https://blog.revistaderecenzii.com

Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne — să lăsăm încolo orice modestie; căci e știut că din discuție răsare scânteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuției; dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuția prea degrabă: ei! atunci de unde ar mai țâșni adevărul?

Așa, de exemplu, multe ilustrațiuni literare au discutat vreo cinci ani cu înaltă căldură asupra întrebărilor:

Artă pentru artă? sau artă cu tendență??

Rezultatul aprigei lupte a fost că fiecare dintre polemiști a rămas să împărtăsească până la urmă opinia sa proprie. De ce? Pentru că și atunci s-a vorbit despre toate, despre toate, afară de un singur lucru, care, după părerea mea, ar trebui și el pomenit măcar în treacăt.

Mă rog, câteva întrebări:

Au tendență piesele lui Shakespeare? — Desigur, nu.

Dar Tacit?… dar Divina Comedie?… Ba bine că nu.

Dar Le Tartuffe? — Mai ales.

Dar discursurile lui Demostene, și, fără șovăire aș zice, toate discursurile celebre, începând cu cele antice și isprăvind cu ale d-lui Fleva? Se înțelege că au tendență, căci nu s-ar putea orator politic fără tendență.

Poeziile lui Byron? — nu; ale lui Goethe? – nici atât; ale simpaticului nostru academic Anton Naum? – și mai puțin. Dar ale lui Schiller, ale poeților noștri socialiști? — desigur că au.

Ei, asta e asta! Cui, între aceste două categorii de producători intelectuali, să acordăm stimă? Căreia dintre acele două feluri de produceri să dăm admirația noastră?

Care e artă și care nu?

Dacă, deși ești partizan hotărât al uneia din cele două teorii, ți-a rămas totuși olecuță de simțire estetică și de pătrundere obiectivă, este greu să răspunzi la această întrebare. Căci, presupunând că ți-a rămas acea olecuță: ești antitendenționist, să zicem — nu crez să aprinzi focul cu Le Tartuffe și cu Divina Comedie pentru ca să te delectezi la gura sobei cu volumul simpaticului academic d. A. Naum; — sau ești tendenționist, — sper, pentru d-ta, că în rafturile bibliotecii, alături de odele proletare sau novelele d-[n]ei Sofîa Nadejde, vei permite să stea, fără nici o deosebită pretenție, și L’Ecole des femmes și As you like it pe cari, oricât de proletar ai fi, numai să fii câtuși de puțin intelectual, n-ai să te înduri să le arunci în canal.

Dacă însă nu ești partizan al vreunei porniri sectare, poți foarte ușor răspunde la întrebarea de mai sus.

Care e artă și care nu din cele două categorii de produceri, de creațiuni intelectuale? Scurt: acele cari au fost opera unul talent.

Tâlharii lui Schiller sunt o piesă cam prea slăbuță, ca să nu zic prea mult, nu pentru tendențele generoase și umanitare care o inspiră, ci fiindcă Schiller este… este în Tâlharii un slăbuț dramaturg. Iar ticălosul de Falstaff, că nu-i poți zice mai bine, secătura aceea e un monument nepieritor al minții omenești, nu doar că nu profesează tendențe generoase, ci fiindcă e copilul lui Shakespeare, care era un tată zdravăn.

Ei! vezi, asta este lucrul pe care n-ar trebui să-l uităm niciodată când vorbim despre produceri intelectuale: ta-len-tul, și tocmai de el nu pomenim niciodată.

O operă de artă este o ființă, căreia insuflătorul de viață nu este, nu poare fi decât talentul. Fără această flacără de viață, flacără mai misterioasă și mai nedefinită decât chiar razele lui Roentgen, poți căpăta lucruri artificiale, nu opere artistice, și nimic nu e mai altceva, față cu artisticul, decât artificialul.

Intre artistic și artificial este aceeași deosebire ca între madama care percepe la intrarea unui Panopticum taxa de 50 bani și figurile de ceară din năuntru.*

Pentru a face o operă de artă, o operă viabilă, trebuie talent, talent și iar talent. Am zis într-adins viabilă, pentru ca dintru început să diminăm din discuție ideea de durabilitate, atât de străină în discuție. Adesea literații fac greșeala (după părerea noastră, mare) de amestecă, în cercetările lor despre creațiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămâne? Cât timp va rămânea? Așa întrebări sunt absolut afară din chestie. Întrebarea noastră, față cu o lucrare de artă, nu poate fi decât aceasta: opera aceasta viază? Căci, încă o dată, dacă are viață, aibă-o pentru azi, mâine sau pentru veacuri – ea va fi trăit, și asta e condiția ființei: viața, nu durata vieții.

Mă rog, între o insectă care trăiește o singură zi la umbra unei piramide eghiptene și piramida aceea, care este deosebirea cea mai adâncă? Dimensiunile? Densitatea și soliditatea structurii materiale? Durabilitatea în timp? Desigur, nu. Deosebirea cea mai adâncă între ele e că insecta e vie, iar piramida nu.

Piramida e de granit, insecta de niște țesuturi mucoase; insecta d-abia se vede, și piramida e piramidală; insecra, născută azi-dimineață, va muri deseară; iar piramida e o veche cunoștință a soarelui, și poate va sta neclintită și rece pe temelia ei până mult după ce soarele va fi încetat a-i mai putea trimite măcar o rază de căldură și de lumină. Da, dar piramida stă și va sta; iar insecta va muri, însă trăiește.

Așa e și cu opera de artă. Ea trebuie să trăiască, să vieze, și, ca toate ființele[,] va avea și ea o durată în timp. Nu am putea, cu toate ascea, să ducem prea departe comparația aceasta, fiindcă ne-am lovi de o deosebire mare care există între ființa propriu zisă și ființa operă de artă.

E o ciudată deosebire!

Opera de artă are căpătată insuflarea de viață de la talent. Viața aceasta însă este numai latentă: pentru ca să devie patentă, trebuie concursul unei inteligențe, unei priceperi și judecăți ale altuia.

Într-un sâmbure viața stă ascunsă vreme îndelungată, pândind, cu o răbdare mai presus de multe încercări, condiția exterioară propice pentru ca să țâșnească la lumină, să încolțească, să crească, să dea roade și semințe altele pentru o mai departe viață. Ceea ce sunt căldura, lumina și umezeala pentru sămânță este priceperea și judecata omenească pentru opera talentului omenesc.

Precum un bob de grâu găsit peste cinci mii de ani în sicriul unei mumii eghiptene, semănat în pământ bun, reînvie ca și bobul cules anul trecut, asemenea o operă de artă viabilă, după o părâsire și uitare de veacuri, reînviază iarăși la căldura ochilor pricepuți. Sub cazmaua lucrătorului prost, care sapă să-și croiască un drum, sar țăndări de marmoră; el ar merge înainte cu fapta lui distrugătoare, dacă altcineva nu i-ar opri mâna; căci ființa în care lovește cazmaua doarme ascunsă, n-are încă glas să strige. Ea a adormit de când cei din urmă ochi pricepuți și-au întors privirile de la dânsa; dar la cea dântâi privire a altor doi ochi pricepuți, ea se va deștepta sigur și, cu o nouă și întreagă putere de viață, va chema la dânsa o lume.

Câtă vreme n-au dormit capodopere, atârnate într-un ungher pe peretele unei taverne, înecate în fumul lulelelor proletare! Doi ochi pricepuți le-au redeșteptat la viață. Se scoate, se-nțelege, din discuție cazul de distrucție marerială completă. Cărțile unice din biblioteca Alexandriei, templul minunat de la Efes și altele s-au dus de-a binele fără putință de reîntoarcere, ca și boabele de grâu dintr-un lan dat pradă flăcărilor.*

Dar să ne întoarcem la talent. Ce este talentul?

De! aceasta este nu prea ușor de spus, dar poate nu de tot imposibil. Mai întâi, nu trebuie să ne grăbim. Apoi, voi cere voie cititorului să amânăm răspunsul la această întrebare pănă după ce vom fi dat un răspuns la o altă întrebare, și anume: ce este lipsa de talent?

Orice suflet de om, fie acesta un gușat, fie cel mai rafinat artist, are o coardă întinsă, gata să sune, așa ca să-l mulțumească până la un grad ce s-ar putea numi fericire, la contactul unor anumite împrejurări.

Gușatul, mâhnit cine știe de ce, moțăie seara pe prispa colibii, cu ochii jumătate închiși, cu figura gravă, care n-ascunde, poate, nici un gând. Atunci, în față-i se ridică încet de peste coama dealului discul lunii, iar printre prunii din grădină pornește deodată recitativul amețitor al privighetorii. La aceste atingeri materiale, gușatul ridică fruntea, își pierde gravitatea normală, deschide ochii mari la lumină, apleacă urechea și ridică degetul către locul de unde vine cântarea, zâmbind luminos cu inefabila satisfacție a dobitocului pe care ai nemerit să-l scarpini tocmai unde-l mănâncă: e bine – e frumos!

A sunat coarda din năuntru, și el a auzit-o. Nu cântarea neînțeleasă a privighetorii, nu razele reci ale lunii i-au făcut mulțumirea, ci sunetul coardei din năuntru la lovirea acelora. Dar luna merge înainte pe calea știută, privighetoarea tace, și gușatul adoarme, – cântarea coardei din năuntru a încetat. Poate, oare, gușatul să ne arate cu vreun procedeu intelectual cam ce a fost, nu cântecul privighetorii, nu razele lunii, ci acea cântare misterioasă interioară care l-a mulțumit atâta? Poate, cum am zice, să ne întoarcă în afară și nouă ceva din iritarea lui interioară, care pentru noi, oameni ca și el, cu suflet ca al lui, este cel mai important fenomen al naturii?

