https://blog.revistaderecenzii.com
… are foarte multe lucruri de cucerit – și le va cuceri. Dar are unul de pierdut, și pe acesta nu știu dacă va izbuti să-l piardă. Are de pierdut obișnuința de a suferi, are de pierdut vocația pentru durere. (De două mii de ani, pag. 211) „Iuda trebuie să sufere”, formula d-lui Nae Ionescu, a făcut repede populară una din paginile romanului: aceea care vorbea despre „obligația iudaică de a suferi”.
Era o afirmație cu multe riscuri, căci pe temeiul ei cronicarii ingenioși puteau construi o serie de consecințe antisemite. Ceea ce s-au și grăbit să facă. Dacă suferința lui Israel este congenitală, dacă ea face parte din structura rasei, nu-i așa că antisemitismul devine necesar? Nu-i așa că îl justifici, îl aprobi și – cum spunea „Viața Românească” – îl „fundamentezi”? Nu știu dacă acest raționament foarte logic e o glumă polemică sau o prostie sinceră. Știu însă că este o înfiorătoare confuzie. Eu vorbeam despre o suferință metafizică, nu de una politică. Mă refeream la o dramă spirituală, nu la una publică. Acestei drame, pe acest plan, nu-i găseam într-adevăr nici un sfârșit, nici un remediu. Dar e o dramă care n-are absolut nimic de-a face cu dreptul de vot al evreilor sau cu regimul lor în universități, cu bunul lor trai sau cu prostul lor trai. E ceva cu desăvârșire independent de condițiile în care trăiesc, ceva care depășește dreptatea sau împilarea, egalitatea sau persecuția, pâinea sau mizeria.
Nu spun că această dreptate, egalitate și pâine sânt fără importanță. Nu pretind că a lupta pentru cucerirea lor este inutil.
Nu susțin că în această ordine de fapte, nu există soluții. Cred însă că aceste soluții nu sânt, în ultima analiză, esențiale. Cred că ele nu vor merge niciodată până la rădăcina dramei. Nu pentru că nar fi eficace, ci pentru că operează pe alt plan, în altă direcție, cu altă semnificație.* * *
Există soluții pentru drama politică evreiască? Probabil. Evreii au un partid, o uniune și câteva organizații, care se ocupă cu găsirea lor.
Poate că nu este himeric să nădăjduiești că, într-o bună zi, existența acestui neam va fi scutită de adversitățile care o înveninează azi. Cu puțin curaj și cu puțină exagerare, îți iei libertatea de a crede că această zi va răsări cândva și în România.
E o speranță naivă, dar nu absurdă. Românii din America sânt foarte buni americani, deși au rămas cu o admirabilă tenacitate români, păstrându-și și limba, și folclorul, și tradițiile familiale, și legăturile cu comunitatea românească. Nimeni nu-i învinovățește de a forma la Cleveland sau la Ohio un „stat în stat”. Ne este deci îngăduit, sprijiniți pe acest exemplu, să așteptăm cu răbdare un timp care să lichideze și la noi definitiv ceea ce profesorul Nae Ionescu numea, încă în martie 1928, „o politică de huligani, agitatoare, ațâțătoare și oprimantă”. Timpul care a adus, orice s-ar spune, în mai puțin de o sută de ani, mai multă dreptate în această țară, dând libertate țiganilor robi, pământ țăranilor iobagi și oarecare vagă omenie în fabrici și mine va aduce cândva și acestor evrei, pradă tuturor diversiunilor de stat, un dram de liniște.
„Timpul” este desigur o soluție înceată, iar „cândva” un termen nesigur. Nu există alte soluții mai grabnice, mai radicale, mai active? Ba da. Există soluția sionistă și – la polul opus – soluția marxistă. Amândouă au fost enunțate în bătălia De două mii de ani.
Amândouă se cunosc.
