurdă bănuială asupra unor relații de mai-nainte dintre amicul său și acea femeie nu i-ar fi înveninat, moment cu moment, viața.

Când a aflat bunul său prieten despre această tortură a lui Odobescu, despre aceste ascunse gânduri care tulburaseră, încă de acum patru ani, o veche prietenie?

D-abia acum câteva zile.*

Într-o zi, fără nici o cauză binecuvântată, numai sub pretextul unei umbre de nepoliteță, Odobescu rupe brusc relațiile cu prietenul său și imediat îi scrie o scrisoare, în care îi spune că e neobișnuit a fi tratat ca toată lumea, că nu primește a fi maltratat și că renunță la niște relațiuni care, urmate în asemenea condițiuni, nu i-ar aduce decât mâhniri și supărări.

Prietenul primește scrisoarea și rămâne, se-nțelege, cu desăvârșire nedomirit. Nici prin gând nu-i trecuse să rănească câtuși de puțin pe un om a cărui inteligență și cultură le stima atât de mult și a cărui societate îi era atât de prețioasă.*

Relațiunile dintre cei doi prieteni au fost cu desăvârșire rupte, în urma unui răspuns foarte politicos pe care prietenul l-a scris lui Odobescu, căutând să-i dovedească că nu se simte deloc vinovat de pornirea inexplicabilă a domnului Odobescu. În același răspuns, prietenul adăoga cum că hotărârea d-lui Odobescu de a rupe relațiunile amicale, deși regretabilă, va fi respectată de un om care nu înțelege posibilitatea de existență a unui prieteșug forțat.

Acestea se petreceau acum patru ani.

De atunci și până acum vreo două, trei luni, cei doi prieteni s-au mai revăzut câteodată, dar n-au mai schimbat măcar un salut.

Aceasta este partea întâi a romanului.*

Acum două, trei luni…

Trebue să spunem că între Odobescu și amicul său fuseseră și relațiuni de afaceri, acum patru ani, care au încetat deodată cu cele prietenești.

Acum două sau trei luni, vine la prietenul lui Odobescu o persoană care are legături amicale cu amândoi, și-i spune că profesorul universitar n-ar primi cu neplăcere o propunere de a reîncepe relațiunile de afaceri cu vechiul său prieten.

Prietenul, — care, ca om cu minte, știa că la oamenii deosebiți toane de un moment pot determina o mare parte a vieții, prietenul, care cunoștea lumea, nu lăsase să se altereze în inima lui sentimentele de dragoste pentru Odobescu, din cauza toanelor acestuia — se hotărăște să meargă, foarte politicos, el, însoțit de persoana aceea la Odobescu și să-i propuie, din toată inima, reînceperea relațiunilor.

Odobescu îl primește iarăși rece; totuși stabilește, în principiu, bazele afacerii propuse.

Se dă o nouă întâlnire pentru a vorbi în amănunt: un dejun la Odobescu acasă, între patru ochi.

Asta era ziua de Duminecă 20 Octombrie, acum trei săptămâni.*

De aici încep ultimele peripeții ale catastrofei și deslușirea ciudatei purtări de patru ani a răposatului profesor.

Să nu uităm a spune că, în acest timp, bunul său prieten era deplin informat de cele ce se petrec cu Odobescu — de aminteri un secret public — și că începuse a cam bănui absurda cauză a răcelii acestuia față cu dânsul. Era necesar să dăm această introducție pentru a putea lămuri mai bine cetitorilor, trista dramă, care începe așa de departe și așa de ușor spre a se sfârși într-un mod așa de neprevăzut și atât de tragic.

Spațiul ne obligă a lăsa pe mâine descrierea ultimelor peripeții ale acestui dureros roman.*

La ora convenită pentru dejun, prietenul sună la Odobescu acasă, în strada Cuza-Vodă. Odobescu, care-l aștepta cu nerăbdare, era într-o vădită stare anormală: desfigurat, cu trăsurile lui frumoase strâmbate și asimetrice, galben ca un cadavru, cu ochii rătăciți; chipul lui trăda clar o supremă durere, o zdruncinare din adânc a sufletului.

— Providența te aduce, zise Odobescu înecat.

— Ce e? întrebă prietenul.

— Providența te aduce, îngână pierdut omul în culmea obidei.

Prietenul nu știa ce să crează.

— Sunt un om cu desăvârșire nenorocit! Șezi, să-ți spun o istorie, căreia-i cunoști foarte bine începutul. Dar cunoști numai începutul! Să vezi ce grozavă e urmarea!