Desigur că nu. Oare de ce? Fiindcă, deși este înzestrat cu facultatea iritării aceleia, ca noi toți, nu are darul, virtutea, ca unii dintre noi, de a o răstoarce prin procedeu intelectual priceperii altora.

Într-un cuvânt, pentru că n-are talent.

Lipsa de talent este incapacitatea de a găsi formula de comunicare intelectuală exactă a simțirii ce ne-a produs-o împrejurările materiale.

Pe această cale, deși de ocol, credem c-am ajuns aproape de dezlegarea primei întrebări.*

După mișcarea gușatului nostru, după fiorul de caldă mulțumire care l-a trezit din aromeală, noi am văzut destul de sigur că în sufletul omului s-a petrecut ceva minunat — ceva pe lângă care și razele de pe coama dealului, și cântecul din grădina cu pruni sunt ca arcușul pe lângă sunetul vioarii, niște simpli agenți brutali de iritare. Arcușul l-am văzut; coarda desigur a sunat — uitați-vă la figura iluminată a omului. Ce folos însă? Ea singură s-a auzit pe sine, fiindcă a sunat îngropată în adâncuri ascunse; calea de acolo până la noi este închisă; de acolo până la noi nu poate sosi cea mai mică vibrație. Dar nouă nu ne trebuie să vedem numai vioara și arcușul; ceva mai mult, nu ne trebuie chiar deloc să le vedem; nouă ne trebuie să auzim sunetele coardei. Gușatul este o vioară care nu se aude, arcușul nu e bun la nimic.

Să lăsăm dar la o parte instrumentele acestea inutile nouă și să căutăm altele. Să alergăm la o veche vioară, a cărei binefăcătoare sonoritate e totdeuna gata să ne mângâie sufletul până în cele mai profunde și tainice cute. Ia să vedem noi cum răsună acest nobil instrument când îl atinge arcușul. Ia să auzim Sonata Lunii! Să ascultăm!…

Ei!? Strălucit-au vreodată așa de dumnezeiește razele reci ale lunii cum strălucesc aceste luminoase și calde sonorități? A înaintat vreodată discul ei pe calea eterată cu solemnitatea cu care curg valurile cântării acesteia?

Dar Sonata s-a terminat. Să lăsăm să se stingă dulce emoția înaltă ce ea ne-a produs-o și să trecem la altceva.

Într-o școală de mahala, se zbat claie peste grămadă o mulțime de mici cetățeni, unul mai rău crescut decât altul, făcând un zgomot haotic. Deodată, ușa se deschide, și D. profesor intră. D. profesor este un om foarte rău și are un nas foane comic. Copiii râd de nasul lui Domnul; dar dânsul mai are și o riglă în mână, și astfel, îndată ce d-sa își arată nasul pe ușă, zgomotul haotic, ca prin farmec, stă înțelenit locului, întocmai ca zbuciumul talazurilor la încruntarea lui Neptun, sau mai bine ca scârțâiala unui greiere pe care-l strivești scurt sub talpă.

E liniște acuma deplină. Ochii diavolilor joacă de pe cărți la nasul profesorului și înapoi. Nasul acela! Toți îl știu, toți îl admiră, toți simt nespuse încântări privindu-l. Cât au petrecut ei cu nasul acela! astfel că nu ar putea ei singuri spune cu siguranță ce vor simți mai mult când, trecând în altă clasă, nu vor mai avea pe Domnul: bucuria că au scăpat de rigla lui reglementară sau părerea de rău că i-au pierdut nasul?

Așadar, ce bine ar fi să poată — dacă s-ar putea — și să scape de riglă, și să păstreze minunatul nas! In adevăr, minunat! fiindcă acum îndată o să vezi, cititorule, că acest nas este ceva de o importanță colosală, de o importanță tot așa de mare ca și luna de pe cer. Cum asta? Fiindcă și el, ca și luna, poate fi un arcuș căruia nu-i trebuie decât o vioară bună ca să scoată o cântare uimitoare.

Toți, toți copiii din acea școală sunt încântați de nasul profesorului. Dar iată că unul dintre ei, jucându-se prin curte, găsește o bucățică de cărbune moale. Ce-i dă diavolului prin cap? Ridică binișor cărbunele de jos, merge furiș la zidul din dos al institutului, trage o linie, încă una, alta, mai șterge, rade, adaogă: e gata — un nas și o riglă.

Atunci aleargă, strânge repede pe toți camarazii împrăștiați la alte jucării și-i duce la o potrivită distanță de opera de artă. Toți rămân uimiți în fața ei, cu privirea țintă. Cu cât privirile s-ațintesc mai dinadins asupra semnelor negre de pe peretele alb, cu atât acestea devin mai calde, și cu cât acele priviri se adâncesc, cu atât urmele de cărbune înviază. Încet-încet, ele încep să miște, se dezlipesc binișor de perete, apoi se desprind de tot. Iată-le cum pornesc din loc cu putere deplină de viață, cum se apropie în fața privitorilor, cari râd, râd cum n-au râs niciodată: este Domnul! Domnul!! Acesta este Domnul adevărat!… fiindcă e numai ceea ce ne trebuie de la Domnul — el puțin ne importă – ce simțim noi la vederea lui, aceea importă, și aceea o avem aci întreagă. Coarda din sufletul cel mititel și rautăcios nu numai a sunat, s-a făcut și auzită.

Și astfel, copiii nu mai râd acuma în clasă ca mai nainte când văd pe D. profesor; nasul acela nu mai are vechiul succes; el a fost redus la importanța lui reală — un simplu arcuș. Băieții ard de nerăbdare să treacă ora, ca să meargă la zidul din dos; acolo e ce e, acolo se aude cântarea cea miraculoasă.

Ei! — ziceam adineaori, după terminarea Sonatei — strălucit-au vreodată așa de dumnezeiește razele reci ale lunii cum strălucesc aceste luminoase și calde sonorități? A înaintat vreodată discul ei pe calea eterată cu solemnitatea cu care curg valurile cântării acesteia?

Vă întreb acuma, în fața zidului mânjit cu cărbune: ei! fost-a vreodată rigla Domnului așa de bățoasă și nasul d-sale așa de comic?*

Care va să zică, pe câtă vreme sufletele omenești în genere sunt iritabile la atingerea naturii, numai unele alese sunt în stare să întoarcă în afară, ca un fenomen deosebit, pentru înțelesul altora, iritarea ce au suferit-o. Toți suntem iritabili; expresivi sunt numai unii.

Oricare ar fi materialitatea acestui deosebit fenomen, adică felul material al expresiunii, o conditie neapărată pentru ajungerea scopului ei este înțelesul uman.

Sunete, cuvinte, linii și colori, forme — viața nu consistă în ele chiar, în materialitatea lor, ci în intențiunea de a ne deștepta, prin înfățișarea lor, un înțeles. Intențiunea — aceasta este esența vieții; expresia este numai organismul ei material.

Precum vedem, trebuie iarăși să ne întoarcem la vechea noastră comparație între opera de artă și ființa vie.

La ființa vie, organismul material este așa întocmit, încât nici un organ în deosebi nu e independent și n-are niciodată o funcțiune de sine stătătoare; organele au importanță prin anumitul concurs ce-l dau pentru mânținerea întregului complex; oricât ar fi unul chiar absolut indispensabil și altul nu tocmai, mânținerea întregului complex este mijlocul, scopul este viața; fără de dânsa, organele nu mai au rațiune de a fi; ele se desfac, se risipesc și se topesc în largul naturii, dacă nu mai pot susține o viață deosebită.

Tot așa și cu opera de artă.

Expresia — adică forma exterioară, organele materiale — nu are rațiune de a fi dacă ea nu face să crăiască o intențiune.

Natura are o lege care o obligă să alcătuiască elementele așa potrivit, încât, din echilibrul și concursul organelor materiale, să se poată mânținea flacăra vieții. Atunci când natura, în zorul nepătruns al vastei sale fabricațiuni, scoate, din distracție ori din pripă, o rea întocmire de organe, improprie intenției de funcționare, ea se grăbește să spargă exemplarul, aruncă fărămăturile monstrului neviabil în topitoare, pentru ca să le toarne mai târziu într-un tipar normal.

Aceeași lege pentru opera de artă ca pentru ființe.

Dacă expresiunea formală nu poate îmbrăca potrivit intențiunea, opera este un monstru neviabil; expresia se topește-n vânt, ea nu înseamnă nimica; fiindcă nu ea este scopul, ea este mijlocul, și ca atare, în cazul acesta, nu poate servi la nimic.

Așadar: potrivirea organelor cu viața, în natură — potriveala expresiunii cu intenția, în artă.

Precum dar viața nu poate în natură să îmbrace decât o structură de dimensii, de proporții și relații de economie intimă, supuse imperiului necesității, asemenea intențiunea artistică, pentru existența și mânținerea ei proprie, trebuie să îmbrace o formă de expresie, o structură materială cu dimen-siuni, proporții și relații de economie intimă absolut necesare.

De câte ori considerăm bine fenomenul ce-l numim viață, rămânem pătrunși de un adânc sentiment de uimire. Cea mai infimă creatură este o revelare a unei infinite puteri, a unei incomensurabile și eterne voințe — fie acel fenomen o râmă oarbă care se târăște lipicios pe un palmac de mocirlă în umbră, fie cuceritorul care, din înaltele zăpezi ale Alpilor, arată legiunilor de biruitori, cu degetul poruncitor, fericitele câmpii ale Italiei sclipind în razele soarelui.

Un sentiment analog ne cuprinde în fața unei opere de artă, fie ea cât de infimă sau cât de grandioasă, fie nasul și rigla de pe zidul din dosul școalei de mahala, fie Sonata Lunii — și una, și alta ne pătrunde prin revelarea unei infinite puteri, unei incomensurabile voințe.

