https://blog.revistaderecenzii.com/
După volumele anterioare, Orașul amintirii, Iubirea ca pierdere și O mare de iubire, Dan Duțescu vine cu un nou volum, al patrulea, intitulat Amintiri… doar amintiri, care gravitează în jurul aceleiași teme − iubirea. Prin idilizarea trecutului, dar și prin tema timpului trecător, primul volum, despre care editorul, poetul Mihai Duțescu, afirma: „un debut târziu, dar remarcabil”, este integrabil în tradiționalism, autorul părând un dezrădăcinat care-și evaluează destinul. Un mijloc sigur de a rezista noii realități este paseismul, dar, în mod surprinzător, și eșecul în plan sentimental, care atât de multă energie generează, încât ajută pe creator să ilustreze efectele într-o carte și, mai ales, să definească varianta neîmplinirii în dragoste drept „pierdere”, după cum poartă denumirea volumul secund. Un mijloc de cunoaștere a vieții, precum și a tainelor universului, este iubirea, modalitate la care a aderat și Lucian Blaga. Iubirea pentru viață în sine reprezintă forma de înțelepciune la care ajunge poetul și-l determină să exclame, cu expresia aceluia trăind epifania: O mare de iubire. Din tot ce ne este dat pe pământ, rămân Amintiri… doar amintiri e titlul celui mai recent volum, semnat de Dan Duțescu.
După cum aflăm din moto, aceste „versuri au fost scrise având ca sursă de inspirație „sentimentele cele mai alese, nutrite către soția mea, Sofia-Steluța”. Fericirea de factură casnică nu a fost dobândită facil. Pentru a-și exprima trăirile pe îndelete și fără cenzură autoimpusă, poetul se dedublează într-un albatros, precum Baudelaire își deplângea soarta de bard damnat, prin același procedeu, aproximativ comod, al dedublării. Comunicarea dintre om și pasăre se realizează în mod efectiv sau așa i se pare poetului care în țipetele albatrosului își recunoaște propriile gânduri. Secvența de fapt confirmă puternica interioritate a eului liric: oricât de mult încearcă a se distanța de ceea ce simte și gândește, nu poate. Experimentul a existat, acesta al abandonului de sine, dar efectul a confirmat imposibilitatea rezultatului favorabil, al despovărării sentimentale, dimpotrivă, ecoul gândurilor intime s-a reîmprospătat și a revenit sub formă auditivă: „Gândurile mele și zboru-ți maiestuos/ Se întorc adesea în țipete de albatros” (Albatroșii nu plâng). Cu alte cuvinte, pentru a-și apropia fericirea, poetul și-a însușit o primă lecție (după cum însuși Diogene învăța de la un copil): „Am înțeles că oricât ai zbura de sus/ Din depărtări la cuibu-ți ai ceva de adus/ Exemplu-ți poate să-l urmeze omenirea/ Soluția în astă lume e doar iubirea”. Categoriile vizate sunt hiperbolice, nu despre individ este vorba, ci despre omenire, nu societatea consimte la iubire, ci însăși planeta, semn că poetul are certitudinea că valorile în care el crede, sunt împărtășite de toți semenii lui. De aceea, textul poate fi considerat o ars poetica.
Paradoxul arghezian din De-abia plecaseși e reiterat, sub aceeași formă a mărturisirii directe și extrem de sincere, în poemul Clipa în care pleci: „Trăiesc între două infinituri reci/ Neant e înainte neant după ce pleci”. În virtutea demersului pictorului Rafael de a o portretiza pe „Madona Dumnezeie”, Mihai Eminescu (în Venere și Madonă) imputa iubitei efortul (rămas nerăsplătit) făcut pentru ea, de a o transforma, prin arta scrisului, dintr-o femeie obișnuită, într-un prototip. Dan Duțescu, pentru un efort asemănător, pretinde: „Lasă-mă în ochii tăi să rătăcesc/ Am fost odată tânăr îmi amintesc/ Te-am ridicat la ceruri de atâtea ori/ Noi doi îmbrățișați pe un covor de nori”. Împlinirea în iubire este o variantă a fericirii și este proclamată astfel, cu abilitate paradisiacă, în versurile: „Adu-ți aminte când te-am sărutat/ Și-n așternutul tău încet m-am furișat/ O clipă ce n-am s-o uit în veci/ Cum nu uit …clipa în care pleci”.