O știi pe femeia aceea? Femeia despre care am vorbit odinioară.

— Da, o știu.

— Știi că am făcut cunoștință și am intrat în relații strânse cu dânsa, foarte curând după întrevorbirea în care mă plângeam de rezistența ei?

— Știu.

— Știi că m-am certat cu tine, unul din cei mai buni prieteni ai mei? știi de ce m-am certat?

— Nu știu până acuma.

— Să-ți explic eu, zise Odobescu; pentru ea, m-am certat cu tine; pentru că eram gelos de trecutul ei, pentru că-mi închipuiam că tu ai fost amantul ei, și astfel nu te mai puteam suferi, te uram din toate puterile sufletului, tot răul posibil ți l-aș fi făcut, căci erai pentru mine cea mai îngrozitoare înfățișare!

— Dar îți jur, domnule Odobescu…

— Nu trebue să-mi juri nimic. Am aflat pe urmă destule, care trebuiau să-mi șteargă cu desăvârșire gelozia trecutului, arătându-mi mișelia în care căzusem. Pentru această femeie am făcut fapte rele, pentru femeia asta, pe care o dumnezeiam, am călcat de mii de ori peste cea mai elementară datorie de conștiință. În schimbul a ce crezi? Crezi că patru ani și mai bine am avut măcar o zi întreagă de fericire? Nu! Numai amărăciuni, înjosiri și infamii…

Odobescu se opri obosit.

— Le știam pe toate, răspunse prietenul, le știam din zvon îndeajuns de împrăștiat ca să le poată afla un om ce nu înceta, cu toată ruptura, să se intereseze din toată inima de soarta unui așa de distins prieten ca d-ta. Și dacă n-aș fi fost oprit de atitudinea d-tale hotărât rece, aș fi venit să-ți spun că rău face un om ca d-ta să se lase a fi așa de departe târât pe calea scandalului public…*

— Și cu toate astea, cu toată răutatea și trivialitatea acestei femei, o iubesc așa, încât sunt cu desăvârșire convins că fără amorul ei, ar trebui să mor, fără acest amor, viața n-ar mai putea avea niciun cuvânt pentru mine. Sunt nenorocit, sunt adânc nenorocit…

Și omul începu să povestească cu de-a-mănuntul toate mizeriile de patru ani ale contrariatei sale pasiuni: certuri, pretenții de cheltueli absurde, trădări peste trădări, toate fățișe, minciuni și tertipuri înjositoare, urmate toate de iertare și de reconciliare din partea lui și de simulacre de înduioșare și de dragoste din partea femeii. Și iar de-a-capul amăgiri, lașitate și în fine un grosolan „dacă-ți place!”

Este imposibil de reprodus această istorie plină de cele mai dureroase amănunte, destul să spunem că cei patru ani n-au fost decât un lung fir pe care s-au tras ca niște mărgele în colori metodic așezate, înjosirea, umilirea, durerile geloziei, cererile de iertare pentru imputări mai mult decât întemeiate, în sfârșit toată gama chinurilor la care se expune un amant ridicul și batjocorit față cu o femeie rece și rea, care nu vede în el decât o pradă de neiertat.

— Și cu toate astea, pe care le știu și le văz bine, dacă femeia asta nu-mi mai permite să mă apropiu de ea, căci m-a gonit prin slugile ei, am să mor! Iată ce mi-a scris!

Și-mi arată o scrisoare în care femeia îi impută că a compromis-o, prin relațiile lui, în fața opiniunii, și că îi interzice prin urmare a mai încerca s-o vază. În adevăr, cu o seară înainte, Odobescu se prezentase la casa ei, și slugile îi spuseseră că au ordin strict să nu-l primească.

Se înțelege că prietenul văzând pe Odobescu în așa stare, a căutat să se retragă fără a mai încerca să-l mângâie.

După un dejun așa de trist, în timpul căruia Odobescu își povestise nenorocitele aventuri, au ieșit amândoi prietenii pe jos, — Odobescu avea nevoie de mișcare, — și s-au despărțit rămânând să se vază peste două, trei zile.*

Peste câteva zile, prietenul întâlnește pe Odobescu foarte vesel. Femeia îl iertase, îl primise, punându-i, pentru a-și repara reputația de femeie onestă, o condiție pe care el spera s-o poată împlini. Omul pasionat era vesel că obținuse o așa de grabnică iertare din partea necredincioasei.