Și pentru aceea, același atribut se cuvine să acordăm și uneia, ca și alteia dintre aceste două puteri — pe amândouă le numim egal, și cu drept cuvânt, creatoare.

A crea — a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună și a le turna într-o formă, care să îmbrace o viață ce se diferențiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea — aceasta este puterea naturii și a artistului.

Și această putere la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au în deosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toți.*

Ni se întâmplă adesea să citim o carte, să ascultăm o dramă sau să privim o pictură, și, cu toată bunăvoința cu care căutăm emoțiunea binefăcătoare ce o așteptăm de la opera de artă, emoțiunea nu ne poate prinde. Este o lungă epopee sau o povestire extraordinar de îngrijită; este o dramă de un scenariu strict și de un lux de debitare superior; este un tablou colosal de o corectitudine de desen și de un colorit bogat și exact. Totuși, impresia ce ne-o fac este cu totul lipsită de puterea zguduitoare, de virtutea emoțională.

Din contra, auzim patru versuri populare, în cari prozodia este cu desăvârșire nesocotită, rima imposibilă; vedem o scenă de clovni de o simplicitate cât s-ar putea mai primitivă, ori un cap afumat de sfânt bizantin, care șeade bățos între două coloane, – și găsim la ele, fără multă osteneală, aceea ce nici epopeea sau povestirea, nici drama, nici tabloul, de cari am vorbit mai sus nu ne-au putut da.

Oare de ce? Fiindcă la aceste trei modeste produceri din urmă expresia materială a îmbrăcat exact o intențiune, și astfel operele acestea sunt viabile; pe câtă vreme la cele trei de mai sus, expresia bogată, aparatul material exterior, a fost goală de intenție; în cazul cel mai bun, intenția a fost prea puțin puternică în raport cu covârșitorul aparat exterior; sufletul, dacă nu de tot nul, a fost prea mic și organismul prea mare, ci între organism și viață trebuie să fie absolută potriveală.

Într-o scenă de clowni, a cărei intenție ar fi, de exemplu, o păcăleală puerilă, cei doi artiști întrebuințează salturile lor, vorbele lor, toate mișcările lor, numai și numai întru cât ele stau în legătură necesară cu intenția, cu păcăleala. Orice suprimare a vreuneia din părțile aparatului acestuia exterior ar fi păgubitoare, fiindcă fiecare parte e un organ necesar pentru comunicarea intențiunii, și prin suprimarea aceea s-ar trunchia înțelesul.

Pe câtă vreme dintr-o dramă a unui mare poet liric se por șterge multe șiruri, nu numai fără pagubă, ci chiar poate cu folos, din scena clownilor nu poți suprima vreo parte, precum nu poți cionti dintr-o ființă vie organele absolut necesare vieții; din drama marelui poet poți da afară foi întregi, precum dintr-o grămadă de obiecte neînsuflețite poți separa o parte fără a le strica esența.

Într-o scenă memorabilă a lui Victor Hugo, nobilul hidalgo Silva prinde la fidanțata si pupila lui, mândra Dona Sol, pe doi cavaleri. Pe toți sfinții Castiliei și Aragonului! Doi! Măcar unul! și tot era prea mult! Ce face nobilul Silva, bătrânul ofensat? Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? Nu! El se gândește să-i pedepsească cu mult mai aspru: le citeste un lung discurs istoric moral, în care face lista cronologică a isprăvilor și vitejiilor marilor lui strămoși, a[le] căror portrete sunt atârnate în salonul unde s-au întâlnit cei doi rivali, regele Carlos și banditul Hernani.

Aceștia stau în picioare, împreună cu femeia vinovată, și ascultă… și ascultă; câteodată, unul din ei cutează să facă o mică întrerupere, să zică și el măcar o vorbă de scuză; — numaidecât, asprul Silva exclamă: „Taci, nu mă-ntrerupe!” și-și urmează mai departe pomelnicul.

Dar e Victor Hugo? Da. Dar versurile sunt admirabile? Fără-ndoială. Însă ce are a face? Victor Hugo e un mare poet liric, un cugetător și mai mare, și versurile lui sunt minunate. Astea nu împiedică drama lui să fie lipsită de viața pe care scena clovnilor o are. Acea scenă trăiește, iar Hernani nu, și anume, fiindcă acea scenă nu poate fi trunchiată fără pagubă, iar din Hernani poți tăia — ba chiar cu folos și pentru dramă, și mai ales pentru auditorul priceput — patru din cinci părți, și Hernani tot Hernani rămâne.

Cât n-ar caștiga, de exemplu, dignitatea nobilului hidalgo, dacă dânsul ar avea buna inspirație să renunțe la academicul discurs, care prelungește din cale afară o situație atât de penibilă și umilitoare, și pentru el, și pentru nobilii castilani din pereți, și pentru publicul din sală!?

Cu cât mai mult spune el, în supărarea lui, și tot spune, cu atât noi înțelegem mai puțin; fiindcă noi nu înțelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înțelegem un ce dintr-un cum. Astfel, putem de la sunete căpăta impresia luminii de lună. Cine iubește muzica, și e deprins să o înțeleagă, are să vază desigur lumină la atingerea lui sol diez al melodiei după cele patru tacte introductive ale celebrei Sonate.

Când Othello turbă de închipuita trădare și se plimbă de colo până colo, ca o fiară nebună, mai are vreme să ție discursuri?

Închipuiți-vi-l pe „stupidul turc” venind în fața scenii, luând o poză demnă și începând să ne debiteze o tiradă în care să enumere mai întâi toate suferințele sufletului său și apoi toate torturile imaginabile cu care proiectează să pedepsească pe nenorocita Desdemona! Toate comparațiile între starea sufletului său cu torturile Tartarului, toate blestemele retorice, toate amenințările de lux poetic ne-ar face să dăm din umeri și să zicem:

„Maurul acesta nu e gelos ca un maur ce se respectă, e numai un lăudăros oriental!”

Și din momentul acela, n-am mai purta deloc grije de soarta năpăstuitei venețiene.

Căci, din două una: ori e în adevăr gelos până la cumplita crimă, și atunci n-are vreme să mai țină discursuri, și mai cu seamă kilometrice, și încă în versuri distilate; ori, dacă le ține, și-a scos tot focul de la inimă, și n-are să se mai potrivească, la urmă, crima deloc. Prin urmare, ori crimă fără discurs, ori discurs fără crimă.

Othello, deși „turc stupid”, o știe bine aceasta și, fiindcă lui crima îi trebuie, renunță la discurs, și foarte cuminte face.

O vorbă numai, o vorbă al cărei miez este mai substanțial decât ar putea fi conținutul a o sută de versuri alambicate: „Cum să-i omor?” Atâta numai poate scoate din gâtlejul înecat de turbare: „Cum?” Și din această scurtă întrebare noi vedem limpede ce tragică soartă îi așteaptă și pe ea și pe el.

Da, zic unii, dar stilul francezului e unul, și al englezului altul.

Iată greșeala mare: a confunda stilul cu maniera. Intre stil și manieră este aceeași deosebire ca între organismul necesar al ființei vii și structura voită a lucrului artificial.*

Iată două piese de teatru, două tragedii. În amândouă avem aproape aceeași fabulă: doi frați — unul, bun, prostuț, onest, devotat tatălui și fratelui; celalt, rău, fățarnic, invidios, intrigant, urând de moarte și pe tată-său, și pe frate-său. Cel rău profită de buna-credință a naivului bătrân, țese o intrigă infernală și pierde pe cel mai mic în ochii tatălui.

Într-una din piese, horopsitul, victimă persecutată, o ia razna în lume și fuge în pădure, unde trăiește într-o vizuină, ca un pustnic nebun. În cealaltă, horopsitul, desperat, îș ia lumea-n cap și se face tâlhar de codru. Și-ntr-una și-ntr-alta, tatăl lesne crezător cade la rându-i victima mișelului intrigant.

Ia să vedem acuma ce fac cu această fabulă doi artiști deosebiți.

Unul ne aruncă înainte persoanele fabulei și le dă drumul să facă orice vor voi ele, cum le-o tăia capul și cum le-o îndemna inima: să facă, în fine, tot ce sunt în stare să facă.

Celălalt ne prezentă persoanele dându-le misiunea imperativă de a ne spune cum sunt ele.

Primul, o dată ce le-a dat drumul persoanelor sale, nu se mai amestecă deloc, nu mai face nici o presiune morală asupră-le. El nu se mai interesează de soarta lor, de succesul sau pieirea lor: le lasă-n voia întâmplărilor, așa cum le-a făcut Dumnezeu, să-și împlinească fiecare scrisul ei.

Cel d-al doilea, din contră, e foarte gelos de soarta persoanelor lui: o singură clipă nu le slăbește; se ține pas cu pas de ele. Le ocrotește, le persecută, le laudă, le critică, le admiră, le ajută să iasă din încurcătură, să răspunză la enigme, să dezlege șarade, le recompensează și le pedepsește.

Dacă, la cel dântâi, doi inși se ceartă și cât p-aci să-și verse sângele, el se dă cuminte la o parte, lăsându-i să-și împarță părul cu furca. În cazul analog, cel d-al doilea, după ce că-i pune cu dinadinsul să se certe, apoi tot el se amestecă de-i împacă; ba, ori ajută pe cel mai slab ca să covârșească puterile celui mai tare, ori, dacă este mai simpatic acesta, îi mai dă ajutor pe dedesubt, ca să-l zdrobească pe acela cu desăvârșire. În fine, bietele persoane, bune-rele, cum ar fi, în loc să facă necontenit ce i-ar îndemna firea lor, sunt osândite să spună mereu aceea ce le suflă autorul. S-ar putea zice că persoanele acelea, dacă în adevăr ar exista, și-au găsit beleaua cu introducătorul lor în fața lumii.

