https://blog.revistaderecenzii.com/
*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 3 / 2024
După o cercetare îndelungată de aproape două decenii a fenomenului literar românesc din diaspora, istoricul și criticul literar Florea Firan finalizează o lucrare de o valoare deosebită, intitulată Memoria Emigrației (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023, 708 p.), realizată în maniera instituită de G. Călinescu în Istoria literaturii române…, de stabilire a detaliilor biobibliografice, însoțite de ierarhizări și de opinii critice asupra operelor vizate. Sunt analizați, comentați și prezentați monografic, în ordine alfabetică, o sută de scriitori din numărul imens al celor care au luat drumul exilului din varii motive. Autorul analizează și comentează opera scriitorilor plecați din țară în perioade diferite, mulți după 1945, odată cu instaurarea regimului comunist și angajarea lor în tot felul de prestații, încercând să-și continue activitatea din țară. Unii au făcut jurnalism la posturi de radio ca Europa Liberă, alții au editat reviste sau au fondat edituri și au creat cercuri și cenacluri literare, precum Cenaclul de la Neuilly-sur-Seine, inițiat în 1963 de Leonid M. Arcade, cel mai longeviv cenaclu românesc din străinătate, frecventat de scriitorii emigranți din Franța sau din alte țări în trecere prin Paris.
Florea Firan a fost preocupat de tema emigrației încă din perioada 1975-1980, când a avut oportunitatea de a beneficia de o bursă acordată de Guvernul Francez, la Antibes, și în Italia, la Universitatea din Pisa și la Accademia di Romania din Roma, în acorduri culturale româno-italiene (1981-1986). Atunci a avut prilejul de a se întâlni cu o parte dintre cei care optaseră pentru desprinderea de țara de origine și care beneficiază de prezentări exacte și obiective. Imediat după 1989, Florea Firan realizează o primă lucrare intitulată Literatura diasporei care se adresa, în primul rând, mediului universitar și preuniversitar, analizând autori incluși deja în manualele școlare.
După ce relevă prezența noastră în spiritualitatea universală, cu Olahus, Cantemir, Milescu, Florea Firan se referă la contribuțiile majore ale unor „Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Ștefan Baciu la înnoirea limbajului liric, ale lui Petru Dumitriu, Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Norman Manea, Dumitru Țepeneag la diversificarea formulelor narative, ale lui Pius Servien, George Uscătescu, Alexandru Ciorănescu, Basarab Nicolescu la îmbogățirea gândirii filosofice și estetice contemporane”. Un spațiu generos este dedicat triadei Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, personalități „de talie mondială, a căror operă aparține definitiv întregii umanități”, precum și celor patru scriitoare românce de expresie franceză: Martha Bibescu, Anna Brâncoveanu (Contesa de Noailles), Elena Ghica (Dora d’Istria) și Elena Văcărescu, „care au fascinat Europa prin ideile lor progresiste, distincție intelectuală, inteligență și frumusețe”. Considerând că principala caracteristică a criticii emigrației o constituie „poziția sa activă, polemică, de reper sigur pentru creația autentică, opusă presiunii mimetismelor și diletantismului”, antologatorul remarcă „existența unei viguroase critici în diasporă incluzând nume precum Monica Lovinescu, Ion Negoițescu, Matei Călinescu, Nicolae Balotă, Lucian Raicu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Gelu Ionescu, Mircea Iorgulescu, ilustrând propensiunea spre trăirea esențelor românești, spre aprofundarea relației dintre tradiție și modernitate”. Autorul consideră
În profilul de creator al fiecărui autor analizat, Florea Firan subliniază și diversele conotații ale exilului și receptarea lui ca atare: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neamul o patrie?”, se întreba tânărul Cioran prin 1932. Vintilă Horia considera că „Exilul nu înseamnă a pleca dintr-un loc și a trăi în alt loc. Pentru scriitor exilul este o tehnică a cunoașterii. Pentru mine, dragostea, exilul și moartea sunt cele trei chei ale cunoașterii”. În alt context, el menționa: „Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Lupașcu, eu și alții ne-am fi realizat, dacă am fi rămas în România, doar pe un plan gândirist, adică național, și n-am fi reușit niciodată să spargem aceste limite. Durerea ne-a transformat în altceva.” Constantin Eretescu avea o părere oarecum diferită: „Exilul, o lume care, orice ai face, te tratează ca pe un străin… Am obținut dreptul de a umbla prin lume, dar asta cu prețul îndepărtării de România”.
Florea Firan relevă că autorii antologați își revendică originile românești continuând să scrie, unii în limba maternă, alții în cea adoptată, în ambele medii culturale: „Mircea Eliade mărturisea cândva că nu putea să scrie literatură decât în românește, «dar cred că nici n-ar trebui să scriu altfel, pentru că limba în care am scris și scriu încă este continuitatea mea nu doar cu trecutul meu, ci cu tot trecutul culturii românești. N-am vrut să mă simt deloc un exilat, un om rupt de neamul lui». Ștefan Baciu afirma: «Eu mă consider scriitor român, chiar când scriu în spaniolă, în portugheză, în germană…»”.
