https://blog.revistaderecenzii.com
Ce strașnic sună, când poetul
Cu soarele, cu craiul s’a nrudit ;
Dar trist și-ascunde fața în regretu
Prin nopțile de jale prăbușit.
Sub nori fâșii, în noapte ’ntunecată
Albastrul pur al cerului pieri ;
Slăbiți obrajii mi se-arată
Și’n suflet lacrimi cenușii.
Nu mă lăsa în umbră, ’n suspinare,
Tu cea mai drag iubită, luna mea !
Tu fosfor, o, tu lumânare,
Tu soare, tu lumina mea !