Într-un cuvânt, la persoanele celui dintâi artist, avem o continuă confirmare a vieții; iar la ale celui d-al doilea, un torent continuu de afirmări exterioare, fără vreo confirmare interioară.

Oricine, credem, a înțeles că am vorbit despre Glocester cu fiii săi și despre bătrânul Moor cu Franz și Carol.

Vorbeam de stil și manieră. Iată — la cei dântâi e stil; la cei din urmă, manieră.*

Cine înțelege ce este arta, orice i-ar spune așa-numitele sentințe fără apel ale opiniei publice, nu se va putea un moment amăgi asupra deosebirii fundamentale dintre stil și manieră.

Să încerc a ilustra această propoziție.

Vedeți colo, pe câmp, în revărsatul zorilor, o umbră cenușie… Este un om… poartă la subțioară un baston ori cine știe ce, discret aplecat spre pământ. Vedeți-l… Cu ochiul umbrit de pălărie, țintă-nainte, caută să apuce o cât mai largă zare. Uitați-vă ce stângaci pășește, cum se furișează de domol și de sfios, cum evită orice pas precipitat, orice zgomot, orice atitudine amenințătoare care ar trăda cumva vreun gând rău.

Dar, ia să ne întoarcem privirea în partea astălaltă, între zarzavaturi. Iată o altă apariție. Foarte încruntat, un uriaș cu mânile întinse-n sus, ținând în dreapta un toroipan ridicat. Priviți-l cum stă mândru și țeapăn, hotărât să zdrobească pe oricine s-ar apropia… Poartă o legătură enormă pe cap și e drapat ca un suveran african în vestminte bătătoare de departe la ochi. Ce grozavă înfățișare!

Ce este acea umbră cenușie din câmpie? Ce este bățul pe care-l ține aplecat la subțioară? Ce este în capul de sub pălăria aplecată bine pe ochi? Bățul e o pușcă, și-năuntru-i moartea; sub pălărie e un gând limpede și rău. Umbra aceea stângace și sfioasă este un dibaci și îndrăzneț vânător. Vai de prima victimă pe care o va întâlni! cu cât mai târzie va fi întâlnirea, cu atât mai vrăjmasă și mai socotită lovitura!

Ia să vedem acuma și pe voinicul fioros care păzește zarzavaturile. Ia să avem puțin curaj. Să ne apropiem binișor de el, să vedem ce are să facă… Iată că nu face nimica… Ne lasă să-i luăm din mână toroipanul de scaiete, ne îngăduie să-l dezbrăcăm de vestmintele lui pompoase, să-i smulgem de pe cap turbanul de paradă… Acum l-am despuiat de tot. Ce am aflat oare dedesubtul groaznicului aparat? — O cruce de prâjină cu brațele-ntinse, legate cu un crâmpei de funie de tei, purtând în vârf drept cap o veche oală spartă… Era un popondeț!

Ce ageamii trebuie să fie păsărelele ca, de veacuri după veacuri, să se mai sperie de aceeași oală spartă, de aceeași cruce de prăjină, de același primitiv artificiu!

Exact același lucru se petrece și în artă.

Ce ageamiu trebuie să fie spectatorul sau cititorul care nu știe să caute ce se ascunde sub aparatul exterior al unei opere de artă, și care cască gura cu bună credință în fața unui torent de afirmări fără o picătură de confirmare, — confundând astfel maniera cu stilul!*

Un tânăr de umilă extracțiune, vagabond muritor de foame, om de un temperament exaltat și de un spirit de tot excentric, dar o inimă excelentă în fond, se înamorează din vedere, la o procesiune regală, de Regina — nu de regina nu știu care… de Regina Spaniei! Nebunul are curaj să înfrunte sentinelele, să sară noaptea zidurile parcului regal ca să depună, pe banca unde stă de obicei Regina, buchețele de niște flori cari a aflat el că-i plac cu deosebire strălucitei adorate. E un amor smintit, mortal!

Nebunul are noroc să ajungă, printr-o intrigă de curte, aproape de strălucita adorată, să devie prim-ministru al unui rege care vecinic lipsește de lângă Regina, umblând la vânătoare. Ce face înamoratul nostru?

Credeți că-și dă măcar osteneala să aibă o întrevedere mai de aproape cu femeia, care e foarte dispusă să nu-l trateze cu prea multă răceală? Aș! Lasă amorul pe altă dată și se apucă cu dinadinsul să stârpească abuzurile celorlalți miniștri. Într-o ședință solemnă, prinzându-i cum se ceartă la împărțeala jafurilor din averea regatului, le face o grandioasă morală patriotică, maltratându-i în vreo două sute cincizeci de versuri. Precum declama, când l-am văzut întâia oară, că are să moară pentru Regina, așa declamă acuma că nu se lasă nici mort până nu va regenera finanțele compromise și administrația coruptă ale Spaniei.

A înțeles cititorul că vorbim de „ce pauvre ver de terre amoreux d’une étoile”, celebrul lacheu al lui Don Salluste, mirificul Ruy Blas, care, ministru atotputernic, în loc să bage-n fundul pământului de viu pe infamul intrigant, cum îi era mai ușor decât a se șterge la nas, i se dă acestuia legat de mâni și de picioare, numai și numai de hatârul autorului!

Poftim acuma de ce s-apucă eroul nostru! Când era lihnit vagabondul, sărea zidurile castelului, sfâșiindu-și în țepele de fier carnea slabă de foame și primejduindu-și de mii de ori o viață păcătoasă, numai ca să aducă iubitei lui floricele. Acuma, e ministru magnific, și numai o ușe secretă îl desparte de femeia adorată, și totuși, nu vrea s-o deschiză, fiind ocupat să dea consiliului de miniștri flori de retorică.*

A! sfântă retorică!

Cu multă pietate mi-aduc aminte de savantul Cours français de Rhétorique, prima țâță de la care am supt laptele științei literare.

Minunată carte! și ce bucurie mi-a făcut să aflu că principiile și metoda bătrânului meu curs francez, în a nu mai știu a câtea ediție, și, de astă dată, în limba noastră maternă, hrănește și astăzi, tot așa de bine ca pe vremuri, inteligențele tinerelor generațiuni de la noi, cari-și închină viața lor frumoaselor litere.

Din acest curs bătrân, dar totdauna verde, al cărui imperiu nu i-l poate uzurpa nici o inovație, am învățat și învățăm nenumăratele feluri de stiluri — stilul… clar, concis, pompos, ușor, măreț, simplu, sublim, pateric, larg, ornamentat, chiar înflorit și alte multe. Tot dintr-însul am învățat ce sunt figurile sau tropii, cum se cheamă luarea totului drept parte și a părții drept totul, a omului drept locu-i, a locului drept omul șcl., în fine, toate subtilele deosebiri formale între sutele și miile de feluri a se exprima ale omului.

Toate stilurile le putem învăța din savantul meu curs francez, afară numai de unul singur, — dar poate că de acesta nu simt încă nevoie tinerele noastre generațiuni de literați.

Era o excelentă școală de croitorie cursul meu cu deviza clasică le style c’est l’homme, unde am învățat să croiesc fel de fel de haine, să le cos, să le brodez, la nevoie să le cârpesc, să le repar și să le scot petele; dar unde niciodată n-am aflat anume pentru uzul practic al cui sunt acele minunate și deosebite vestminte; și, necunoscând mușteriul, se-nțelege că n-am învățat nici cum se ia măsură. Am învățat croitoria fără a mă gândi o clipă că este o artă al cărei scop ar fi să îmbrace trupul cuiva.

Așa, când am ajnns și eu calfă și am voit să lucrez pe seama mea, când mi-a venit și mie un mușteriu, o idee, să-mi ceară o haină ca să se poată prezenta în lume, am pus mâna aiurit în grămada de vestminte, și am trântit în capul blond și buclat al unui copilaș de prințesă o mantie largă de pelerin nespălat, în spinarea unui arlechin șui o largă purpură imperială, iar pe umerii mândri ai unui tânăr Cesar, o cazacă pestriță de paiață cocoșată.

Și le-am dat drumul în lume așa, și lumea, care judecă pe oameni dupăvestminte, cum spune înțeleptul Nasr-ed-din-Hogia, a dat de pomană copilașului prințesii, s-a prosternat înaintea arlechinului, iar pe tânărul meu Cesar l-a fluierat și huiduit!

Ce succes!… De ce?

Fiindcă un singur stil a fost uitat savantul meu curs francez să mă-nvețe, unul singur – stilul potrivit, tocmai acela care-mi trebuia, singurul care se poate numi stil.

Nu e decât unul.

Nu știu cine a zis odată în glumă că e foarte ușor să faci o statuă. Nu-ți trebuie decât o stană de piatră; în sânul ei, tocmai în mijloc, stă închis un Apollo, ca un miez viu care așteaptă să crape coaja lemnoasă. Ei! n-ai decât să o spargi tu și să dai drumul captivului… Iei o daltă și un ciocan, și scobești la o parte, încet-încet, țandără cu țandără, învelitoarea de prisos, și Apollo apare victorios și strălucitor. Bagă numai bine de seamă să nu-ți scape dalta și sa atingi miezul.

Acum poți să scoți pe Apollo păzind turmele și luminând pe ciobanii primitivi ai Tesaliei, conducându-și carul, învingând șarpele ori cântând pe lira cu șapte coarde după jertfirea cutezătorului satir; poți să scoți deci un Apollo simplu, maiestos, fulgerător sau sublim – asta e chestie de stil.

– Dar bine, zic eu, care am învățat pe de rost cursul francez de retorică; eu știu în câte feluri poate să mi se arate fiul Latonei, stilurile toate le cunosc, decât numai un lucru nu știu: cum să-i fac statua.