Memoria Emigrației este un concept care se referă la amintirile și experiențele legate de fenomenul migrației. Această memorie poate cuprinde emoțiile, provocările, tradițiile, obiceiurile și schimbările culturale trăite de emigranți în timpul procesului de adaptare într-un mediu nou. Ea poate fi păstrată și transmisă prin intermediul poveștilor, tradițiilor, artei – acesta este motivul pentru care un capitol este dedicat lui Constantin Brâncuși ‒, obiectelor sau documentelor care reflectă parcursul și impactul migrației asupra scriitorilor și comunităților lor.
Cartea Memoria Emigrației prezintă și opiniile diferiților scriitori cu privire la propriile lor emigrări, oferind o perspectivă profundă asupra impactului acestor experiențe privind creațiile lor literare.
Un prim motiv literar constatat la autorii antologați este acela pe care profesorul Florea Firan îl numește „ruperea de țară”: „nevoiți să apuce drumul exilului pentru a se putea manifesta într-o zonă fertilă, a tuturor posibilităților, pentru a se împlini, departe de cenzură, directive și constrângeri de tot felul, puțini au reușit, totuși, să se realizeze pe măsura talentului lor, trăind poate singura dramă adevărată, aceea a creatorului visând la o mereu adevărată și până la urmă imposibila întoarcere”. Mircea Eliade a manifestat un interes profund pentru temele identității naționale și culturale. În scrierile sale, Eliade a explorat concepte legate de „ruptura” sau despărțirea de țară în contextul unei identități culturale și naționale, a analizat aspecte legate de nostalgia pentru patrie, impactul exilului sau separării fizice asupra individului și modul în care acestea pot afecta psihologia umană. Gânditorul Emil Cioran, în eseurile și operele sale filosofice, a examinat adesea ideea că legătura cu pământul natal și cultura de origine poate avea un profund impact emoțional și spiritual asupra scriitorului, asupra oricărui om în general.
Alt element de analiză pentru Florea Firan în lucrarea sa, Memoria Emigrației,îl reprezintă felul în care scriitorii din exil „își păstrează sau își revendică originile românești continuând să scrie, unii în limba maternă, alții în cea adoptată, în ambele medii culturale”. Ca istoric și critic literar, Florea Firan consemnează, în cazul Ninei Cassian, ale cărei opere reflectă adesea experiența exilului și identitatea românească: „Intimidată de campania declanșată împotriva ei, Nina Cassian trece în extrema poeziilor realist – socialiste și până în 1956 publică mai multe volume în care va sacrifica valoarea artistică în compromisul cu ideologia comunistă aflată la putere”; cu volumul Vârstele anului (1957), Nina Cassian revine la o perioadă de echilibru când își schimbă discursul poetic”.
O parte însemnată a lucrării profesorului Florea Firan este consacrată literaturii vii (care încă se plăsmuiește) a exilului, a scriitorilor ce aparțin „diasporei” după 1990, unde contribuția este prin excelență. Desigur, există mai mulți scriitori români care trăiesc în exil și care au reușit să-și păstreze și să-și revendice originea românească în operele și activitățile lor. Iată câțiva dintre aceștia. Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2009), recunoscându-i-se astfel contribuția deosebită la literatura contemporană „prin abordarea temelor complexe ale supraviețuirii sub un regim opresiv și a impactului acestuia asupra individului și societății”, a emigrat în Germania în anii ’80, din cauza presiunii regimului comunist. Scrierile sale, precum romanul Leagănul respirației, reflectă adesea experiența opresiunii politice și a exilului. Norman Manea, alt scriitor important, despre care Florea Firan afirmă: „Norman Manea aparține deopotrivă culturii române și celei universale”, a predat literatură la diverse universități din Statele Unite ale Americii. Andrei Codrescu, „unul dintre cei mai importanți scriitori români din diaspora”, cu o operă diversă și complexă, editează revista de avangardă poetică „Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life”.
Mulți dintre autorii incluși în cartea Memoria Emigrației sunt cunoscuți de către cititorul român (și datorită portretelor literare pe care Florea Firan le-a realizat ca editoriale în revista „Scrisul Românesc”), alții „pot fi considerați o revelație, iar descoperirea lor, o bucurie intelectuală”. Un asemenea nume ar fi cel al Roxanei Eminescu, născută Stătescu: „Din 1961 își schimbă numele după al mamei, Eminescu. Critic și istoric literar, eseist, traducătoare, Roxana Eminescu, din motive politice, ia calea exilului în 1981, mai întâi în Portugalia, apoi în Franța unde se stabilește definitiv în 1984”.
Așa cum Florea Firan relevă în Introducere lucrării sale, „literatura română și în emigrație, are diversitate și forță, originalitate și manifestări artistice uneori neașteptate, îmbogățind patrimoniul nostru național”, datorită dorinței fiecărui scriitor român emigrant, de a se afirma în țara de adopție.
Prin Memoria Emigrației, lucrare impresionantă și prin vastitate, istoricul și criticul literar Florea Firanurmărește în principal „recuperarea și restituirea acestor creatori, parte integrantă din cultura națională”.
Cartea a fost lansată cu prilejul inaugurării Muzeului Cărții și Exilului Românesc de la Craiova (muzeu înființat de Lucian Dindirică), înmânată celor peste două sute de participanți.