https://blog.revistaderecenzii.com/
E insuportabil să dezamăgești, însă mai insuportabil este să fii dezamagit, în special de tine însuți. Când se multiplică averile și se reduc valorile, când se iubește puțin și se urăște mult, când divorțurile au devenit banalitate, apare și câte-o excepție. “Cel care caută iubirea” și spune public te iubesc femeii sale. Energia dorinței, amorul veritabil, acel amor care încetează să dezamăgească pe celălalt pare a fi obsesia autorului Dan Duțescu.
Euforic, se vrea înțeles, iubit, iar poezia se transformă într-o tentativă disperată de ieșire din marasmul confortului, vaporizând prin versurile sale rutina cotidiană. O tentativă de a ieși din penibila condiție a ființei supusă transformării, trecerii. E bărbatul ce dorește să prelungească o seară în jurul unui “pahar” niciodată vid. Imaginea femeii o redefinește idealist, artistic. Crochiurile le redesenează în versuri.
Stelele-carate ce strălucesc în ochii ei. Un soț gurmand de delicatese și de soția sa, animat de-o solidă dorință de partaj. Dan Duțescu posedă “gena mârșavă” lirică, înrudit fiind cu regretatul și prolificul poet Mihai Duțescu. Deține o subtilă sălbăticie de estet, fără de care actul iubirii i-ar părea un balet fără muzică. Femeia-plantă sensibilă, ușor de contrariat; nu-i respecți necesitățile, suferă și poate să se lase să piară. Dragostea poate fi drum al eliberării, o poartă strâmtă prin care te poți salva. Fiecare clipă de iubire contează dublu pentru cel îndrăgostit.
E bărbatul cuprins de dor, de dorul femeii iubite și adulate, fără care-i doar o singurătate. Mărturisirea sa e înduioșător de sinceră și simplă, venită parcă din partea adolescentului îndrăgostit pentru prima oară. Dan Duțescu pictează, scrie versuri, e un bărbat sensibil, un personaj singular. Om de lume, profesionist al dreptului și afacerilor, are un mare “defect”; ființa sa tinde și visează la ideal și nemurire. Iubește lumina, iubește femeia, iubește dumnezeirea. “Omul e lumină”, e lumina întrupată în cuvânt. Lumen=lumină. Iată jurnalul de bord al domnului Dan Duțescu, volumul “Cel care caută iubirea” (lansat în primăvara lui 2023 într-un cadru select la Craiova). Un titlu de tandrețe, un îndemn la bucuria iubirii, a vieții, căci a trăi nu înseamnă doar să exiști, ci să exiști și să creezi, să știi să te bucuri, să vizezi. Poezia ține de suflet, e forța oarbă ce-i stăpânește ființa, ca o religie salvatoare. O ipocrizie a bătrâneții constă în consolarea că aceasta e vârsta înțelepciunii. Înțelepciunea de a trăi înseamnă să elimini tot ce nu-i indispensabil, renunțarea la jocul aparențelor. De aceea autorul insistă în versurile sale asupra femeii iubite, a familiei, nepoților, evocarea părinților. Călătoriile și succesele se împlinesc acasă. Cel mai bun balsam este-n casa ta, în cuibul unde ai parte alături de cei dragi de un relaxant amestec de culori, sunete muzicale, arome, senzații. Împreună, mai puternici. Cât privește modestia, nu este pentru toată lumea o virtute. Dorința de a arăta comme il faut, îngrijit și elegant în ținută și vorbă nu-i un păcat, ci un semn de respect față de tine și de ceilalți, un exemplu. Nu putem opri progresul tehnic devenit “religie”, care a impus cultul obiectelor. Nevroza vremurilor noastre a devenit goliciunea sufletească. Nu traversăm doar o criză legată de schimbările climatice și de conflicte belice, trăim și o criză intimă ce ține de fericire/iubire, de victoria iubirii și a binelui. Unii știu/pot să mărească vibrația, să trăiască prin iubire și atunci când trebuie să facă un efort sau abstracție de anumite evidențe, dezamăgiri, prietenii eșuate etc.