– Dacă nu știi, du-te de-nvață, îmi răspunde glumețul meu, și vei vedea (dacă vei fi fost chemat să poți învăța) că nu-ți trebuie deloc să cunoști toate stilurile; îți trebuie să cunoști numai un stil — stilul potrivit, care le încape pe toate spre a se putea potrivi, după nevoie, la orice intențiune.

Așa că aceea ce cursul francez îmi spunea că erau deosebite stiluri, nu erau decât variația de atribute ale unuia și aceluiași stil, atribute cari trebuiesc ținute în dulap închise, și îmbrăcate numai la nevoie. Nenorocire aceluia ce va greși haina; acela va păți ce am pățit eu când le-am dat drumul în lume prințișorului, arlechinului și Cezarului schimonosiți.*

Până să ne reîntoarcem la cercetarea stilului, câteva digresiuni fără disciplină cred că nu strică.

Noi știm că, dintre toate fenomenele, acele ce ne interesează mai mult pe noi, oamenii, sunt mișcările sufletești ale omului. Un spirit paradoxal ar putea îndrăzni să spună că sunt două lumi întregi, două universuri. O picătură de rouă limpede ce cade din înălțimile senine, în drumul ei către pământul din care a fost sorbită-n sus, reflectă din pereți-i tot văzduhul larg. Ceea ce, de la pereții acestei infime sfere reflectoare, este fără margini în afară, se adâncește-n năuntrul ei, afundându-se iarăși fără margini. Acolo, în strâmtul fund, ca și afară-n larg, sunt iarăși toți sorii, toți luceferii, toate stelele și calea robilor. De la pereții ei în afară, o nemărginită lume, — o altă nemărginită lume înăuntru; margine nu e în afară și oriîncotro; asemenea în năuntru, d-a-ndăratele și oriîncotro, margine nu e.

Așa este și sufletul omenesc, ca bobul de rouă: o infimă oglindă sferică cu conștiința absurdei adâncimi proprii — în afară-i și-nainte-i, oriîncotro, infinitul mare; în năuntru și d-a-ndăratele, infinitul mic. Între aceste două infinituri, între aceste două lumi, e o ciudată și grozavă deosebire: pe când infinitul mare este ideal, deși palpabil, infinitul mic este singurul real, deși impalpabil. Căzând din înălțimi, oglinda de rouă, în drumul ei, schimbă perspectiva interioară după punctele liniei sale de cădere: asemenea și sufletul nostru, în trecerea-i, schimbă în adâncimile sale lumea din năuntru după schimbările lumii din afară.

Câți stropi de rouă între cer și pământ, atâtea oglinzi mișcătoare și atâtea ceruri; asemenea, câți oameni, atâtea suflete și t0t atâtea lumi.

Și iată dar de ce, mai mult decât tot universul cel mare ne interesează universul cel mic; fiindcă, cu cât cel dântâi se-nalță și se depărtează tot mai mult de noi, cu atât cel d-al doilea se adâncește și ne pătrunde; unul se-ntinde, celălalt se strânge; unul este, celălalt suntem — estele acela e o idee numai, acest suntem ni-i singura realitate posibilă.

Așa, pentru înțelesul omului nu-i nimic mai important decât înțelesul omului, fiindcă, prin comunicarea înțelesului la înțeles, realitatea se potențează. Infinitul palpabil, dar ideal, se adâncește în oglinda sferică și devine infinitul impalpabil, dar real. Dar oglindit acuma dintr-o oglindă într-alta? O a doua adâncire, o altă lume și mai impalpabilă, dar cu atât mai reală. Să luăm două oglinzi sferice: soarele uriaș se strânge în adâncimile uneia ca un punct; din cea dântâi, acest punct se adâncește încă o dată în a doua, și când a ajuns ca vârful acului de albină, atunci aruncă în focarul de reflexie cea mai intensă lumină și căldură.

Toate aceste schimbări, toate aceste raporturi — între infinitul mare și infinitul mic, și apoi între acesta, devenit la rându-i mare, și cel d-al treilea, care-l potențează la rându-i — au totdeauna măsuri fatale din cari nu se iese. Fie oglinda imperfect sferică, neregulată, deformată, burdușită, oricum colorată, ea își va păstra ca atare un mod totdeuna același de oglindire — totdeauna va fi un echilibru, un chip constant de raporturi între ce și cum se oglindește.

Dar unde ne ducem cu atâtea ciudate digresiuni fără disciplină? Ne depărtăm prea tare de obiectul vorbirii noastre, de stil… Din contra, iată că am ajuns tocmai la dânsul.

Precum stropul de rouă cade, cade mereu, căutând odihnă, asemenea, căutând odihnă, trece, mereu trece sufletul omului. Și el e o oglindă sferică, vecinic în mișcare, rotindu-se pe axa ei și mergând prin spațiu ca și corpurile cerești. Schimbând mereu punctul de perspectivă, echilibrul nestabil și un chip constant de raport între cum și ce oglindește îi sunt neapărate ca să poată oglindi.

Pentru aceasta, — pentru a putea păstra echilibrul, — trebuie atât în rotirea, cât și în mersul său, să stăpânească ritmul pornirii inițiale, ale cărui faze de accelerare sau domolire, de odihnă sau de precipitare să se facă gradat și oblu, iar nu smucit și zdruncinat, pentru ca să nu ne strice oglinda fără a-și putea îndeplini menirea… Numai așa poate comunica, la rându-i, limpede imaginile ce le primește din afară unei alte oglinzi similare, cu care în treacăt se-ntâlnește în această scurtă plimbare prin lumina vieții.

Ritmul — iată esenta stilului.*

Mișcările lumii imprimă și sufletului nostru mișcări corespunzătoare, și, între aceste două serii de mișcări, raporturile trebuiesc să fie de un chip totdeuna constant; fără de acesta, echilibrul nestabil, de care am vorbit, nu s-ar putea mânține, iar înțelesul nostru, prin urmare, ar deveni imposibil.

Când ne aflăm în fața unei lucrări de artă, fenomenul mișcării noastre sufletești se îndoiește. Sufletul nostru este solicitat la o îndoită legănare și, deci, cu atât mai necesar devine echilibrul nestabil, cu atât păstrarea chipului constant de raporturi mai indispensabilă.

Pe complexa claviatură a unei imense orge, un titan maestru-organist lucrează, fară un moment de repaos, un preludiu haotic fără soluțiune. Toate tonurile majore și minore, toate modulările posibile și imposibile, cari n-au secret pentru dânsul, le perindează pe simțitoarele clape, și toate după niște fatale legi, pe cari el nu le poate călca niciodată dacă nu voiește să spargă minunatul instrument. În acel preludiu el își cântă sieși, se-nțelege și se place pe sineși.

Dar iată că un mititel gnom se furișează sub coatele maestrului. Printre degetele titanului, cari toate joacă de colo până colo pe complexa claviatură, mititelul își vâră și el mânile: nemerește deschizăturile și, atingând și el cu dibăcie clapele, fără să supere câtuși de puțin, în fuga jocului, degetele marelui maestru, suprapune seriei de acorduri ale preludiului haotic o melodie care, fiindcă e rezultanta acestuia, se potrivește cu acesta, e realizarea lui posibilă și rațională.

Ce cuminte, ce dibaci, ce înzestrat și meșter mai ales trebuie să fie gnomul pentru ca să poată face fără greș un minunat tour de force!

Ei! sufletul meu e orga misterioasă; titanul, care preludează fără un moment de repaos până ce orga pierde puterea de a mai scoate măcar o notă, este lumea; iar gnomul eșd tu, tu, poetul, tu, artistul.

Ia seama bine, gnomule! Ia seama bine la tonul precis, la înțelesul adânc, la ritmul susținut al preludiului titanic, și improvizează-ți în consecință melodia clară. Mai ales, fereștete nu cumva să atingi degetele foarte simțitoare ale maestrului tău acompaniator, care, necăjit că i-ai deranjat lucrarea proprie, s-ar răzbuna pe tine, făcându-ți cântarea ta, printr-un magistral acord ținut, monstruoasă, absurdă, imposibilă.

Te povățuiesc, dacă ești ageamiu, nu-ți încurca mâinile pe o claviatură așa de sensibilă, printre degetele unui așa de statornic și absolut maestru.

Când din sufletul meu, care e legănat vecinic de mișcarea lumii, tu, poet sau artist, voiești să scoți un acord nou, nu trebuie să uiți că eu nu te pot asculta, te arunc departe sau fug departe de tine dacă te-ncerci la ce nu poți bine, dacă mă silești să-mi stric echilibrul nestabil și astfel să-mi poticnesc înțelesul.

Care va să zică, gnomule, dacă asta ți-este datul tău; dacă tu, improvizatorul, ești legat de acompaniatorul cel mare, cu care sufletul meu are legături înainte de sosirea ta sub coatele lui, atunci improvizația ta melodică este în esența ei roaba acompaniamentului. Numai inventivitatea melodică este a ta; liber ești să-ți alegi tonul, acordul și momentul când să intri și tu cu mânile tale pe claviatură; liber ești să construieșri, pe seria eternă de acorduri ale preludiului, infinite jocuri, după generozitatea și temperamentul fantaziei tale; toate însă trebuiesc să nu iasă din ritmul lui. Aminteri, fie cât de torturată ca structură, cât de variată ca forme, cât de bogată ca întorsături, cântarea ta va fi monstruoasă, absurdă, imposibilă.

Când, în valurile de acorduri pe un ton, lente și solemne, ale preludiului, tu vei nemeri alt ton și vei precipita mersul melodiei tale; sau când, pe o cascadă precipitată a lui, vei voi să te oprești ca să faci o fioritură ad libitum, vei fi un gnom prost, care nu poate fi ascultat decât în bătaie de joc, și care merită luat de ceafă și aruncat cu dispreț departe pentru îndrăzneala și prostia lui, — fiindcă a avut neomenia să intervie cu un charivari în sublimul preludiu.