Pentru sioniști, drama evreiască se termină odată cu reclădirea statului iudeu în Palestina. Suferim azi pentru că suntem în exil.
Nu vom mai suferi mâine, pentru că vom fi reintegrați istoriei noastre naționale. E un punct de vedere impresionant, care răspunde celor mai vechi nostalgii iudaice. E în același timp o experiență de viață capitală.
Pentru marxiști, lucrurile sânt și mai simple. Drama evreiască n-are de ce să se termine, pentru bunul motiv că… nu există.
Există în lume o singură dramă, și aceea este „lupta de clasă”.
Evreii – și anume numai evreii proletari și săraci – suferă întâmplător, din cauza suprastructurii burghezo-capitaliste, care, de câte ori se află în criză, lovește în ei, după cum lovește de altfel în întreg proletariatul.[12] Când va dispărea această suprastructură, va dispărea și suferința evreilor.
Nu discut aceste soluții. Ele pot fi juste, fiecare în parte sau amândouă laolaltă. Presupun că sânt excelente și că prin realizarea lor problema evreiască va lua sfârșit, înțelegând prin „problema evreiască” complexul economic, politic și juridic al antisemitismului. Presupun că sionismul sau marxismul, sau orice alt sistem, dacă vreți, va izbuti să suprime total persecutarea evreilor, sărăcia lor, pribegia lor, întreg lanțul de nefericiri care i-a gâtuit în două mii de ani. Și, presupunând acest norocos și radical deznodământ, mă întreb dacă drama iudaică nu rămâne totuși intactă….* * *
Evreii sânt un neam tragic.
De ce? Nu știu de ce. Pentru aceleași motive pentru care elvețienii sânt un neam placid. E o chestiune de destin, de vocație, de necesitate intimă. E, mai ales, o realitate care își depășește explicațiile.
Un marxist nu va înțelege acest lucru, el, care vede lumea în raporturi simple, schematice și reductibile la o singură cauză. Unde începe ireductibilul, acolo se sfârșește câmpul de vedere marxist.
Îmi dau deci seama că cel puțin pe acest front înțelegerea este exclusă.
Faptul de a gândi prin „imponderabile”, de a vedea adică lucrurile direct, în ceea ce ele scapă unui sistem mecanic de cauze, este susceptibil de cele mai savuroase ironii. Se poate glumi la nesfârșit pe tema asta, și s-a și glumit.[13] Evreii sânt un neam tragic. Cred în acest adevăr, oricât ar fi el de trist, de obositor sau de primejdios. Desigur, ar fi mai comod și mai plăcut, și pentru ei, și pentru toată lumea, să fie un neam vesel, nostim, bine dispus și hazliu.
Viața ar fi un chef permanent dacă globul n-ar fi populat decât de domnii Ion Pribeagu și I. Ludo, multiplicați în două miliarde de exemplare. Din nefericire, există oameni tragici și există neamuri tragice. Există anumite sensibilități înclinate spre dramă, anumit climat moral care adăpostește și fecundează rădăcinile amare ale vieții.
Lucrurile și faptele nu spun nimic prin ele însele. Aceeași întâmplare poate fi o farsă sau o tragedie, după omul care o trăiește. Nu lucrurile sânt măsura noastră, ci noi măsura lor. Sânt oameni sterpi sau indiferenți sau insensibili care trăiesc în vecinătatea catastrofelor fără să le vadă. Sânt alții care simt din depărtare, după un semn, după o umbră, după un nimic, apropierea dramei.
Pe unii, un măcel sau un naufragiu îi lasă cum i-a găsit, fără să le fi clintit nepăsarea. Pe alții, o îndoială, o întrebare, o amintire îi devastează. E altă rezonanță, alt material uman, altă temperatură.
Iudaismul este în fața existenței o poziție tragică. Nu prin istoria lui zbuciumată, ci prin lumina pe care o proiectează asupra acestei istorii, prin rezonanța pe care i-o dă. Mă întreb dacă pe umerii altui popor aceeași istorie de masacre și incendii n-ar fi cântărit mai ușor.