Fiorii tragici ai interogației lui Villon „Unde sunt zăpezile de altădată” sunt limitați în acest volum, atât de perspectiva luminoasă asupra nădăjduitei relații, cât și de instrumentele moderne, elementare pasiunii pentru muzică, pasiune comună celor doi tineri îndrăgostiți (sunetul pianului este de bun augur): „Unde sunt clipele când te priveam/ Visând îmbrățișați pe clape de pian” (Departe și atât de aproape). Titlul oximoronic al poemului instituie capabilitatea omniprezentă a sufletului: „Te port în suflet nu ești departe/ Când ochii-ți privesc tu ești aproape/ Nu depărtările mă prăvălesc în disperare/ Departe sau aproape e doar a sufletului stare”.
Un inconvenient al comunicării dintre cei doi îl reprezintă lipsa răgazului de a se cunoaște mai bine. De fapt, sursa nefericirii eului enunțiativ este impresia că nu-și înțelege iubita, în diverse împrejurări. Astfel, deși foarte apropiat de ea, nu-și explică natura plânsetului impresionant: „Lacrimi de fericire sau disperare/ Ce-ți șiroiesc obrajii la întâmplare/ Mi-au umezit buzele-mi însetate/ De dorul tău târziu în noapte” (Lacrimi de iubire). Versul din final instaurează alte ipostaze, precum aceea a poetului care, deși depărtat, totuși prezumă starea în care se regăsește femeia adorată, fiind îndreptățit să creadă că lacrimile vărsate sunt din iubirea care i se poartă.
Pentru iubire, poetul e în stare să întreprindă orice, inclusiv să renunțe la bunăstarea materială; speră să aibă această posibilitate de a alege: „Am risipit de atâtea ori/ Fără vreo simplă tresărire/ Trecute clipe de iubire/ Și amintiri ce-mi dau fiori// Nesăbuit am fost cu firea/ Un testament acum eu scriu/ Mi-e sufletul plin de pustiu/ Las tot … lăsați-mi doar iubirea” (Lăsați-mi doar iubirea).
Se pot identifica mai multe secțiuni ale cărții. Prima dintre ele conferă imaginea unui eu interior, incapabil să reziste unei despărțiri definitive, iar dacă aceasta s-ar întâmpla, o modalitate de a atenua suferința ar fi experimentarea unor practici hedoniste, precum băutul de vin. Textele care aparțin acestei etape sunt: Albatroșii nu plâng, Amintiri trecute, Clipa în care pleci, Departe și atât de aproape. Etapa secundă se caracterizează printr-o devotare, indiferent de rezultat, față de iubire: Insuficiențe, Lacrimi de iubire, Lăsați-mi doar iubirea. Secțiunea a treia, inaugurată prin referiri la timp, prin dorința faustiană de a-l face să stea în loc, este aceea a împlinirii, în orice caz, a unei evoluții spre zenitul iubirii: Mi-e dor de tine și de secolul trecut, Mi-e teamă, O harpă cântă marea, O noapte înnegurată, Pianistul, Revelație.
Următoarele poeme implică neliniștea generată de unele semne ale unei despărțiri temporare. Tonul de adresare devine implorator (Să nu pleci și-n astă noapte), dar și asigurator în ceea ce privește constanța sentimentelor pe care eul liric le proclamă: Te am în gând în fiecare clipă, Uităm să iubim, Visează iubita mea, Frumoasa curtezană, Obsesie, Frunze care mor. Sfârșitul poveștii de iubire nu este ca în basme (Divorț autumnal, O toamnă perfectă) pentru că trecerea timpului transformă oamenii.
În fiecare poem, Dan Duțescu are ceva de spus și, odată cu el, toți lectorii care simt asemănător lui. Volumul Amintiri… doar amintiri denotă un poet profund, dispus a se exprima direct, fără a se împiedica în rigorile vreunui curent literar sau al unui model.