https://blog.revistaderecenzii.com
XIII
Moromete nu credea totuși că era chiar așa de rău, că într-un timp atât de scurt Achim prinsese gustul să cheltuie banii pe care îi câștiga cu vin și cu femei, dar nu-i plăcea ceea ce auzise și mai ales nu înțelegea. La urma-urmei pentru ce a socotit Achim că e mai bine să-și cumpere haine, pantofi și cravată, când fusese vorba că primii bani pe care avea să-i câștige trebuia să-i trimită acasă? Nu fusese de față când tăiase salcâmul? Se împrumutase la Aristide cu o sumă neobișnuit de mare și nu știa Achim, nu presupunea, că acest împrumut, care avea să se facă în urma lui, trebuia acoperit tocmai de el, de Achim?
Punându-și aceste întrebări, Moromete se văzu silit să răspundă că într-adevăr Achim nu știa și nu presupunea, altfel totul ar fi de neînțeles. Se pare că Achim luase drept bună ideea că dacă la toamnă aduce trei mii de lei, toată povestea s-a încheiat.
„Fie!“ gândi Moromete și îl scoase pe Achim din socoteli… Până la venirea lui n-avea nici un rost să mai pomenească de el. Bineînțeles însă că Paraschiv și Nilă nu trebuiau nici ei să mai aibă pretenții la grâu, adică din vânzarea care se va face curând pentru târgul de la 6 august trebuiau să cumpere numai fetele, urmând ca la târgul de Vinerea Mare, când se va întoarce Achim cu bani, să-și cumpere ei, să-și ia numai ei de îmbrăcăminte.
Fonciirea și banca aveau să fie plătite tot din grâu, și anume grâul care li s-ar fi cuvenit lui Paraschiv și Nilă, dacă Achim ar fi trimes bani. Cum Achim n-a trimes, și după cât se poate înțelege, nici nu va trimite, va veni la toamnă cu toți banii, e cât se poate de limpede că Paraschiv și Nilă trebuie să aștepte ca Achim să se întoarcă.
Cu podul plin de grâu, Moromete simțea bine pământul sub picioare. Cinci sute de duble erau acolo, în pod, în mod sigur. Patruzeci pentru sămânță, o sută șaizeci pentru făină până la anul. Rămâneau trei sute de vânzare.
De pildă(gândea Moromete):
Și dacă: 300 × 60 = 18000 lei!
300 × 50 = 15000 lei, era rău?!
Dar dacă: 300 × 70 = 21000 lei? Ei?! Era exclus?
Anul trecut în octombrie, oborul din Costești dădea 70 de lei.
În orice caz:
300 × 50 = 15000. Admitem cazul cel mai rău!…
4000 Aristide
5000 banca (plus dobânda, n-are importanță!)
2000 fonciirea
Total 11000
Din cincisprezece mii rămâneau patru mii de lei pentru fete, adică exact cât aveau să primească și Paraschiv și Nilă când s-o întoarce Achim de la București. „Dar prăpăditul ăla de Niculae?“ se întrebă Moromete într-o zi, aducându-și aminte de el. Nu mai spun de mine și de mă-sa, pe noi ne lăsăm la o parte, dar a secerat și el anu ăsta, ar trebui să-i iau și lui ceva! Dar ce să-i iau, că el vrea la școală! Auzi ce-i trece prin cap!“
— Vrei la școală, Niculae? îl întreabă pe băiat cu un glas ciudat, vesel, și Niculae nu băgă de seamă această veselie ascunsă și sări ars:
— Da, taicule!
Stătea pe prispă cu burta pe carte, iar tatăl său stătea mai încolo cu coatele pe genunchi. „Așadar? Nu cumva?“… Îi trecu prin cap lui Niculae.
— Mă, Niculae, păi n-am cu ce, taicule! zise Moromete cu duioșie și blândețe, dar totodată cu gravitate și hotărâre. Era pentru întâia oară când îi vorbea astfel. Trebuie cheltuială și de unde să luăm noi bani?! Spune și tu! mai adăugă Moromete.
