https://blog.revistaderecenzii.com
Două zile întregi, 10 și 11 mai, vechea noastră cunoștință, d. Marius Chicoș Rostogan, pedagogul absolut, a urmărit cu cel mai viu interes, pas cu pas, pe elevii liceului „Traian” de la Severin, cari au fost aceea ce se numește le clou (cuiul) cu ocazia festivităților naționale în anul acesta.
Prin multe emoțiuni a trecut ziua eminentul pedagog, și ceea ce vedea ziua nu-l lăsa să doarmă noaptea. Acel cui al sărbătorilor regale i-a rămas la inimă.
După două zile de emoțiuni adânci și de gânduri înalte, după două nopți de insomnie, d. M. Ch. Rostogan intră vineri, 12 mai, dimineața, în clasă foarte posomorât.
Se vede bine, după fizionomia și după mișcările eminentului profesor, că sufletul i-e încărcat.
De ce, oare?
Vom vedea îndată ce-l vom asculta.
Cititorul știe, fără să mai alterăm modul normal de a scrie româneasca, micile particularități de pronunțare ale eroului nostru național-cultural.
Profesorul intră, cum am zis, posomorât; se uită lung la școlari, clatină din cap considerându-i, apoi începe solemn.
Să-l ascultăm cu atenția cuvenită.
Profesorul: — No!… care dintă voi au fost ieri ș-alantăieri la paradie?
Școlarul Ionescu: — Am fost toți, domnule…
Profesorul: — Toți?… bine! Văz’t-ați numa la paradie pe colejii voști din ghimnazium „Traian” de la Turnul Zeverin, cari au vin’t …
Școlarul Georgescu: — Numa’ după ei ne-am ținut toată ziua, domnule; d-aia n-am venit ieri la școală.
Profesorul: — N-ați vin’t ieri la școală, ha?…
Școlarul Otopeanu: — Nu, domnule, că te-am văzut și pe dumneata că umblai după ei, și…
Profesorul: — No!… văz’t-ați numa?…
Școlarul Ionescu: — Dumitale ți-era cald, domnule…
Profesorul: — Ha!
Școlarul Otopeanu: — Te ștergeai mereu cu basmaua…
Profesorul (impacientat): — Tu închide-ți râtul!… No!… văz’t-ați numa ieri ș-alantăieri la paradie cum au fost cununate cu lauri și înaltă aprobățiune disțiplina aceea și aplicățiunea aceea, m’rog, pe carea au arătat-o școlerii aceia?
Otopeanu: — Păi?
Profesorul: — No!… văz’t-ați numa ce iaște lucrul acela, m’rog, carele se cheamă reșpectul dătorinții (cu elevațiune) carele este fundământul acelui lucru, m’rog, carele se cheamă adevăratul romăgnism?… Că-z eu ce vă spun în toate zilele, măgarilor! și vă muștruluiesc (foarte sentimental) cu aceea dragoste, cu acel devotământ ca un adevărat părinte pântru copiii lui, m’rog! ca să scot și din voi, oameni… și voi (foarte mâhnit) n-ascultați!
Școlarul Otopeanu (afectat de mâhnirea profesorului): — Ba, ascultăm, domnule!
Profesorul (schimbând tonul, foarte aspru): — Ba n-ascultați, râtanilor! că dacă ați fi ascultat, în atâta vreme de patru ani, de când fac cu voi rotățiune, mi-ar fi sucțes și mie să vă scot o dată la un defilir în paradie; să capăt și eu aceea înaltă aprobățiune, carea este ca o recompenză, m’rog.
Școlarul Anibal Ionescu (făcând zgomot în bancă, cu tonul înfundat cătră camaradul său Otopeanu): — Astâmpăr’te, dom’le!
Profesorul (tunător): — Ce-i acolo, animale? (Ia rigla de la tablă și o joacă-n aer.)
Ionescu: — Domnule! Otopeanu nu mă lasă-n pace.
Profesorul: — Otopene! socotești că nu ți-s urechile destul de lunji?
Otopeanu: — Nu… domnule! nu i-am făcut nimica… el nu mă lasă pe mine.
Ionescu: — Nu, domnule!
Profesorul (cu toată asprimea): — Silențium! No!… uitați-vă numa vitele, cum nu știe asculta cu atențiune când le vorbesc de un așa lucru, m’rog, care ar trubui să provoace o emulățiune… Pântru aceea, toate ostenelile mele cu cele mai din urmă metoade nu mi-au sucțes! (Se emoționează treptat.) Pântru aceea doară ieri ș-alantăieri am simțit acel simțimânt carele se numește, m’rog, penetrățiune, când am văzut aceea mândreță de școleri ca o lejiune din acelea cari au vin’t cu divul Traian și au trecut întâi pe la Viminacium – Ionescule! – și a doilea pe la Egreta-Drubetis – Ghiorghiescule! – pe podul lui Apolodor – Otopene!!! – …aceea mândreță de școleri, cu peptu-naintre, cu capu-ndărăpt, cu pas amăsurat pe muzică! (Ridică linia ca o sabie, scoate pieptul, înalță fruntea.) Așa școleri să fi avut, ca să fac cu ei, m’rog, un defilir! (Pornește.) Links! rechts! links! rechts! links! rechts! (Defilează pe dinaintea băncilor cu mult soldatesc.)
Școlarii aplaudă foarte veseli.
