https://blog.revistaderecenzii.com
Îmi va fi greu, probabil, mai târziu să evoc atmosfera de incendiu prin care a trebuit să răzbată cartea. Am textele în față – câteva sute de pagini, decupate cu grijă din ziare, reviste și pamflete –, dar, recitindu-le, bag de seamă că au devenit aproape inexpresive. Violența termenilor, brutalitatea injuriei, sălbăticia insultelor se dovedesc azi cu totul sub impresia de mic cataclism ce rămânea pe urma lor în primele zile.
Nici vorbă, ceea ce s-a scris a fost foarte grav. Grav chiar pentru o societate ca a noastră, în care se înjură atât de lesne. Totuși, elementele scrise ale procesului De două mii de ani mi se par blajine și politicoase, în raport cu elementele sale orale. Furia polemică a fost precedată și întregită de o întinsă campanie verbală, pe străzi, prin cafenele, prin redacții, prin librării, prin cinematografe, prin case particulare, prin instituții publice – rumoare surdă și clocotitoare ca la teatru când din culise se apropie figurația –, femei, soldați, popor. Nu știu de unde, nu știu cum, nu știu prin ce subită zguduire morală, s-au trezit câteva voci răzbunătoare, câteva conștiințe pure, câțiva misionari indignați. Exemplul a fost primejdios, căci gustul de asprime morală este una din cele mai irezistibile ispite. Trei zile după apariție, romanul meu avea ridicat înainte-i o divizie de conștiințe intransigente.
Nu vă pot povesti ce a fost. Ar fi prea greu, prea lung, prea complicat. Ca în farsele proaste de cinematograf, prin care circulă o întreagă serie de personaje, care nu se știe de unde vin, pe cine caută și ce vor, a răsărit în această încăierare o legiune de tineri pitorești, recrutați din cele mai diverse medii, venind să răzbune cele mai diverse chestii. Organizați pe echipe, împărțiți pe sectoare, distribuiți pe ore de zi și de noapte, băteau străzile și bulevardele în căutare de auditori.
Nu glumesc. Sau, dacă glumesc, nu exagerez. Până la obsesie, până la extenuare, până la idee fixă a fost urmărită această carte.
Indignarea se hrănea din propria sa substanță, în vid, cu fiecare zi, cu fiecare ceas.
E iritant să lupți cu o carte. Tăcerea ei este apăsătoare. În genere, e iritant să lupți cu cineva care nu reacționează. Orice om care urlă devine ridicol dacă urletul lui cade în gol și, atunci, dintr-o exasperare legitimă, e obligat să urle mai departe, să urle mereu, ca să-și acopere propriul său glas.
Numai primul pas spre dezordinea morală e greu: restul vine de la sine, din inerție, din exasperare. O singură minciună te obligă la un întreg sistem de minciuni, o singură invectivă, la o ploaie de invective. Mi-am urmărit zi de zi, în tăcere, combatanții și m-a interesat ritmul deznădăjduit cu care le creștea furia, până la forme convulsive. S-ar fi spus că e un concurs de devastări intelectuale, o probă de huliganism moral, o goană după cuvântul cel mai tare, după falsul cel mai violent, după insulta cea mai cruntă. N-a rămas piatră nearuncată, n-a rămas injurie nerostită.
Scriu aceste pagini cu foarte mult calm, fără melancolie și fără regrete. V-am spus că nu am nimic de răzbunat. Cine a fost vreodată între atâtea focuri nu se poate să le fi primit fără un just sentiment de orgoliu. Nu bănuiți ce excelent exercițiu de singurătate este o asemenea întâmplare. Dintr-o dată se restabilesc distanțele, se lărgește în jurul tău câmpul de vedere, se detașează pe un ecran circular siluetele oamenilor – prieteni, cunoscuți, inamici, camarazi –, fiecare verificat în lașitățile, în curajul, în dezertările, în loialitatea și în compromisurile lui. Este o comedie amplă, cu infinite aspecte, cu involuntare revelații, cu scene, fapte, replici și gesturi pe care niciodată nu le-ai fi cunoscut, dacă scandalul n-ar fi aruncat asupra lor o bruscă lumină. Datorez cazului De două mii de ani o lecție de viață foarte vie și foarte complexă. Ea răscumpără un pumn de deziluzii.