Acea dibăcie de a-ți strecura cu o potrivită mișcare, în mersul preludiului etern, potrivita ta invenție melodică de câteva tacte, acea virtuozitate este aceea ce numim stilul.*

Un autor ne povestește istoria a doi prieteni, frați de cruce, cari se ceartă, se dușmănesc, se bat si se omoară peintru — o femeie, se-nțelege.

E o veche poveste; nu face nimica însă: daca povestitorul va fi un artist, o vom asculta încă o dată cu plăcere, precum ascultăm totdeuna un cântec din copilărie, numai să fie bine executat – lucrurile frumoase nu se-nvechesc niciodată.

Să vedem.

Artisul ne arată mai întâi ce legături strânse erau, încă din școala primară, între cei doi prieteni, Petru și Paul; cum niciodată nu s-a dezmințit devotamentul și stima unuia pentru altul; cum unul a scăpat de la moarte pe altul cu primejdia vieții sale proprii șcl… Dar iată că Petru, care iubește foarte gelos pe o femeie, Tincuța, începe a avea bănuieli în privința lui Paul.

Femeia e o femeie ca toate femeile cuminți: ea nu e nebună să lupte a risipi bănuielile lui; ba, prin zâmbete cu două înțelesuri, prin protestații intenționat stângace, prin lacrime ostentativ picurate, hrănește sistematic acele bănuieli. Femeia își cunoaște bine arta: un bărbat, cu cât teme și bănuiește, cu atât e mai ușor de stăpânit. Ea știe că un prietin bun al bărbatului care o iubește este totdenna o mare primejdie pentru imperiul ei: o ruptură între cei doi prieteni, îndepărtarea importunului, este un triumf neapărat pentru politica femeii, politică de pacinică și neturburată stăpânire. Pentru a ajunge la acest triumf, femeia are un arsenal întreg dc arme; le poate rupe fără succes pe toate, afară de una, una supremă, dar absolut sigură.

Tincuța începe să vorbească cu Petru numai și numai de Paul: Paul în sus, Paul în jos; Paul e drăguț, glumeț, spiritual, nostim, charmant. Petre cam începe să țâfnească. Dar iată, intră Paul: Tincuța nu poate stăpâni un strigăt și o mișcare de mulțumire. Cu toate că Paul e foarte grăbit, ea nu-i dă voie să plece: trebuie neapărat să dejuneze cu ei. La dejun, Petru ceartă slugile, cât p-aci să dea cu farfuria-n cap jupânesei, pe când Tincuța și Paul râd și povestesc fel de fel de nimicuri. Seara, la masă, ea regretă că nu l-a poftit și pe Paul. N-are poftă de mâncare și stă pe gânduri, cu privirile pierdute; bate toba repede cu degetele pe masă; oftează; se scoală; e nervoasă; plânge tam-nisam fără să poată spune de ce. Apoi se culcă și adoarme sughițând. În fine, un cortej întreg de simptome alarmante. Peste noapte, se zvârcolește sub opresiunea unui vis urât; geme, dă un țipăt, și Petru aude clar, printre dinții ei care scrâșnesc, un nume… Grozav!… „Ah! Paul!”

Soarta lui Paul e hotărâtă acuma. Petru a mai avut cu amicul său oarecari mici împunsături; de astă dată, ruptura trebuie făcută cu toată pompa. Se-ntâlnesc. Petru, foarte-ncruntat, îl invită, ca după vechiul lor obicei, să bea o bere împreună într-un colț discret, pentru că are „să-i spună ceva”… Acuzări categorice și violente de o parte… protestări de nevinovăție de alta; și, vorba înfierbântându-se:

„- Mișelule! Trădătorule!… pentru femeia mea…

– Neghiobule! pentru o…”

Atunci Petru se scoală drept în picioare, ia halba-n mână, o ridică dasupra frunții vechiului său prietin și… Câteva punte…

Și?… și?… zic eu în culmea neliniștii.

„Trebuie să spunem (urmează autorul) că Petru era una din acele naturi pasionate cari poartă în adâncul sufletului lor mai multe motive de turburare decât le poate da lumea de afară: ele sunt ca marea. Priviți-o sub cerul senin, sub pâcla apăsătoare a ecuatorului, când nici o suflare cât de ușoară nu adie dasupră-i, priviți-o cum începe-a fierbe; clocotește, se umflă, se ridică uriașă; se zbate, se smacină, tot mai tare și mai tare, tot mai iute și mai iute, vasta anarhie a talazurilor peste talazuri! Am omorât zeii! e mort Neptun! n-are cine să le mai înțelenească cu o singură-ncruntare, cu un singur semn. Uitați-vă ce zbucium satanic din chiar senin! Ascultați mugetul acesta zguduitor de ceruri! Corăbier, nu-ți pierde vremea, atât de prețioasă pentru mântuirea sufletului tău! lasă sforile velelor și închină-te: adâncul te cheamă nerăbdător! Uraganul năprasnic e în culme! Cine? cine l-a pornit cu așa grozave porunci? Marea însăși. Ea se chinuie din propriul și profundul ei neastâmpăr. Iată sufletul omului pasionat…”

– Ce frumos stil! ce minunat! zici d-ta. Iată un model de stil pompos, grandios, sublim.

– Mărturisesc, răspund eu, că n-am prea citit de mult un curs de retorică. Poate că în retorica d-tale oficială așa lucru să se numească stil sublim; să-mi dai însă voie să-l numesc, cu tot respectul pentru d-ta…

– Cum?

– Stilul prost.

– Ce? Dar ăsta e stilul tutulor poeților celebri, ca Victor Hugo, Schiller, Lamartine, Bolintineanu…

– Poate și al lui sfântul Ion Gură-de-Aur, tot cum zic eu rămâne.

– Dar de ce? nu-nțeleg.

– Tocmai fiindcă nu-nțelegi… Dumneata ai uitat se vede că, pe câtă vreme noi am privit împreună panorama mirifică a mării numai de hatârul unei uzate și banale comparațiuni, ai uitat că, departe de acel impunător spectacol, într-un colț discret de berărie, amicul nostru Petru stă cu halba ridicată dasupra frunții închipuitului său rival. Dumneata nu bagi de seamă, pentru că ești distras, că cei doi vechi prieteni sunt osândiți să mai stea mult în aceeași atitudine, ca grupul lui Canova, Teseu răpunând pe Minotaur, fiindcă autorul mai are încă vreo treizeci de pagini de digresiuni, cari se numesc, în critica modernă, analiză psihologică.

– Dar atunci, vrei să reduci novela la proporțiile unui simplu fapt divers de ziar, și romanul la forma strictă a unui raport de agent polițienesc.

– Ba nicidecum; dar plimbă-mă pe mare la vreme și cu socoteală. Toate priveliștile mării și toată banala d-tale ingeniozitate de a-mi compara chinul sufletului omenesc cu al talazurilor îți sunt gratuite, și mie chiar nule. Eu voi s-auz pocnetul paharului spart în capul lui Paul… Mă smulgi de lângă el printr-un marafet uzat; îmi oprești brutal o mișcare pornită; mă plimbi pe la ecuator, pornind artificial o altă mișcare, de un ritm disparat, și, pe când eu port grije de soarta lui Paul, înghesuit într-un colț strâmt, d-ta cauți a mă face să plâng soarta unui corăbier pierdut în pustiul talazurilor. Dar ce sunt eu? Ce e capul meu, să te joci cu el ca un copil cu o minge, pe care o bate fără socoteală de toți pereții, lovind-o când cu mâna, când cu piciorul? Auzi d-ta! pentru ca să-ți numesc sublim stilul, d-ta să-ncerci a mă face să iau o halbă drept sabia lui Damocles, și o berărie, drept Labirintul, să confund pe Petru cu Teseu și pe Paul cu Minotaurul!

Ei, nu! stilul care vrea să mă prostească astfel nu-l pot numi sublim; îl numesc altfel.*

Ți-aduci aminte, cititorule, de frumoasa poveste bătrână? Un socru avea doi gineri, unul cărămidar și altul zarzavagiu. Fetele moșneagului se rugau la Dumnezeu — una, să plouă din destul, ca să la crească mari zarzavaturile, alta, să fie secetă, ca să li se zbicească mai degrabă cărămizile. „Două sunteți într-o casă, a zis bătrânul, și nu vă mai poate Dumnezeu împăca!” Așa e lumea noastră, ca fetele acelea, peste putință de împăcat, pentru că are deodată nevoi diametral opuse: câștigul și mulțumirea unuia esre paguba si contrariarea altuia.

Iată minunata invenție a tiparului.

Ce n-ar putea spune un retor, un poet despre binefacerile descoperirii lui Gutenberg? Dar ea a dat umanității oarbe lumina ochilor! dar ea a rupt lanțurile sclaviei! ea a ridicat din uitarea și părăsirea seculară seminții ce păreau blestemate la vecinic întuneric și nenoroc, chemându-le la dignitatea vieții istorice! ea a îmblânzit fiarele pustiilor! ea a consfințit Libertatea, Egalitatea și Fraternitatea! ea a întronat și apără drepturile sfinte ale omenirii și ale omului! Mă rog, ce n-a făcut?

Dar eu nu sunt nici retor, nici poet, ca să m-aprinz așa, din chiar senin, de entuziasm pentru invenția tiparului, și spun d-a dreptul, fară nevoie de punte de exclamație, că ea a fost un mare noroc pe de o parte, dar pe de alta și o mare pagubă. Acestei invenții, e adevărat, îi datorim o însemnată parte a progresului material, prin dezvoltarea științei, prin împrăștiarea multiplă și repede a cunoștințelor pozitive; dar tot așa de adevărat este că pe calea artei literelor, invenția tiparului nu numai că n-a făcut vreun mare bine, dar a făcut chiar serioasă stricăciune. Iată cele două fete așa de greu de împăcat ale moșneagului: a plouat din belșug — castraveții uneia au crescut mari și frumoși, dar s-au fleșcăit cărămizile celeilalte.