— A!… făcu Niculae stins și chipul lui se lungi și se îngălbeni.
Dar își reveni curând. Tatăl său nu știa pesemne de ideea renunțării lui la pământ. Nu zise nimic, nu i-o spuse de teamă ca tatăl său să n-o respingă imediat. Dacă și această din urmă speranță s-ar prăbuși? Ca să aibă puterea trebuitoare ideea trebuia să vină din partea învățătorului și a preotului, așa se înțelesese cu maică-sa, încât tăcu mâlc, se întoarse cu nasul în carte și după ce oftă fără voia lui, își văzu de citit.
Era duminică după-amiază și Moromete întârziase să iasă la drum pe la oameni din pricina socotelilor pe care și le încheiase în cap.
Vru să se ridice și să plece, dar ceva îl opri, și anume tăcerea lui Niculae, faptul că acesta primise cu destulă resemnare, așa i se păruse, știrea că nu va putea să meargă la școală. Din nou acel sentiment de vinovăție îi dădu târcoale și, neștiind ce să facă, se apropie de băiat și se așeză lângă el.
— Ce citești tu? îl întrebă după câteva clipe de tăcere.
— O carte! răspunse Niculae cu totul absorbit.
— O carte!? se miră Moromete.
— Hai, tată, lasă-mă în pace! se încreți Niculae sâcâit. În viața mea n-am să mai vorbesc cu tine despre cărți și nici să-ți mai citesc eu iarna…
— Și dacă n-ai să mai citești, ce!
— Lasă-mă în pace!
— Niculae, tu te superi degeaba! se rugă parcă Moromete întristat. Dacă aș avea eu cu ce, crezi tu că nu te-aș da eu pe tine la școală?
— Nu m-ai da! răspunse Niculae arțăgos. Nu m-ai lăsat tu nici aci în sat! M-ai trimes cu oile. Și când te rugam și eu: „Tată, cumpără-mi măcar Citirea“, te răsteai la mine.
Niculae se foi cu burta pe prispă și rămase apoi cu nasul în carte, nemișcat și furios. Nu mai citea. Moromete se posomori și nu știa ce să mai zică. Avea dreptate Niculae, nici măcar nu-l auzea când se ruga să-i cumpere cărți.
— Dacă vreai, du-te și la anul pe clasa a cincea și am să-ți cumpăr cărți. Te las să faci șapte clase, încercă tatăl să-l îmbuneze, dar Niculae parcă nici nu-l auzea.
De lângă grajd, unde dormea la umbră, Duțulache ridică botul și dădu veste că s-a oprit cineva la poartă. Niculae se uită și sări în capul oaselor.
— Tată! Popa și dom’ învățător! șopti el.
Moromete se uită și el la poartă, dar nu înțelese. Preotul și învățătorul se opriseră într-adevăr în dreptul casei lui, dar ce căutau ei la el, pentru ce se opriseră? Se ridică de pe prispă și rămase în picioare.
— Plecăciune, părinte! spuse el cu pălăria în cap. Bună ziua, domnule învățător! Mă căutați pe mine?
— Tată, du-te la poartă, ce mai stai? șopti Ilinca din odaie, închizând fereastra. Aoleo, uite cum stă și se uită!
— Dă în câini, Moromete! zise părintele și intră în curte însoțit de învățător.
Mama dormea ostenită în odaie. Se trezi și când văzu pe fereastră apropiindu-se de prispa casei pe părintele Provinceanu, se pierdu cu totul și ceru fetei să-i dea fusta și bluza cu care se ducea la biserică. Ilinca săltă capacul lăzii și i le aruncă, iar mama și le trase pe ea cât ai clipi din ochi. Era aprinsă la față de tulburare și parcă îi tremurau mâinile.
— Ei, ho, că n-o să intre în casă! o liniști fata.
— Taci din gură, așterne velința aia nouă pe pat.