Profesorul (oprindu-se ostenit): — Așa școleri romani îmi trubuia mie! da nu niște loaze levantine ca voi, cari nu știți decât numa doară să vă rânjiți și nu aveți reșpect pentru dătorință!
Școlarul Ionescu: — Domnule, tata spunea aseară c-a citit la gazetă, că zice că e acolo la Severin un profesor mare, l-a decorat regele, că zice că el…
Profesorul (cu humor): — Ce e tată-tău?
Ionescu: — E de aici, domnule!
Profesorul: — Nu te-ntreb de unde-i, prostule! te-ntreb, ce-i.
Ionescu: — Ce să fie, domnule!
Profesorul: — Ce meșteșug are, boule? Ce-i? popă? negustor? hengher?
Ionescu: — Nu, domnule… pantofar… zice că-l cheamă d. Costescu.
Profesorul: — Pe cine-l cheamă d. Costescu? pe tată-tău?
Ionescu: — Nu, domnule; pe profesorul de la Severin; zicea tata: așa profesor, halal să-i fie!
Profesorul: — Spune-i tată-tău, șușterului, așa de la mine: ne, sutor, ultra crepidam, că-z doar nu toți șuștării or să aibă compekența să se pronunțe obiectiv asupra metoaghelor de pedagojie care iaște cea mai înaltă știință. Înțelesu-m-ai?
Ionescu: — Nu, domnule!
Profesorul: — Vina tată-tău și mumii-ti, că te-or făcut prostovan!
Școlarul Georgescu: — Domnule, pe mine a zis tata că mă trimete la Severin în gimnaziu… la d. Costescu.
Profesorul: — Da tată-tău ce-i ?
Georgescu: — Avocat și deputat…
Profesorul: — Te poate trimite și la Kecikemet! tot dejaba! daca n-ai aplicățiune, n-are ce-ți face, să fie nu Costescu, să fie, m’rog, și cel mai emininke pedagog, m’rog să fie măcar și Peștaloțiu! că-z doară te-am proboluit de atâta vreme, de patru ani, de când fac cu tine rotățiune!
Otopeanu: — Și eu o să rog pe taica să mă trimeată tot la d. Costescu…
Profesorul: — Da trimeată-te și la furci!… (Schimbând tonul:) No! basta cu colocvia! Nu vreau să vă las să mereți mai departe în ghimnazium fără să aveți și voi o disțiplină. Curând acuma va veni finele anului, când vom arăta, m’rog, cu toții onoratului ministeriu cum am știut să ne împlinim datorința, ca să căpătăm și noi o înaltă aprobățiune.
Pântru aceea dar, m-am hotărât ca de astăzi o oară pe zi să aibă o destinățiune hotărâtă pântru muștruluială, ca să proboluim, m’rog, spiritul nostru de emulățiune. De astăzi, vom începe să facem până la împărțirea premiilor ecserțir. Aceia dintă voi, cari vor avea mai multă aplicățiune, vor fi amăsurat, corporali și undrofițeri, iar acele loaze, cari vor fi proști, vor rămâne cătane proaste. Trubuie ca să arătăm și noi, m’rog, onoratei azistențe, care va fi de față ca să ne onoreză la un defilir, că ne-am dat osteneala, așa că toți musai să strije cu patriotism: virtus romana rediviva!
No!… acum să vă văz! toți după mine la ecserțir, ca o lejiune traiană!
(Merge la ușă, o deschide de perete; apoi se-ntoarce, ia rigla ca o sabie, așează pe copii în linie de companie, si pornește urmat de micii legionari, comandând:)
Peptu-naintre! capu-ndărăpt! forverț! marș! Links! rechts! links! rechts!
(Iese pe ușe. Copiii urmează foarte mândri pe comandantul lor. Ajung în curte.)
Profesorul se oprește și comandă: — Halt!
Școlarii se opresc în repaos pe loc.
Profesorul asudat, se șterge cu basmaua. — No!… văz’t-ați că nu e v-un lucru mare, daca aveți o țâr de atențiune și de aplicățiune?… Gândiți-vă numa la reușita aceea măreață – când onoratele matroane romane ale soțietății (cu mândrie prospectivă crescândă) vor arunca cununi de flori asupra voastă, și feld-mareșalii și gheneralii, și onoratul ministeriu, și toți șpectații inșpectori, și rejele și rejina, și cronprinții, cari sunt, m’rog, mai mari ca un erțherțoc , vă vor da înaltă aprobățiune, și mie, profesorelui vost’, pântru împlinirea dătorinții după metoada mea, o distințiune, m’rog, o decorățiune până să mă pună în penziune, cum i-or dat și Costescului, m’rog! – gândiți-vă numa la reușita aceea măreață, care, neam de neamul vost’, niște râtani! nu s-au învrednicit, mă rog!
Ionescu: — Da!… da’ noi n-avem ca băieții lu’ d. Costescu, muzică.
Profesorul: — Muzica nu-i de lipsă!… Destulu-ți-i un trombetaș și un dobaș la o mică lejiune romană!
Otopeanu: — Eu bat toba, domnule!
Profesorul (obosit): — S-o bați pe pielea tată-tau, măgariule! No!… destulu-i pântru astăzi. Mereți acas’ cu mândrie la mamele voastre, și mâne cu toții iar la ecserțir!
Copiii vor să iasă în neregulă. Profesorul zbiară: halt! Ei se pun în rând și ies pe poarta școalei, militărește, pe când profesorul le comandă cadența pasului: links! rechts!