https://blog.revistaderecenzii.com
Prințesa Nadejda se uita pe fereastra castelului mohorât în care trebuia să-și macine tinerețea. Ferestrele castelului erau închise cu un grilaj de fier gros și pântecos și astupate cu geamuri concave, așa că trecătorii, care își aruncau ochii spre ele, credeau că în dosul lor oamenii nu trăiesc, ci doar visează viața. Deasupra porții, o pajură de piatră, înnegrită de bătrânețe, căsca plictisită.
De la fereastra prințesei nu se vedea decât un loc mare, pătrat, înconjurat de o cazarmă joasă, cu pereții galbeni și cu coperișul roșu. Dincolo de cazarmă, însă, se zăreau, ca niște ape mari din basmuri, livezile și lanurile înflorite.
În curtea cazărmii făceau exerciții soldați în haine albe, cu gulerul roșu, iar în odaie, o pendulă uriașă arăta trecerea vremii, cu țăcănitul ei bizar de aramă.
Curtea cazărmii, pardosită cu lespezi spălate, albe și cenușii, îngrădită cu salcâmi mărunți, prin frunzișul cărora privea pe furiș siluetele albastre, vopsite pe pereți pentru tragerea la semn, soldații cu tunicile albe, cu pantalonii albaștri, care toată dimineața tropăiau prin curte și se jucau cu puștile: toate acestea pentru prințesa Nadejda erau o priveliște foarte plăcută. Și curtea friguroasă, mucegăită i se părea o lume străină, curioasă, în care nu se putea coborî niciodată… Bărbatul ei era un om strașnic, zgârcit până la nebunie și gelos până la turbare…
Totuși, prințesei îi plăcea mai mult curtea cazărmii în după-amiezile somnoroase, când nu umbla printr-însa țipenie de om și când toată lumea era tăcută, plină numai de ecouri. Doar un singur soldat, sentinela, pășea, ca o pendulă de ceasornic, în sus și în jos, pe sub peretele cazărmii, iar baioneta arunca umbre lungi pe peretele galben.
Sentinela se plimba ceasuri întregi de ici-colo, fără să obosească, și numai rareori se oprea la ghereta care era tocmai sub fereastra prințesei. Atunci se uita în toate părțile și, fiindcă nu vedea pe nimeni, căsca cu lăcomie.
Prințesa Nadejda cerceta cu de-amănuntul tunica albă a soldatului, pe care licăreau tiviturile de postav roșu și nasturii de aramă, pantalonii ca culoarea cerului de vară, bocancii mari, hopuroși, coiful strălucitor, ranița roasă din spate, părul blond-roșcat, obrajii și nasul roșu, ochii albaștri, și când căsca, se minuna de dinții lui albi și de limba lui roșă.
Prințesa credea că toate acestea sunt nedespărțite de sentinelă și nici nu-și putea închipui că omul acesta se poate dezbrăca, de pildă, ca bărbatul ei. Ea credea că bărbatul ei e singurul om care își poate scoate hainele. Pe ceilalți oameni îi văzuse doar veșnic îmbrăcați.
Nadejda avea șasesprezece ani, iar de trei ani suferea în brațele prințului. Și pe-atunci, ca și astăzi, uneori, se întâmpla că fetele fragede erau date de neveste unor boieri puternici și morocănoși. Nadejda era fata unui zarzavagiu; tatăl ei a luat două sute de galbeni pentru dânsa, și se știe că niciun popă n-a binecuvântat cununia ei cu prințul.
Schimbarea vremii și a sentinelelor prințesa o vedea numai prin fereastră. Prințul, bătrân și veșnic posomorit, fugea de oameni, și, în afară de servitori bătrâni și slujnice, nu vorbea cu nimeni.
Câtă vreme Nadejda a fost copilă, n-a băgat de seamă că, la gheretă, se plimba mereu altă sentinelă, că păpușa aceea cu mișcări mașinale o dată e bălaie, o dată oacheșă, uneori scundă, alteori înaltă. Dar odată veni un flăcău cu niște ochi atât de albaștri, ca cicoarea de răsăritul soarelui.
„Ce bine trebuie să fie să mângâi asemenea ochi!” se gândi prințesa Nadejda, și întinse mâna, dornică, spre dânsul.
A doua zi ochii erau bruni ca nucul, și toată păpușa ceva mai mică, dar avea mustăți mai subțiri, mai răsucite.