Niculae intră și el în casă și sări în dreptul geamului unde se piti să poată auzi totul fără să fie văzut.
— Ce s-a întâmplat, mamă? Ce caută la noi? întrebă Ilinca.
— Nu știu, de unde să știu eu? minți mama. Niculae, fugi de acolo, nu ți-e rușine?
Afară, Moromete tot nu se dumirea. Îi ținea pe musafiri în picioare lângă prispă. Învățătorul se supără și îl luă peste picior.
— De ce nu ne dai ceva să ședem, Moromete? Sau te-am deranjat?
— Aoleo! se scuză Moromete tresărind. Poftiți în casă! Poftiți!
— Lasă, nu mai poftim, stăm pe prispă, zise învățătorul cu același glas.
Arăta pentru gazdă un dispreț pe care înadins nu-l ascundea. Nici măcar nu se uita la el, îi vorbea uitându-se în altă parte, iar când Ilinca aduse din casă două căpătâie înflorate și le puse pe prispă, învățătorul refuză la fel de nepoliticos, spunând să i se dea mai bine un scaun. Zăpăcită și roșie de rușine, fata aduse un scăunel din acelea cât șchioapa (altele nu aveau) și învățătorul se urcă pe prispă și se așeză pe el țărănește. Preotul ceru și el un astfel de scaun, peste care însă puse căpătâiul înflorat, să-i fie moale.
— Unde e băiatul? întrebă învățătorul.
Niculae se înfățișă în pragul prispei dar nu se apropie, rămase acolo tulburat, cu capul lui mare și cu izmenele cu un crac mai lung și cu unul mai scurt.
— Mai ești bolnav? îl întrebă învățătorul.
— Nu mai sunt.
— De ce ții băiatul bolnav, nea Ilie? îl întrebă învățătorul pe Moromete fără respect. Sau crezi că frigurile nu înseamnă boală? Păi dumneata știi că de friguri poți să mori? Sau unde dumneata ești sănătos, puțin îți mai pasă de copil?! Nea Ilie, reluă învățătorul, strâmbându-și buzele și clătinând din cap fără considerație, am venit la dumneata fiindcă mi-a spus părintele, dar să știi că n-aș fi venit! Du-te, Moromete, se adresă apoi lui Niculae, făcându-i semn cu capul. Să stăm nițel de vorbă cu tac-tău.
Niculae pieri după colțul casei. Nu mai avea nici o îndoială: învățătorul avea ceva în felul lui de a fi care te făcea să înțelegi că știe el lucruri pe care când i le va spune lui taică-său, acesta va rămâne mut și nu va mai putea decât să zică: „Bine, domnule învățător, dacă așa stau lucrurile, văd și eu că n-am nici o ieșire și că trebuie să-l dau pe băiat la școală.“ Și Niculae era atât de convins că așa are să se întâmple totul, că o luă încet spre grădină să se culce sub dud și să trăiască singur bucuria acestor clipe hotărâtoare.
El se înșela însă. Învățătorul avea acea înfățișare a cuiva care știe că întreprinde ceva zadarnic; dacă ținea totuși să-i spună omului ce credea, o făcea în nădejdea că poate va fi totuși înțeles și atunci, cine știe, spusele lui vor pătrunde prin carapacea groasă pe care orice țăran o are, oricât ar fi de deștept, peste creierul lui.
Preotul însă era mai încrezător și-i arăta lui Moromete mai multă considerație.
— De ce te-ai lăsat de politică, Moromete? întrebă el parcă încântat că Moromete făcuse această ispravă. Taman acum când a început mie să-mi placă, nu-ți mai place dumitale.
— Nu m-am lăsat deloc, sfinția-ta, răspunse Moromete. Îi dau înainte!
— Atunci să te văd, ai să vii la întrunire?
— Care întrunire?
— Poimâne seară la Aristide, la bancă. Vine prefectul! „Îl fac pe Moromete ajutor de primar“, spunea Aristide azi-dimineață.