Și mai e un lucru, care mă oprește să iau în tragic acest război publicistic: cunosc oamenii care l-au purtat. Îi știu pe toți, cu mica lor biografie culturală, cu micile lor așteptări, cu micile lor combinații, cu micile lor șantaje, cu micile lor „pile”, „învârteli”, „chestii”. În șapte ani de gazetărie, am ocupat un bun loc de observație în această lume de idealiști, pentru a nu primi astăzi cu un surâs subita lor criză etică. Pe cei mai mulți i-am văzut trecând prin fața biroului meu de la „Cuvântul”, care pentru a-mi cere un articol, care pentru a-și plasa o notă, care pentru a solicita o critică amicală, fiecare cu un năduf, cu o rugăminte, cu o intervenție. Îi regăsesc azi cu piatra în mână și îmi spun că viața n-ar avea haz fără ei.
Indignarea lor nu e indignare, adversitatea lor nu e adversitate, entuziasmul lor nu e entuziasm, nimicul lor nu e nimic. Dacă ciocnirea lor cu o carte sau cu un om ar fi o adevărată ciocnire – adică o luare de poziție –, dacă dușmănia lor ar porni de la conștiința unor valori adverse, dacă violența lor ar fi o reacție de gândire, totul ar fi salvat. Dar nimic nu e serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevărat în această cultură de pamfletari zâmbitori.
Mai ales nimic nu este incompatibil. Iată o noțiune care lipsește total vieții noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca în parlament, oamenii se înjură la tribună și se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenței. Avem de aceea o cultură de brutalități și tranzacții.
Leon Pierre-Quint, criticul francez care a fost în anul 1933 la noi, a rămas uluit întâlnind la o reuniune intelectuală bucureșteană câțiva comuniști și cuziști, membrii aceleiași grupări. L-am auzit cerându-i explicații unui gardist de fier notoriu, pe care îl găsise în tandrețe intelectuală cu un marxist, și el notoriu.[4] Pierre-Quint nu înțelegea cum e posibilă o asemenea frăție între doi oameni pe care, teoretic, ar fi trebuit să-i despartă zece lumi. Țin foarte bine minte candidul răspuns al celor doi extremiști amici.
„Vedeți, noi nu suntem decât prieteni. Asta nu ne angajează la nimic”.
Acest „decât” este un breviar de psihologie bucureșteană. El explică foarte multe lucruri, el scuză totul.
„Comment, ca ne vous engage a rien? Mais un seul geste engage, Monsieur”.
Leon Pierre-Quint se înșela. Pe oamenii aceștia nu-i angajează cu adevărat nimic: nici ura, nici iubirea, nici viața, nici moartea.
Orice fac, orice spun rămâne mereu undeva, într-un colț de conștiință, un zâmbet care anulează ce au făcut, retractează ce au spus. Rigoarea, sub orice formă, nu este de resortul lor. Sânt niște oameni liberi. Poate singurii oameni liberi din Europa, căci faptele nu-i leagă, iar ideile nu-i obligă.
Iată de ce atacurile cele mai sălbatice nu mă emoționează. Simt dincolo de ele renghiul, chiulul, indiferența și, cel mult, enervarea. Vor trece. Totul trece în această piață intelectuală, totul trece fără urmă, fără consecință, fără memorie. Ăștia sânt oamenii…
Să-i lăsăm și să revenim la „probleme”. Nu cred că va fi prea greu. Dosarul meu cuprinde, e drept, nenumărate piese fulminante, dificil de mânuit. A le desface una câte una, a le cerceta „la rece” și a încerca să degajezi din praful lor de pușcă „ideea”, este o întreprindere plină de primejdii. Din fericire, însă, în acest dosar de 500 de pagini tipărite, ideile nu abundă. Sânt vreo două-trei, înecate într-un ocean de invective. Poate că n-ar fi lipsit de interes – și în nici un caz lipsit de farmec – să le reproducem pe toate.
Voi fi, însă, silit, din cauza abundenței de materie, să nu opresc aici decât textele optime și accentele superlative ale dezbaterii. Ele vor indica nivelul ridicat al preocupărilor și abuzul general de talent și spirit pus în slujba lor.
E poate prima oară când, în viața publică românească, se înregistrează o unanimitate de cuget și simțiri. Mai mult chiar: o unanimitate de vocabular. Erau momente în care nu se mai deosebea cine vorbește: „Adevărul Literar” sau ,,Apărarea Națională”? „Porunca Vremii” sau „Viața Românească”? Gazetele sioniste întindeau o mână fraternă ziarului d-lui Cuza, revistele marxiste se înțelegeau de minune cu cele huliganice, dreapta și stânga, democrații și reacționarii, antisemiții și revizioniștii – toată lumea. În sfârșit, cunoștea un singur dușman, denunța o singură crimă. În plus, făcând legătura între redute și tranșee, se mai zbătea pe străzi un mic cotidian de 5 parale, care devenise monitorul meu oficial, publicând zilnic scurte buletine de pe câmpul de luptă.