Invenția tiparului a dat naștere unei colosale erori, anume: a făcut pe oameni să crează că literatura este o lucrare de utilitate pipăită, că arta literelor este o necesitate imediată pentru societatea umană, că este menită să aducă foloase imediate, practice și pozitive.

Așa, s-a confundat cântecul fără folos cu o rețetă de leac sigur, s-a confundat floarea inutilă cu rodul util. Toată lumea s-a pus cu furie pe cultura florilor; n-a rămas palmac de pământ neînflorit, și turma omenească, dând năvală în vasta livede, s-a apucat să pască cu nesațiu la flori — flori, flori și iar flori.

Așa, nu se mai știe astăzi deosebi floare de floare; toate sunt bune de păscut: laptele-cucului, ca și rara floare a alunului, trandafirul de Siras, ca și floarea scaietului de pe marginea drumului. Și nu e gură care, rumegându-și ce a păscut, să nu aibă mica sa exclamație de mulțumire ori de dezaprobare, în orice caz de afirmare a competenții, sensibilității și autorității gustului său personal… Asta-i bună! excelentă! îmi place! asta n-o înțeleg! asta nu are gustul destul de picant! Asta trebuia mai coaptă! asta e veștedă! asta e numai pârguită!

Și asta se cheamă vastitatea literaturii moderne și popularizarea artei literelor; toți o cultivă, toți o pasc, toți o rumegă.

Așa, s-au născut stilurile infinite, și școlile, și autoritățile, și curentele, și modele, și reputațiile. Așa, precum se zicea odinioară că, pe fața pământului, nu e o clipă fără o moarte și fără o naștere, putem zice astăzi că nu e o clipă fără născutul a două flori și păscutul a trei.

Din vârful munților și până-n fundul văilor, sfârâie roatele tipografiilor fără minută de odihnă, vărsând clăi de flori pentru turma rumegătoare, și tot nu-i pot birui teribila poftă de mâncare, cu atât mai nepotolită cu cât procesul digestiunii este mai zadarnic și mai fără folos de hrană: o simplă iritare de funcțiuni fiziologice fără urmă de câștig pentru organism — sacâz morfolit și murdărit degeaba în bale.

De aci, rezultă apoi că florile rare, cari trebuiau să înfrumusețeze livedea, se pierd înăbușite în belșugul vast al bumienilor, cari trebuiau plivite și distruse. De aci, rezultă că atunci când vrei o floare, de la care, ca om cuminte, ceri ce poate să-ți dea floarea, frumusețe si miros, iar nu gust și hrană, trebuie să te-ntorci la câteva glastre vechi de-acasă; în livede e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să găsești ce-ți trebuie.

„Coetera desiderantur”, astea sunt cuvintele cari țin loc de „sfârșit” după ultima fraza neisprăvită a operei clasice, ce ne-a rămas, din nenorocire, trunchiată. Coetera desiderantur! precum se doresc brațele pierdute ale Venerii, precum se dorește restul grupului. Unde e tânărul și ușuratecul Paris? unde e nobilul braț care primea mărul? unde o fi coetera acelea, magistrala încheiare a lui Tacit?

– A! vezi? tiparul! Daca ar fi fost tiparul, îmi zice cineva, nu ai mai dori-o, pentru că ai avea-o.

– Ba nu, răspunz eu; deloc.

Fără tipar, am avut-o, o am măcar până la coetera desiderantur, și mă mulțumesc cu atâta, cu tot regretul pentru cele pierdute. Dar dacă era tiparul, o pierdeam toată: floarea se pierdea, cufundată pentru vecie în vastul noian al buruienilor. N-am încredere în judecata mea până într-atâta, și cu atât mai puțin în a altora, încât să crez că, dintr-un ocean imens de buruieni, mi-ar putea denunța o floare nobilă înecată în umbra deasă.

Așa, încă o dată, rezultatele tiparului pe calea practică și utilă sunt incontestabil fericite; pe calea frumoaselor litere, însă, ele sunt nenorocite: pe calea dântâi ne ajută să găsim la sigur; pe cea d-a doua ne face desigur să pierdem.*

Dar ce are a face invenția tiparului cu cestiunile estetice? Are mult a face, și despre aceasta s-ar putea scrie mai multe de câte pot încăpea într-un cadru strâmt ca al notițelor de față.

Oricât ar fi cineva de înaintat în vederile politice, oricât ar crede că, numai din ridicarea necontenită a nivelului intelectual și moral al unei societăți, și numai din treptata egalizare a condițiilor de trai al indivizilor, poate rezulta ordinea ideală a statului și culmea de înflorire a speței umane, — trebuie să recunoască un lucru, că niciodată nu se vor egaliza puterile și virtuțile particulare ale indivizilor. În lumea viitoare, în lumea pe care cel mai extrem utopist o poate visa, vor fi diferențe de închipuire, de judecată și de gust de la individ la individ.

Cel mai extrem utopist nu și-ar putea, credem, închipui o lume compusă din indivizi absolut deopotrivă la spirit, o lume în care toți indivizii să fie egal de talentați sau lipsiți de talent, egal de inteligenți sau egal de proști. Mai înțeleg să nu crează cineva că la un moment dat domnul Voltaire poate fi mai de spirit decât toată lumea; oricine, care se simte singur zicând noi decât zicând eu, are dreptul să se mândrească de concursul anonim ce el îl dă lumii ca să o facă mai de spirit decât celebrul bărbat. Dar ceea ce n-ar fi de înțeles ar fi să-și închipuie cineva o vreme când, în toată lumea, fiecare să aibă tot atâta spirit ca domnul Voltaire.

Așa, fiind, talentele, mai mult sau mai puțin numeroase la un moment dat, vor fi în lumea aceasta vecinic niște excepțiuni; asemenea, și cei ce le vor înțelege acele talente vor fi iarăși niște excepțiuni mai mult sau mai puțin frecuente; totdeuna, însă, imensa majoritate a lumii va fi compusă din oameni normali, cari nu văd cu gândul decât până în vârful nasului, și văd cât le trebuie. Generații după generații de imense majorități se vor strecura fără să lase în urma lor ceva deosebit una pentru gândirea alteia; cu păstrarea patrimoniului de gândire și cu continuarea speculării lui, vor fi însărcinați totdeuna numai câțiva, un foarte restrâns număr: aceia vor însemna cultura și progresul lumii întregi, aceia vor putea să dea un înțeles altul continuității speciei umane decât al continuității altor spețe animale.

Și pentru acestea, ei trebuiesc, în afară de tot ce e vanabil, local și trecător, să penetreze în lumea aceasta, adică în raportul dintre ea și om, ceea ce este constant, general și vecinic.

Trebuie să înteleagă dar orișicine ce grea e sarcina acestor puțini, — sarcina artiștilor și gânditorilor, — si cum trebuie ea să se îngreuneze cu cât mai multe generațiuni se succed, pentru că, cu cât mai târziu e venit artistul sau gânditorul în lume, cu atât îi trebuie mai multă originalitate și mai mare putere de concepție pentru a covârși capitalul din ce în ce sporit de gândire umană, și pentru a găsi forma nouă.

Ce se-ntâmplă de când cu tiparul?

Frumoasa sarcină a gânditorului sau artistului gasește mijlocul de răspândire și de păstrare sigur în această minunată invenție, e prea adevărat; dar de aci a rezultat zadarnica și pernicioasa închipuire că orișicine, numai buna-voință să nu-i lipsească, se poate înscrie voluntar în rândurile nobilei falange, din momentul ce arma s-a găsit. Orice cap sec, orice minte săracă, și, ce e asemenea rău, orice om cu bun-simț sau exemplar de duzină a renunțat la onorabila stare de simplu fiu și apoi de tată de familie, pentru a juca un rol distins în umanitate. Toți fiii și tații din milioanele de duzine au înțeles pe semenul lor mai bine decât pe un altul, și astfel s-au ridicat de jos legioanele de moraliști generoși, poeții și criticii umanitari și șarlatanii ideologi, mistici, simboliști, naturaliști și profeții sociologi etc., cari au înecat în valurile lor zgomotoase glasul a doi-trei inși aleși de sus, aiurind mintea lumii întregi, ce nu s-a prea arătat de astă dată să aibă mai mult spirit decât domnul Voltaire.

Și n-are a face invenția tiparului cu arta literelor? Dar pe toate foile de papirus și pe toate fâșiile de pergament nu s-a făcut atâta artă în două civilizații antice întregi câtă se face într-un an numai pe hârtia de la Letea!*

Și acum să ne întoarcem iar la talent.

Cea mai mare supărare ce un om poate face altuia e sa-i tăgăduiască talentul de care acesta se crede, pe nedrept, înzestrat. Niciodată cu lauda și cu stima nu vei ajunge să mulțumești pe un om lipsit de talent atâta cât îl poți mâhni cu tăgăduirea sau nesocotirea talentului pe care nu-l are. Un poet închipuit nu se va măguli atâta de aplauzele unanime ale cunoscătorilor pe cât se va irita de critica sau indiferența unui singur amator.

E ciudat. Omului înzestrat cu adevărat talent îi este absolut indiferentă judecata altuia despre operele sale; el are atâta încredere în puterea lui de expresie, încât, și când se aude lăudat, și când se aude criticat, în fața și a aplauzelor, și a bârfirilor, și a indiferenții, el își râde în barbă, sigur fiind că foarte rar îl poate pricepe cineva mai bine și-l poate apreția mai exact decât se pricepe și se apreciază el însuși. Din această siguranță rezultă nealterarea personalității adevăratului artist, cu toate stăruitoarele păreri multiple și varii ale criticei și ale amatorilor; din această neclintită încredere în sine rezultă neîncovoiarea lui la vreuna din mode, particularitatea susținută a stilului, disprețul pentru gustul contimporanilor și, prin urmare, pentru o manieră simpatică acestora — manieră care i-ar garanta un succes facil — și disprețul pentru orice imitație a vreunui model anterior sau contimporan. În fine, pentru adevăratul artist, opinia publică nu există mai mult și nu-i poate inspira mai multă considerație decât animalele fabuloase.