E în iudaism o tensiune în stare să dea celui din urmă fapt un sens dramatic. Conștiința iudaică închide în sine o antiteză pe care nu o va rezolva vreodată, pe care în orice caz până azi n-a rezolvat-o. Ea întrunește într-un paradox fără soluție inteligența în formele ei cele mai reci și pasiunea în formele ei cele mai despletite. Cerebral și patetic, iudaismul oscilează între luciditatea și febra lui, una exasperată de vecinătatea celeilalte, una încercând să o anuleze pe cealaltă, amândouă prinse într-o luptă care nici nu le suprimă, nici nu le împacă. E un popor de critici și de vizionari.
Contrazicerea acestei duble vocații neliniștește întreaga lor viață, întreaga lor cultură. Critici prin facultatea lor excepțională de abstracție, vizionari printr-un simț direct al misterului. Tot ce se spune despre evrei este contradictoriu, pentru că se referă când la un pol, când la altul al structurii lor.
Sânt evreii sceptici? Sânt, desigur. Sânt ei misionari și profetici? Nici vorbă. O spune toată lumea.
Cum se împacă atunci profunda lor îndoială cu arzătoarea lor credință? E un val de profetism care străbate istoria iudaismului, proiectând mari umbre fantastice de-a lungul ei și e, în același timp, în sens opus, o continuă rezistență raționalistă și abstractă.
Această permanentă tensiune între o sensibilitate tumultuoasă și un simț critic neîndurător este rana vie a iudaismului, e nervul său tragic. Sinagoga însăși crește deasupra acestei contraziceri violente, sinagoga mistică și talmudică, bătută de mari vânturi interioare și înclinată spre severe exerciții logice.
Sânt evreii un neam orgolios? Evident. Antisemiții o spun și evreii o confirmă. Sânt într-adevăr orgolioși.
Și totuși nici un popor nu s-a biciuit pe sine însuși cu mai multă sălbăticie, nici un popor nu și-a mărturisit cu mai multă cruzime păcatele reale sau imaginare, nimeni nu s-a pândit mai aspru și nu s-a pedepsit mai rău.
Profeții biblici sânt cele mai năprasnice voci care au răsunat vreodată în lume. Prin ce efort de umilință, un popor orgolios suportă asemenea flagelări? Și nu e aceasta ultima contradicție a spiritului iudeu.
Abstract și pasionat, mistic și sceptic, orgolios și umil, el cunoaște o altă dramă, la fel de ascuțită: a singurătății.
Se vorbește mereu de solidaritatea evreiască. E o realitate. Se vorbește, în același timp, de individualismul evreiesc. E și aceasta o realitate. Dar cum trăiesc ele împreună? Ce punte leagă și face posibilă existența simultană a două direcții sufletești atât de ostile? Evreul e un om singur. Îl duce spre singurătate orgoliul lui, luciditatea, îndoiala. Și totuși e în el un sentiment de participare la forțele colective, sentiment ce animează toată istoria evreilor. Un om, unul singur, este un întreg univers. Și pe urmă, în același moment, un om singur nu este nimic.
Mă gândesc la alarma cu care se așteaptă seara în sinagogile de provincie strângerea unui grup de zece evrei pentru rugăciune.
Trebuie neapărat zece, cel puțin zece. Lipsește unul singur și ceilalți nouă sânt neputincioși, dezarmați: Dumnezeu nu-i ascultă.
Dar când sânt zece, e tot poporul acolo.
Pretutindeni în iudaism bănuiesc efortul de a trece de la „eu” la „noi” și drama de a nu putea niciodată realiza deplin această trecere.
Iată, acestea sânt antinomiile spiritului iudeu. Pe adversitatea lor, pe violența lor interioară, iudaismul trebuie să existe, să creeze și… să sufere. Întreaga lui istorie nu e poate decât o încercare desperată de a găsi linia de mijloc între pasiune și inteligență, între mistică și îndoială, între orgoliu și umilință, între solitudine și colectivitate.
