https://blog.revistaderecenzii.com
VI
Treceau pe lângă căruțele oamenilor mergând fără grabă, cu secerile pe umăr și arătau amândoi liniștiți și nepătrunși. Birică ducea mâna la pălărie, spunea bună-dimineața și trecea mai departe fără să se uite la cel pe care îl saluta. Din urmă se auziră de câteva ori șoapte pe care aerul liniștit al dimineții de vară le împrăștie până la urechile lor. Se spunea: „Alde Birică a venit la socru-său!“ Sau întrebări nedumerite: „Când s-au împăcat ăștia cu Bălosu?“ Un singur glas prevesti: „Să băgați ca se încaieră!“
Tudor Bălosu nu-i văzu pe cei doi apropiindu-se pe drumul de plan, deși stătea cu fața spre ei; în clipa când Birică și Polina intrară în miriște, el se întoarse liniștit cu spatele și continuă să pună poloage de grâu pe legătură; tresări speriat când auzi alături un glas șoptit, apăsat:
— Bună dimineața, nea Tudore!
Tocmai atunci mâinile omului se pregăteau să strângă snopul și să-l lege. Ridică fruntea și legătura se desfăcu; genunchiul care îndesa spicele se dezdoi; Tudor Bălosu se ridică în picioare. Cei trei oameni care secerau cu ziua grâul lui Tudor Bălosu se opriră și ei din lucru și se uitau și ei să vadă ce are să se întâmple. Pe drumul de plan, destul de departe, o pereche de cai pășteau unul lângă altul ținuți în lanț de sora mai mică a Polinei.
Tudor Bălosu nu avu timp să răspundă la salutul ginerelui. Birică vorbi mai departe; vorbea încet și apăsat, să nu se audă; spunea cuvintele cu buzele strânse, cu hotărâre:
— Am venit la secere, nea Tudore. Trebuie să ne înțelegem ca oamenii, că dacă nu, iese rău; iese urât! amenință el.
Tudor Bălosu era singur. Oamenii care îi secerau se uitau nemișcați, așteptând. El nu răspunse nimic ginerelui. Îi întoarse spatele și se îndepărtă câțiva pași. Îndepărtându-se, își scoase pălăria din cap și făcu semn spre partea unde se aflau caii și fata; strigă:
— Firico, vino încoace!
Și după ce văzu că fata întoarce caii și vine spre căruță, se apropie de snopul pe care-l lăsase nelegat, îl legă, luă secerea de jos și, îndepărtându-se iar, își văzu de treabă. Birică schimbă o uitătură cu Polina, apoi se apropie iar de socrul său. Tudor Bălosu nu-l lăsă să se apropie; se întoarse și porni spre căruță. Atunci Polina i-o luă înainte:
— Unde te duci?
— Firico, spuse Tudor Bălosu în loc de răspuns, du-te acasă și spune-lui Victor să vie încoace!
Fetița, văzând-o pe sora ei mai mare și pe Birică, înțelese repede despre ce era vorba și o luă la goană. Atunci Polina strigă în urma ei:
— Hei, und’te duci? Stai locului! Te frâng cu bătaia, afurisito!
Fata se opri fără voie, speriată. Polina amenință cu pumnul în aer:
— Stai aici! Îți rup părul!
Tudor Bălosu strigă și el ridicând pumnul și înjurând:
— Ia-o la goană, raiul mă-tii, de cine asculți tu?
Birică o apucă pe femeie de braț și o potoli:
— Las-o să se ducă! Ia secerea și hai să măsurăm locul!
Nu trecu multă vreme și se încăierară. Victor veni de acasă și începu să înjure de departe. Se apropia pe drumul de plan și înjura tare. Peste toată partea aceea a câmpului seceratul se opri. Unii copii, nefiind lăsați de părinți să se apropie, se urcaseră pe cutiile căruțelor ca să vadă mai bine. După felul cum Victor Bălosu se apropia cu bocancii în picioare și ce pantalonii lui bufanți, înjurând și amenințând, s-ar fi părut că o dată ajuns în fața dușmanului are să-l amestece numaidecât cu pământul. Călca cu pași mari și iuți, ridica pumnul și striga fără încetare. Încă de pe când intrase pe drumul pe plan începuse să se aprindă; alături de el alerga Rafira, abia ținându-se cu fuga de pașii mari și iuți ai fratelui ei. Mai întâi începuse să întrebe tare, să audă lumea, s-o întrebe pe fată ca și când n-ar fi știut despre ce era vorba:
— …și au venit pe lotul nostru? Cum? A dat în tata? Cine, mă, al lui Birică? Păi ce să caute el pe lotul nostru… pe mă-sa și tat-su de hoț! Și tata n-a pus mâna pe furcă? Bă, al lui Birică, ce cauți tu, mă, pe locul nostru, hai? Ce, mă, e lotul lui tac-tu, fire-ai al dracului cu mama ta! Ai, mă? Ce cauți tu pe lotul meu, mă, al lui Birică? Ce, mă, mai stai și te uiți la mine?
