https://blog.revistaderecenzii.com/

O, criticul meu rumen, glumeţ cu pântec mare,
Tu, care timp de-un secol să râzi ai fi în stare
De galeşa mea muză, hai vino-ncoa, puţin,
Să încercăm să-nvingem afurisitul spleen.

Priveşte: nişte biete cocioabe prizărite,
Şi mai încolo şesul, ogoarele-nnegrite,
Şi cerul scund, deasupra, cu nouri deşi şi suri.
Ei, unde-i lanul de-aur, umbroasele păduri,
Unde-i pârâul? Lângă zăplaz, în curte, iată,
Doi bieţi copaci se-nalţă şi ochiul ţi-l desfată,
Doar doi copaci; şi unul dintr-înşii, rebegit,
A fost de vântul toamnei cu totul desfrunzit,
Ia celălalt aşteaptă, bătut şi el de ploi,
Ca Boreas să-i zvârle frunzişul în noroi.
Şi-atâta tot. Un câine măcar nu vezi pe-afară.
Iată-un ţăran şi două femei. La subţioară
Duce-un coşciug şi strigă la blegul de băiat
Al popii să-l zorească pe tată-su să vie:
Biserica-i deschisă? E vreme cam târzie,
Că trebuia copilul de mult înmormântat.
De ce te-ncrunţi deodată? ,,N-ar fi mai bine dacă
Ne-ai spune-n loc de fleacuri un cântec, să ne placă?”
Ce, vrei să pleci? Dar unde te duci aşa în pripă?
„Să-l felicit pe conte, la Moscova.” O clipă!
Ce faci cu carantina? Nu poţi în niciun caz.
Vei sta cum stam pe vremuri şi eu în Caucaz
Bolnav de plictiseală şi ros de întristare…
Ce-i, frate? Nu-ţi mai arde de glumă, mi se pare…

Sursa: https://poetii-nostri.ro/aleksandr-puskin-***