E posibilă această linie de mijloc? E posibil acordul atâtor drumuri contrarii? Nu știu! Ceea ce știu însă e că – în mai multe mii de ani – nu în două mii, ci în toate miile de ani ale existenței sale – iudaismul n-a izbutit să facă pace între marile sale adversități interioare. Dacă ele sânt ireductibile, Iuda va suferi, „Iuda trebuie să sufere”.
Are antisemitismul vreun raport cu această tragedie? Poate da.
Dar un raport cu totul exterior și neesențial.
Este un fel de „lege a celei mai mici rezistențe”, care canalizează spre evrei diversiunile de ură ale organismelor în criză. Rând pe rând, biserica, feudalismul, burghezia, în ceasurile lor de descompunere, au îndreptat momentan spre evrei forțele latente ce le subminau. Dar nu acest antisemitism determină tragicul iudaic. Îl alimentează, dar nu-l explică și nici nu-l provoacă. El rămâne la periferia suferinței evreiești, care își are autonomia ei spirituală.
Prin ce sânt tragice misterele dramatice ebraice? Prin antisemitism? Dar nici nu există acolo. Prin ce e tragică drama lui Anski, Dibuk? E o dramă între evrei, fără nici un ecou din afară.
Nu e vorba nici de pogromuri, nici de numerus clausus, nici de d-nii Cuza și Codreanu – și este, totuși, o cutremurătoare tragedie iudaică, arzând în propriile ei flăcări.
V-ați gândit vreodată că momentele de cea mai înaltă tensiune ale dramei sale, neamul lui Israel le-a trăit sub profeți? Mi se pare că hitlerismul nu exista pe atunci.
Și cred că într-o bună zi, nu prea depărtată, va înceta să existe.
Dar „Iuda” va continua să sufere. Cine vrea să râdă de acest lucru are toată libertatea. Cine poate să râdă e în plus un om fericit.[14]* * *
Trebuie să întârziem asupra simțului comic la evrei și să observăm că nici el nu e altceva decât o altă formă a sentimentului tragic? E nevoie să vorbim despre sensul ideii de umor, despre grimasă, despre satira care se întoarce înapoi, ca un glonte ricoșat, și ne lovește tot pe noi? Sânt lucruri cunoscute. Șalom Alehem, Marc Chagall, Charlie Chaplin au dus în literatură, în plastică și în pantomimă această tristă cruzime a râsului evreiesc. Ea nu păcălește pe nimeni și nici pe noi.* * *
Scriam în De două mii de ani: „Adversitatea lor, a antisemiților, ar fi la urma urmelor suportabilă. Ce ne facem însă cu adversitatea noastră, cu propria noastră adversitate? Cu ei ne vom împăca poate – cine știe? – într-o zi.
Cu noi, însă, când? Când? Probabil, niciodată.
Nici revoluția marxistă, nici sionismul nu vor ajunge până aici.
E un punct de foc, pe care nu-l vor surprinde și pe care, mai ales, nu-l vor suprima. Toate victoriile sânt posibile, în ordine politică, economică și socială. Sub toate aceste victorii însă va rămâne probabil aceeași ireductibilă „vocație pentru durere”.
Este acesta un destin deprimant? Nu cred. E un destin mare, de zbucium și de neliniște, care aruncă umbre și lumini până departe, în fundul veacurilor. Popoarele fericite n-au istorie, spunea cineva. Poate că au, dar n-o simt, n-o trăiesc, n-o transfigurează. Fecunditatea și durerea merg mereu împreună, și însuși faptul de a da viață este un fapt de suferință.
„Iuda trebuie să sufere” înseamnă probabil „Iuda trebuie să creeze”. De ce vorbiți despre „frig” și „întuneric”?