Biet suflet sensibil! Dan Duțescu e omul în continuă fierbere în ciuda aparenței. Prin poezia și pictura sa, l-am surpins contemplând. Propria sa existență. Poate doarme mult, însă tind să cred că nu se odihnește niciodată. Bogații refuză să împartă lumea, iar banii sunt “de dreapta”, zicem. Puțini văd însă cum își deschid inima cu ușurință sau că au o foame insațiabilă de iubire. Însă iubirea se păzește cu iubire. Oamenii de rând se gândesc la portofel, ceilalți au nevoie de stele, de iubire. Când bei băutură bună nu te înrăiești. Păcatul invidiei îl au săracii în general, cei mereu “de stânga”. Toute vérité n’est pas bonne à dire, mais je la dis quand même. Te jignesc profund și rănesc doar cei pe care-i iubești sincer. Ni s-a propus ca model social banul, ideea că trebuie să ne îmbogățim, să fim toți aspiranți la glorie. Dar câștigul fără demnitate și muncă nu-i câștig, nici victorie. Dan Duțescu este un introvertit intuitiv. Conceptul de securitate energetică este intens studiat în prezent, nu și conceptul iubirii. Iubirea-i necesară precum oxigenul vieții. Investind în relații durabile, facem cea mai bună alegere. Refacerea unității lumii e grea și delicată. Unitatea cuplului ține de forță și voință, de cum împaci viața intimă cu cea socio-profesională. Nu te lași copleșit de uzura rutinei. Fructul pozitiv al scrisului (poeziei) ține de dorința de a fi generos, altruist cu propriile simțăminte, de trăiri împărtășite. Poezia și pictura e remediul contra “griului”. Legile succesului nu-s și legile fizicii, nici ale iubirii. Banii pot fi uneori mai expliciți decât cuvintele, dar ei nu pot cumpăra iubire, doar pot converti sufletele mercantile. Scripta manent. Prin intermediul cuvântului noi muritorii ne facem auziți în infinitul spațiului și timpului. Când te simți în pace, trăiești cu virusul poeziei și al iubirii. Narativul inconștientului are culoare, are vibrație, iar viața are sens când iubești. Iubirea în sine este o formă de “poetică naturală făcută din reverii corporale și sufletești”. Condiția umană include erosul/anima mundi…
Nevoia de purificare. Ce dorise de atâta vreme, face azi. Se reinventează, exprimându-se. Începe un nou voiaj cu son violon d´Ingres; nimeni nu-l mai poate opri. Era simplu, însă abia în prezent vede că este simplu. Fericire prin iubire. Fusese tânăr, făcuse dovada capacității sale, însă acum preferă verbul a fi verbului a avea. “Voi continua cu verbul a fi”. De câte ori transpirase, nimeni nu remarcase că batista plină de sudoare pe care-o arunca, fusese muiată-n curcubeu…
E un adevăr, săracii mănâncă paste. Trebuie să mănânci carne, altfel devii trist și îmbătrânești, zic cunoscătorii. Și mai zic că nu există diplomație fără mic dejun reușit. Animalele care mănâncă mai puțin trăiesc mai mult. Luxul/rafinamentul franțuzesc are o filosofie simplă; mănânci mai puțin și cauți ca fiecare bouchée (vorbind de delicatese) să fie memorabilă. Și de ce-ai bea apă de la robinet, când ai șampanie? Destupă sticla! Minutul de adevăr: lumea trece fără să-ți acorde atenție decât în măsura în care ești un obiect util, la îndemână. Acești oameni mulți, omniprezenți, care au uitat sau n-au știut niciodată să spună scuzați, pardon, mulțumesc, te sperie și îngrijorează. O voce decentă, măsurată, un zâmbet convențional, o mască convenabilă circumstanțelor. Știi că în esența lor oamenii sunt buni, ei trebuie doar stimulați. Oamenii se disting prin ceea ce arată și se aseamănă prin ceea ce ascund. Simți în străfundul sufletului că există un singur adevăr. Vrei să-l cunoști, să-l trăiești. Dumnezeu e iubire, lumină. Dăruirea/emanarea dinspre sine către ceilalți reprezintă legea Sa. Simte că are vârsta libertății și merită să se exprime, spună ce vrea, ca floarea ce se deschide după crepuscul. Nu îndrăznise să cânte până acum așa acum fac cei care cântă cât e ziua de lungă. Ascultase doar. Uneori mai fredonase și el, în surdină. Și deodată vine iluminarea, energiile creatoare se descătușează. Vulnerabilitatea e cel mai firesc lucru. Învățăm să trăim prin iubire. Cotidianul uzează și anchilozează. Îți dai seama că cea mai frumoasă nebunie nu e să iubești, ci să permiți celuilalt să se iubească. Vrei cu orice preț să eviți plictisul unei uniuni unde jocurile sunt (prea) făcute din avans, rupi cu rigiditatea ce riscă să te devoreze. Detești în sinea ta masca conveniențelor, indiferența. Mama copiilor tăi a devenit prizoniera labirintului rutinar, deși ca orice femeie, a fost bântuită inițial de nevoia de infinit /albastru. O fericire convenabilă, un erotism obosit, casnic. În societate ești la braț cu femeia perfectă, surâzătoare și elegantă, degajată însă de orice instinct excesiv. Te simți foarte îndrăgostit de noblețea femeii tale, însă regreți anii când v-ați cunoscut…Visasei o coridă, o iubire sclipitoare, absolută. Procedurile “à la pépère” fac acum parte din cotidianul erotic, iar tu visezi la beția profundă a dragostei. (Să ne iubim ca şi în astă vară /Doar pe arcușuri de vioară). Opiumul banilor nu reușește să alunge sentimentul unei disperări opulente sau a unui destin imperfect.
Regăsești cu greu dezinvoltura boemă de artist și poet. Când dispare masculinitatea felină și insolentă a tinereții, chipul trădează viața interioară a omului sensibil. Om discret, interiorizat, se dorește salvat din armură. Oscar Wilde nu se libera de tentații decât sucombându-le. Dan Duțescu fuge și se ferește de sentimentele efemere, refuză să se cramponeze de o viață imperfectă în care nu tronează iubirea. A iubi, implică totul sau nimic. Un titlu de tandrețe /un îndemn la bucuria vieții și a cultivării iubirii. Volumul-o mărturie dintr-o viață reală, cu meandre și ezitări, concluzii pline de sens, tensiuni sufletești și neliniști existențiale.
“Noli foras iri, in interiore homine hábitat veritas!” mi-a trecut prin minte la finalul cărții. Volumul se dovedește a fi un autoportret de creator cu-n relief uman și o sensibilitate artistică nativă. Smerenia e calea spre înțelepciune, și dumnezeirea autorului. Remarcabilă coperta, precum și iernile din interior, ilustrațiile aparținând autorului. Peisagist (nu florist), este un colorist. Puțini plasticieni abordează ploaia, personajele în mișcare, al căror chip e doar ghicit sub umbrelele pe alocuri distruse. Nutresc speranța că Dan Duțescu ne va uimi pe viitor și cu picturile sale pe simeze; numai timp să își facă pentru atâtea iubiri!