Rareori, foarte rare, adevăratul artist va asculta cu oarecare încredere părerea cuiva în privință-i. Acea părere trebuie să fie îndelung încercată de el până să capete autoritate. De aceea, îmi pare atât de ridicul amatorul care tam-nisam își dă artistului părerea sa asupra cutărui sau cutărei lucrări a acestuia — fie că-i găsește cusururi, fie, mai ales, că o admiră.

Dar ia să vedem pe omul care-și închipuie a avea un talent pe care nu-l are. Pentru el opinia publică e suverană. El, după ce dă la lumină o producere, umblă zi și noapte să strângă sufrajele amatorilor cari, toate, pentru el sunt valabile; cele cari-l aplaudă îl încântă; cele cari-l condamnă îl amărăsc. El discută bucuros cu oricine despre producția propriului său talent, și, atribuind lipsa de admirație numai și numai nepătrunderii, e gata totdeuna să facă amănunțite explicațiuni asupra operii sale. Părerile altora despre talentul său sunt o hrană de carc el nu se poate sătura oricât s-ar îndopa; așa, dacă nu-l admiri, măcar batjocorește-l; dacă nu-l aplauzi, măcar fluieră-l; dă-ți însă numaidecât o părere. Consideră-l orișicum, numai consideră-l: el n-are încredere în sine, și astfel, sufletul lui, care mereu șovăie, are nevoie de o proptea, fie aceea într-o parte sau în alta.

După părerile pe cari le adună de prin toate răspântiile, el își modifică judecata despre propriile lui produceri; după curentele opiniei publice, își face o programă; după succesele obținute de alții, își croiește o manieră ce i se pare sigură. Și astfel, deși sunt atâta de rare-n lume talentele originale, avem atâția artiști! Pentru aceea, toate fenomenele, atât cosmice, cât și sufletești, cărora le-a fost dat un curs valabil de către un talent oarecare, ajung foarte curând demonetizate prin năvălirea valurilor de falsificări.

Așa s-a întâmplat cu frumoasa antiteză a „trandafirului cu spinul”; așa a ajuns dezgustătoare tânăra „Primăvară” și nesărate dulcile zile ale lui mai; așa, luna, mai întâi, din luminoasă ce era, a ajuns întunecoasă ca „un glob de aur”, pentru ca, mai apoi, „stăpână a mării”, să fie cu desăvârșire compromisă.

Tot așa și cu libertatea, cu patria, cu amorul, cu pesimismul șcl… stilul omului de talent a fost considerat de mulțimea secăturilor numai în partea lui externă. Acestei părți externe fac ele greșeala să-i atribuie succesul talentului, și acestei greșeli datorim potopul producerilor de manieră în arte și-n litere.*

Îl prinde sau nu-l prinde — iată două expresiuni populare românesti foarte ciudate, în cari încape tot înțelesul frumosului: în ele se cuprinde tot ce poate cineva spune asupra artei, asupra talentului și stilului.

Vedem într-un teatru de stat un actor vechi și experimentat, cu o reputație consacrată de întreaga opinie publică, jucând un rol imponant. Tot ce se cheamă aparat teatral e întrebuințat cu o perfectă pricepere și dibăcie după regula strictă a școalei — costum, plastică, declamație. Omul își pune toată bunăvoința, se repede, se-nțepenește maiestos, țipă, sforăie, ori sare, țopăie, face toate contorsiunile și strâmbăturile, după cum rolul e tragic sau comic — în zadar, ne lasă reci; pentru ce? — pentru că nu-l prinde.

Pe câtă vreme, colo, în circul ambulant, tăbărât pentru câteva zile în mijlocul bâlciului, vedeți pe acest nenorocit clown, cu făina groasă lipită pe sudoarea feții, cu atât mai zdrențeros și mai murdar, cu cât prin acoperișul sfâșiat al circului inundă de toate părțile lumina soarelui. Domnișoara, prima și ultima călăreață de forță a companiei, dă târcoale în arenă pe veteranul ei armăsar alb, care numără atâtea succese. Clownul îi face o curte stăruitoare, urmărind-o în toate mișcările. La un moment, curtizanul găsește prilej s-o ciupească de brațul ei foarte roșcat, care n-ar fi pierdut mult din admirația publică dacă era îmbrăcat. Atunci mândra călăreață îi trage un bobârnac în nas, care pocnește ca un pistol; apoi numaidecât dă o biciușcă bătrânului armăsar, și dispare în galop. Indrăznețul pedepsit a căzut, și clasica bășică a făcut ecoul nasului; înamoratul se ridică și pleacă orbit, ținându-se de amândouă părțile lovite, plângând și strâmbându-se într-un chip oribil. Râsul publicului e irezistibil: l-a prins.

Așa e în toate artele, dar absolut în toate.

Iată pe bulevard o statuă enormă. Marmora e de preț și figura pe care ne-o înfățișează este a unui bărbat ilustru. Este o operă foarte scumpă a unui artist de mare reputație. Ilustrul răposat e înfățișat în postura unui orator care salută cu modestie publicul, pe când acesta, entuziast, îi încoronează un discurs superb cu aplauze unanime și prelungite. E o operă de execuție, cum ar zice amicul meu Gion, impecabilissimă. Asemănarea cu răposatul este izbitoare, deși, se-nțelege, tipul e idealizat; în fine, o operă fără cusur. Toare bune: și postură, și asemănare, și idealizare, și orice poftești; dar – nu-l prinde pe răposatul deloc.

Iată însă că găsesc în grădina marelui om, la Moși, cu cinci bani, un popă de turtă dulce. Minunatul părinte! e așa de cuvios — cu barba și sprâncenile lui albe de zahăr, — cu ochii lui, două cofeturi albastre de colivă, îndreptati în sus, către cer, ca si cum ar invoca iertare pentru pâcatele oamenilor răi și zavistnici, — cu dreapta ridicată, gata a blagoslovi ca un mucenic pe cel care are să-l mănânce! E de turtă dulce părintele, nu de marmoră; e ieftin de tot, și de o execuție pecabilissimă; dar n-ai ce-i face — îl prinde.

Pe o pânză de respectabile dimensiuni, vedem o intrare triumfală a unui strălucit împărat — oameni de arme, burgheji, popor, figuri alegorice etc., o splendidă punere-n scenă. E o compoziție magistrală și savantă. De la vârful pintenilor până la vârful penelor, totul e studiat cu scumpătate; nici o aluniță istorică nu lipsește de pe vreo figură, fie chiar alegorică, și toate chipurile acelei multiple lumi sunt penetrate de solemnitatea circumstanței. Ceva mai mult: minunata pânză poartă iscălitura unui artist pe care opinia publică l-a consacrat — Makart… Toate bune, dar numai de un lucru e păcat: de la impunătorul împărat țeapăn pe calul lui tot așa de țeapăn și până la cel din urmă dobitoc din mulțime — pe nici unul nu-l prinde.

Pe câtă vreme ia să vedem acest alt triumf. Iată un cățel, un Dackl, care a căpătat premiul întâi la concursul primei internaționale expozițiuni canine, și care, încărcat de coroane, trece printre toți concurenții de speța lui cu o legitimă mândrie suverană (Fliegende Blätter, no. 2.646, pag. 148). Toți îl privesc cu deosebite sentimente, de la invidia cea mai vânătă până la cea mai sinceră admirație, pe când el, abia plecându-și ochii, aproape închiși de fumul gloriei, înaintează încet și măreț. Iată un triumf… Sunt niște câini, e adevărat; e un desen pe o pagină mică, semnată de un caricaturist obscur, A. Roeseler — dar pe toți îi prinde.

Așa e și-n arhitectură, așa și în muzică. Înșiră cât poftești colonade după colonade; așează-le dasupra domuri și domulețe; îngrămădește pretutindeni decorații; întrebuințează zece contrabase, opt tromboane, patru tobe mari și patru sute de voci — degeaba, dacă nu te prinde.

Așa e și-n literatură. Toarnă sute de mii de versuri ori de rânduri de proză; cântă toate stelele, luna, soarele, patimile, nimicnicia, eternitatea — degeaba, dacă nu te prinde.

Așa e și-n filosofie și-n critică. Clădește cele mai trans-ce[n]dentale, cele mai profunde și mai nalte tractate, cu tot aparatul posibil de erudițiune; combină cele mai ingenioase teorii despre artă, artă pentru artă, cu tendență, cu teză, cu sau fără mai știu eu ce — degeaba, dacă nu te prinde.

Tot așa și în teatru. Poți pune să declame pe toți eroii generoși, toți martirii extatici, toți intriganții mizerabili, toate femeile sublime ori infame, toate închipuitele împrejurări ce pot rezulta din ciocnirea patimilor și caracterelor omenești, — degeaba: dacă nu te prinde, nu te prinde.*

Rezumând cele de mai sus, zic: condiția esențială a operei de artă este insuflarea pe care nu i-o poate da decât talentul. Fie de orice școală, de orice gen, de orice dimensiune și proporție, aibă tendență sau nu, urmărească sau nu vreo teză — dacă e insuflată de un talent, opera va fi și va trăi, puțin importă cât: o clipă, un veac, ori mai multe. Oricât va fi trăit, daca a trăit e destul. Între a nu fi și a fi, e o nemărginire, față cu care deosebirile de durată a ființelor sunt reduse la nimic.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/C%C3%A2teva_p%C4%83reri