„Ce plăcut trebuie să fie să mângâi asemenea mustață!” se gândi prințesa Nadejda, și ar fi vrut să poată zbura ca vrabia care se avântă de pe prichiciul ferestrei ei tocmai în vârful gheretei.
Cu VTemea cunoscu pe toți soldații și, fără să-și dea seama, era îndrăgostită de toți. Căci toți erau tineri, cu obrajii îmbujorați de brumă, și toți erau departe de dânsa…
Într-o noapte prințesa Nadejda se trezi din somn. Inima îi bătea nebunește. Era cea dintâi noapte petrecută fără odihnă, noaptea care curmă visurile adânci și naive ale copilăriei. Arma sentinelei licărea din când în când în lumina lunii, îmbrăcând în lumină și pe soldat. Nadejda nu putea desluși care soldat este, dar, oricare ar fi fost, se îndrăgosti de el. Îl privi mult, ca să-l recunoască și altădată, dar degeaba, fața nu i-o putea vedea, doar talia și mersul putea să și le însemneze mai bine.
De acuma înainte se uită mereu ziua la toți soldații, ca să recunoască pe sentinela din noaptea aceea. Dar niciunul nu era așa de înalt, așa de voinic ca sentinela dorită. Acela cu baioneta la armă era parcă atât de înalt ca un plop plăpând, iar fața, ale cărei trăsuri nu le zărise, și-o închipuia palidă ca giulgiul. Încetul cu încetul, ajunse să creadă că atunci nici n-a avut de-a face cu o ființă omenească, ci cu vreo fantomă, jocul zglobiu al imaginației ei prea încordate…
Odată însă, într-un apus de soare, când Nadejda căuta ceva în scrinul cu ștofe scumpe, auzi zgomotul unor pași zdraveni, mașinali. Inima prințesei se strânse ca un ghem. Repede duse la fereastră un fotoliu vechi, zdrențuit, se cățără la geam, și de-acolo văzu o baionetă care, în razele soarelui ce se scufunda, strălucea roșă ca sângele și mereu se îndepărta. Prințesa Nadejda se uită nerăbdătoare și așteptă până ce sentinela se apropie.
— Hei! zise deodată domol cu glasul ei subțire.
Baioneta se opri.
— Hei! strigă mai tare.
Soldatul se uită împrejur de unde o fi venind glasul. Nu văzu decât o mână micuță care îi făcea semn dintr-o fereastră.
— Cine-i? întrebă soldatul cu glasul gros.
— Eu sunt. Prințesa Nadejda.
Soldatul rămase uluit, apoi sări, ca ars, vreo trei pași înapoi și se împiedică. Despre prințesa Nadejda auzise și el multe de pe la ofițerii care cercetau cu ocheanele castelul și spuneau minuni despre părul castaniu al prințesei, despre obrajii ei de lapte, despre trandafirii însângerați din obrajii ei și despre buzele ei ca cireașa coaptă.
— Tu ai fost sentinelă deunăzi, când a fost lună plină? întrebă Nadejda.
— Eu, minți soldatul.
Inima prințesei era gata să plesnească.
— Atunci urcă-te și mă sărută, vorbi ea dornică și înfricoșată.
Soldatul nu știa ce să facă. Fereastra era înaltă. El n-avea voie să se miște de la locul de pază. Tremura, se temea și dorea ceva, ca și când o zână l-ar fi ispitit în vis, poftindu-l să o sărute.
Își răzimă arma de perete. Se cățără spre fereastră. Obrazul îi ajunse până la grilajul de fier. În întuneric văzu doi obraji ca de spumă și doi ochi de femeie, mari, înflăcărați, cu luminile verzui, care îl priveau. Nadejda vedea întâia oară fața unui bărbat tânăr și străin atât de aproape de obrajii ei, și, de mirare, rămase cu buzele întredeschise. Uită să-i zică cel puțin: „Sărută-mă!”
Deodată, un bubuit groaznic se auzi… O dungă de foc luci înaintea ochilor ei și un fum greu îi umplu obrajii și privirile. Fața soldatului se schimonosi, gura i se deschise larg și se închise cu o strâmbătură caraghios de dureroasă, apoi se prăvăli din fereastră. Nadejda nu mai auzi decât un bubuit surd…
Pe-atunci așa se pedepseau sentinelele care își părăseau postul. Erau vremuri războinice!