Doamne! Ce nu s-a spus? Fiecare articol era o sentință de curte marțială, fiecare băiat de redacție un justițiar.
N-au lipsit nici chemările la ordine, nici condamnările la rug, nici îndemnurile la asasinat.[5] Le-am strâns pe toate, liniștit, cu hotărârea de a înrăma pasajele decisive și de a le expune mai târziu în camera mea, în jurul mesei de scris. E o lectură care stimulează gustul de a trăi.
Îmi pare rău că nu pot transcrie totul. Caut însă printre documentele dosarului o pagină care să rezume cât mai mult și să cuprindă, dacă nu toate injuriile – ceea ce ar fi greu –, cel puțin toate problemele. Ezit între câteva texte, dar până la urmă cel mai sintetic mi se pare următorul. Are avantajul de a fi apărut în „Viața Românească” și de a adăuga deci furiei juvenile cu care a fost scris prestigiul bătrânesc a 26 ani de glorioasă apariție. Iată-l: ÎNTRE UMILINȚĂ ȘI IMPERTINENȚĂ.
Mihail Sebastian era un domn publicist de la ziarul ortodoxreacționar „Cuvântul” de o neobișnuită insolență. Se declara pe vremuri triumfător, „burghez”, adora pe țârcovnicii de-acolo (G.
Racoveanu, Nae Ionescu), dădea lecții de naționalism intransigent, scuipa pe democrație și drepturile omului, etc.
Spre stupefacția noastră, aflăm că acest luptător întru Hristos, Rege și Națiune este un tânăr… evreu pe nume Iosif Hechter, de prin bălțile Brăilei.
Factura sa intelectuală era eminamente huliganică.
Argumentele subtile ale profesorului său Blidaru se transformă la Hechter în aluzii cu otgonul, jocul pe muchii de cuțit în tânguire nătângă. Când un evreu se nimerește prost și renegat, apoi să ferească Dumnezeu…
De la impertinența de odinioară, Mihail Sebastian a trecut la o umilință dostoievskiană…
Grupul de la „Cuvântul” a trecut cu arme și bagaje în tabăra antisemită.
Trebuia Iosif Hechter să se retragă? Evident că da. Totuși, Iosif Hechter a rămas. A mai primit și o lovitură de picior la spate: prefața profesorului Nae Ionescu la romanul ultim De două mii de ani, unde se fundamentează cu argumente teologale existența anti-semitismului.
Îl dai afară pe ușă și el vine pe fereastră? Iată-l: impertinent și umil, înjurând și lingând mâna care l-a lovit…
Cazul „moral” poate n-ar interesa: evreu huliganic, izgonit de la o tabără antisemită, făcând plecăciuni pentru loviturile primite…
Dar romanul este lipsit total de talent și de limbă românească: „taie iarba cu securea”, și alte urâciuni. Nimic fluid. Totul scorțos, împăiat ca un animal vânat, dezgustător prin pretenții, sfertodoct în idei, stupid ca semnificație. Acesta e romanul De două mii de ani al d-lui Mihail Sebastian.
P. NICANOR & Co.
Trebuie să admirați excepționalul spirit de sinteză cu care „Viața românească” rezumă în aceste 38 de rânduri, tot ce s-a spus, denunțat și discutat în cinci luni. Nu lipsește nimic: nici gravul delict al colaborării mele la „Cuvântul”, nici crima de a fi cerut o prefață profesorului Nae Ionescu, nici oroarea de a o fi publicat, nici trădarea mea de neam, nici atentatul meu împotriva democrației…
Îi sânt recunoscător bătrânei reviste că a știut să adune într-un singur pumn atâtea idei, simplificându-mi munca.
Să procedăm însă metodic și să numerotăm „problemele”. Sânt, dacă nu mă înșel, trei probleme principale și câteva conexe.
1) O problemă antisemită („… factura sa intelectuală era eminamente huliganică”).
2) O problemă democrată („… scuipă pe democrație și drepturile omului etc.”).
3) O problemă gramaticală („… romanul este lipsit total… de limbă românească”).
Aceste trei chestiuni formează punctele cardinale ale dosarului.
Ele au condus și orientat cazul De două mii de ani, grupând în trei mari cicluri ideile, conflictele de conștiință, textele, anecdotele, oamenii…
Voi lăsa deoparte „ciclul problemelor de gramatică”, deși a cunoscut un răsunător succes de presă. Câțiva mari stiliști și-au spus cuvântul.[6] Să ne păstrăm atenția exclusiv pentru problemele supreme…