https://blog.revistaderecenzii.com

Forța omului este cuvântul*. Cronică de carte apărută în revista „Ramuri”, Nr. 4 / 2024

Părintele stavrofor Nicolae Jinga amintește despre momentele importante ale evoluției destinului său literar, în Precizări la cartea de poeme intitulată Aisberg (Editura Doxologia, Iași, 2020, 372 p.). Astfel, suntem puși în temă cu unele moravuri ale scriitorilor importanți din literatura noastră, pe care pe atunci tânărul poet Jinga i-a întâlnit și la al căror ajutor s-a așteptat (atât în preajma debutului publicistic, cât și editorial). Cel care l-a sprijinit a fost Mircea Ciobanu.

Pentru volumul de debut, Gest în afara cetății, din care antologhează peste patruzeci de poeme, Nicolae Jinga menține opinia lui Al. Paleologu, exprimată în referatul – sinteză, din 28.III.1973: „Volumul acesta se remarcă prin expresia originală și directă a sentimentului fundamental de existență și iubire, resimțit ca fiind solidar în mod esențial cu elementele ce constituie civilizația”. Și, într-adevăr, Nicolae Jinga, în fața succedării continui a generațiilor, exclamă: „Ce-i lumea asta dacă nu fântâna / în care se îneacă ochiul meu?” (Prag), iar iubirea nu o poate trăi pe deplin, din cauza geloziei care-l stăpânește când „ochiul care / îți mușcă umerii subțiri, / presară-n cale-ți trandafiri / a-nstrăinări și întunecare” (Sentiment). De la arderea din jur, a licuricilor sub coasă, poetul se alege, în pragul aducerii ofrandei „pe-altarul vrerii de mai bine” (Ofrandă), cu „un buchet de negri (de la fum, n.m.) trandafiri”. Cu o asemenea imagine suprarealistă și de o termie estivală, se deschide, în mod paradoxal, volumul… Aisberg, a cărui tehnică se bazează pe contraste: „între frunze și vierme, / cuvântul anunță abisuri” (Între frunză și vierme), la izvoarele „acestui cântec am stat / cu harfa plânsă” ((Bob de orez), dacă „atâtea palide / oarbe răsfrângeri de viață m-ating / fără-ndoială exist” (Existență) etc. După cum se poate observa, de la primul volum, la cel actual, există o schimbare, de la atitudinea de a cunoaște spațiul vizibil și de a se comunica pe sine: poetul transmite scrisori sau iese la câmp, pentru a întreține hora strămoșească, alături de fiii satului, se ajunge la tendința de a explora universul minimizat al naturii, descoperindu-ni-se O dimensiune a frigului: „se produc leziuni în cristalele astrului meu / nebuloasă feerică unde se macină gândul / firul de praf”. Situat la confluența mediilor parnasiene și ermetice ale poeziei barbiene, Nicolae Jinga deține propriul Timbru, al cărui motiv, somnul, devine singura modalitate de recuperare a paradisului irosit în timpuri biblice, de către cuplul primordial, Adam și Eva: „un timp, un anotimp n-o să mai vezi / tezaurele iernii, miratele zăpezi, / dar poți să le invoci, de vrei, în somn”. Zburătorul, unul dintre cele patru mituri fundamentale (alături de cel mioritic, al jertfei creatoare și al etnogenezei românești), parvine aceluia al lui Icar: „Ia aminte și scrie: / părțile stinghere ale corpului / sunt puncte de sprijin pentru cele perechi, / dar aceasta nu se poate gusta, vedea, auzi, / pipăi, mirosi. / Despre aceasta se poate vorbi. / Nu da vina pe nimeni. / Taci și așteaptă și scrie” (Icar).

Aisbergul este o metaforă pentru partea vizibilă a unui obiect masiv, precum un ghețar, care plutește în apă, având o parte vădită deasupra și o parte mare, ascunsă sub suprafața apei. În contextul acestui volum de lirică (extrem de atractiv și care oglindește o viață întreagă de trudă asupra potrivirii cuvintelor), titlul Aisberg ar putea simboliza profunzimea emoțiilor ascunse, lupta interioară sau tensiunile nepătrunse ale ființei umane. Aisbergul poate fi considerat o metaforă pentru aspectele adânci și complexe, care sunt adesea tainice sau neexplicate în aparență, așa cum este partea masivă a unui ghețar care stagnează sub apă.