Aceste cuvinte le spuse până în clipa când intră pe miriște, după care urlă:
— Pune mâna pe-un par, tată, ce, ți-e frică de el… în paști și dumnezei de hoț! Și se repezi ca un uliu asupra cumnatului.
Toată povestea asta însă, cu înjurăturile și strigătele lui amenințătoare, înfierbântate și furioase, se sfârși în momentul când se repezi în celălalt. El îl lovi pe Birică din zbor drept în obraz. Carnea lovită se auzi închis, ca de apă zdrobită. Birică nu se ferise de prima lovitură. La a doua însă el apucă brațul dușmanului cu mâna stângă, iar cu cealaltă îi dădu un pumn după ceafă. Un singur pumn; Tudor Bălosu nu avu când să sară și el. Victor rămase în picioare, nu căzu: stătea doar năuc, înfipt în miriște. Birică își descleștă pumnii și porni încet spre Tudor Bălosu. Pășea cu brațele lăsate în jos și se ducea drept spre socrul său. Atunci săriră cei trei oameni care munceau cu ziua pentru Tudor Bălosu și îi ieșiră înainte, dar se dădură totuși la o parte lăsându-l să treacă spre celălalt. Strigau numai ca proștii, așa de pomană:
— Mă, Birică, stai, mă! Înțelegeți-vă ca oamenii! Măi băiete!
În acest timp, Victor Bălosu se împletici și căzu pe miriște. Căderea lui târzie îl făcu pe un băiat al unui vecin, care se cocoțase pe cutia căruței, să înceapă să râdă în hohote și să arate cu degetul în direcția aceea. Unul din cei trei oameni îl lăsă pe Birică în pace și se apropie de cel căzut.
— Să știi că i-a rupt junghietura gâtului, spuse el uitându-se la Polina și scărpinându-se la spate.
— Așa-i trebuie, răspunse Polina cu mândrie și ură urmărind să vadă ce se întâmplă cu tatăl ei.
Tudor Bălosu apucase o secere în mână și aștepta. Birică se opri înaintea lui și bolborosi:
— Bă! Vă omor, fir-ați ai dracului! Vouă nu vă e rușine, mă? Nu ți-e rușine, mă? Nu e fata ta? Nu ți-a muncit? Nu ți-a muncit destul, mă? Că acum te fac morman!
Birică vorbi astfel în timp ce oamenii îl tot îngânau trăgându-l de mânecă:
— Măi Birică! Lasă, mă, astâmpără-te! Ajunge!
Birică se potoli și îi întoarse socrului spatele. Se apropie de Polina și își ridică secerea de jos. Nu se sinchisea de Victor; știa că n-are să-și vie repede în fire. Birică primise el însuși o astfel de lovitură de la un plutonier când era militar și învățase mai târziu să lovească, și el cu chibzuială. În acest fel; știa că o lovitură ca aceasta între ceafă și osul capului, dacă e dată pe neașteptate și cu putere, poate chiar să omoare pe cineva.
Totuși Victor Bălosu putu să se adune de pe jos. Se împleticea însă. Se potolise cu totul, era galben și liniștit. El se apropie de cumnatul său cu pași rari și încercă potolit și în tăcere să se vâre în fața acestuia. Birică îi propti palma lui lată în piept și îl opri, vorbindu-i cu milă, rugându-se parcă de el:
— Du-te, măi cumnate, nu căuta belea! Du-te, mă! Vezi-ți de voiajoria ta, nu mă face să-ți mai dau una!
— Zi, dai în mine, Birică! spuse Victor blând cu reproș parcă. Dai cu pumnii în mine!
— Du-te, mă, Victore, îl imploră Birică iarăși.
— Va să zică dai în mine, Birică, sări la mine, pe locul meu! continuă Victor, în glas cu aceeași blândețe. Bagă de seamă, Birică, să știi de la mine că…
Victor Bălosu se opri, își înmuie și mai mult glasul și vorbi șoptit, ca un gușter:
— Birică, mă, Birică! Dacă n-ai să spui tu, „aoleu, mamă, de ce m-ai făcut“, ascultă tu aici la mine!
Birică scuipă, se îngrețoșă, făcu un pas îndărăt, își îndoi brațele și spuse scârbit și sâcâit:
— Du-te, mă! Pleacă, mă, dinaintea mea!
Victor Bălosu se retrase de sub ochii cumnatului și se duse la căruță. Se ținea drept, dar nu mai era bun de nimic, își simțea junghietura gâtului fierbinte.
La capul locului, Birică și Polina începuseră să secere, fără să se sinchisească de Bălosu, care îi lua martori pe oameni de cele întâmplate.