Și de aci, încep apoi tiradele nesfârșite asupra fericirii, puterea femeii pentru a inspira pe artist, orizontul unor succese literare și științifice a căror cucerire atârnă de ocrotirea dulce a femeii iubite, ce-ți mângâie fruntea ta care gândește, atmosfera aceea îmbătătoare pe care o face femeia ce umblă discret în cabinetul tău de lucru ca să nu-ți întrerupă firul unor gândiri fugitive de a căror expresie durabilă are să se mândrească mai mult ea, muza, decât tu, poetul… șcl. șcl. Copil la 61 de ani!*

Condiția nu o pusese femeia, condiția și-o pusese nenorocitul singur. El voise să premeargă unor pretențiuni oneste pe care tot el și le închipuia acum, cerinți îndreptățite ce ea, din modestie sau discreție, nu îndrăznea să le formuleze.

Deși însurat, el, bizuindu-se pe înălțimea deosebită a caracterului femeii sale legitime, merse la amanta sa și-i propuse s-o ia în căsătorie, fiind sigur că legitima are să accedeze la propunerea unei despărțiri de bună voie.

Amanta se-mpăcă sub impresia acestor promisiuni solemne și făgădui să cheme telegrafic pe mama sa din provincie, pentru a-i căpăta binecuvântarea.

La ediția a treia vom vedea încheierea acestui roman.*

Până să sosească mama din provincie, Odobescu se și înțelesese cu femeia sa legitimă despre o despărțire de bună voie Aci apare în acest roman atât de necurat, o figură sublimă, o figură de sfântă-martiră — este doamna Odobescu. Câtă înălțare de suflet a arătat această nobilă creatură se va vedea îndată.

Doamna Odobescu s-a dus de bunăvoie la o întâlnire cu mama tinerei sale rivale. Era așteptată.

Intrând, doamna Odobescu începu:

— Doamnă, știi că bărbatul meu iubește pe fiica d-tale și că fără dânsa nu mai poate trăi? Recunosc că fiica d-tale are dreptul să pretinză o reparație manifestă de la bărbatul meu, căruia, dintr-o slăbiciune femeiască, ușor de explicat și foarte naturală, i-a cedat. Știu că piedeca pentru aceasta sunt eu, căci d. Odobescu vrea din toată inima să fie bărbatul legitim al fiicei d-tale. Eu îl ador pe bărbatul meu și n-aș fi în stare să mă refuz a-i face fericirea. De aceea viu să vă declar că sunt hotărâtă a intra îndată în călugărie și să vă rog totodată să nu puneți d-voastră vreo piedecă la fericirea acestui om și a fiicei d-voastră.*

Să nu uităm a spune că Odobescu era ascuns în odaia de alături fără să știe nimeni și asculta tot, așteptând cu inima încordată rezultatul acestei întrevederi.

Mama din provincie, la sublima tiradă a d-nei Odobescu, răspunse pe un ton cu totul contrariu.

Fiica sa fusese înșelată, batjocorită, compromisă de un bătrân berbant, care ar trebui pedepsit pentru infamiile sale; ca mamă, nu poate aproba căsătoria fiicei sale așa de tânără cu un om stricat, o căzătură.

În fine, cele mai brutale imputări și cele mai absurde pretențiuni.*

Mama recalcitrantă fu întreruptă brusc de Odobescu, care apăru pe prag vânăt de indignare, cu pumnii încleștați:

— Așa? izbucni el. Sunt un om stricat, o căzătură? Mă azvârliți acum, după ce pentru voi am făcut atâtea, după ce m-ați exploatat, m-ați torturat, m-ați împins la ultima mizerie, nu mai sunt decât o otreapă de aruncat. Sunteți niște infame, infame… Știu ce-mi rămâne de făcut!

Odobescu, în culmea nebuniei, plecă urmat de d-na Odobescu, care nu știa cum să-l mai mângâie.

Ajuns acasă, Odobescu scrise câteva scrisori, apoi luă o doză forte de laudanum. Rezultatul acestei prime încercări fu la timp combătut, îngrijirile îngerului păzitor, îl scăpară de data aceasta. Odobescu, după câteva zile de liniște, hotărî pe d-na Odobescu să plece lângă fiica lor, d-na Damian, convingând-o că este cu desăvârșire vindecat de pasiunea lui.

Doamna Odobescu plecă; dar n-ajunse bine și o telegramă îi anunță moartea adoratului ei soț, pe care numai ea l-a iubit și pe care numai o așa inimă sublimă știe să-l plângă.*

Credem că cu atâta se completează romanul acesta, din nenorocire real. E de prisos să mai adăugăm amănuntele deja destul de bine cunoscute în privința ultimelor momente ale nenorocitului său erou.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/A._Odobescu