Moromete întoarse privirea să vadă dacă preotul nu glumește. Nu glumea deloc.
— Altă treabă n-am eu acuma, părinte, decât să fac politică cu Aristide! spuse Moromete enervat brusc.
Și preotul începu să râdă:
— Păi ziceai că îi dai înainte!
— Îi dau eu, dar… spuse Moromete și nu-și termină gândul, se supără parcă și mai rău și-și plecă fruntea. Sunt plin de datorii, părinte, continuă apoi după câteva clipe, ridicându-și din nou fruntea. Am făcut și eu câteva boabe de grâu și mă gândesc cum să fac să-mi rămână și mie să am de pâine.
— Lasă, nu te mai plânge cu cinci sute de duble de grâu, zise preotul, și Moromete îi aruncă o privire bănuitoare, întrebându-se de unde știe popa cât grâu a făcut el.
Îi trecu prin cap că popa a auzit că are grâu mult și că a venit după căpătat pentru biserică. Se știa că părintele Provinceanu avea de gând să strângă de la oameni să zugrăvească biserica, dar celălalt paroh strângea și el pentru biserica lui care era neterminată și oamenii nu vroiau să dea pentru două biserici.
— Păi, mai am altceva afară de dublele alea? zise Moromete cu un glas care dădea de înțeles că dacă părintele nu avea grâu, în schimb avea leafă și leturghii la biserică.
— Nu te speria, că nu ți le ia nimeni, spuse învățătorul ghicindu-i gândul. Uite de ce am venit, nea Ilie…
Moromete asculta jupuind un ziar împăturit să-și facă foiță pentru țigare.
Învățătorul vorbi timp de câteva minute și spuse că nu se poate ca un băiat așa cum avea Moromete să nu urmeze mai departe o școală superioară. Nu luă în seamă nici un fel de împotrivire. Datorii a avut Moromete o viață întreagă și va avea o viață întreagă. Nedându-l pe băiat mai departe la școală, nu va scăpa de datorii, dar de nenorocit îl va nenoroci; băiatului îi place cartea și va suferi cât va trăi din pricina asta, n-o să fie niciodată om întreg dacă rămâne aci în sat. Asta s-o știe de la el, de la învățător, care îl cunoaște pe băiat de patru ani!
— Dă-ți băiatul la școală, nea Ilie! porunci învățătorul cu un glas a cărui tărie îl făcu pe Moromete să tresară cu putere. Nu e băiatul meu, e al dumitale. Are frați, surori! Să-l ajute! Și dacă îl dai la școală, n-o să mai aibă el nevoie de pământ, și rămâne fraților și surorilor partea lui de pământ. Și dacă frații și surorile nu vor să-l ajute, vinde partea lui de pământ!
Învățătorul se opri și urmară câteva clipe de tăcere. Atunci începu să vorbească preotul. El atrase atenția că învățătorul n-are nici un interes în chestia asta, dar își da seama că trebuie să-și facă datoria și să spună părinților care e soarta care îl așteaptă pe băiat. După care preotul începu să dezvolte ideea învățătorului (de fapt a mamei) că adică băiatul nu e bun de muncă și că s-ar putea să moară dacă îl mai ține aici.
Moromete tăcea mereu și continuă să tacă și după ce preotul se opri. Se vedea că e cu totul copleșit de întâmplare. Niciodată n-ar fi bănuit că fiul său putea fi ceea ce spunea învățătorul că este. Pe neașteptate, ceva nou, asemănător unei legi neîndurătoare, se ridica în fața lui și îi poruncea: trebuie să faci acest lucru!
Învățătorul rupse tăcerea:
— Hai să mergem, părinte! și Moromete, la auzul acestui glas, se zăpăci și se ridică în picioare.
— Domnule învățător, stai puțin… păi… problema asta… care școală și cum să fac eu să…
— Te învăț eu ce să faci, nea Ilie, îl asigură învățătorul cu un glas mai binevoitor. Fă dumneata rost de bani și te învăț eu ce trebuia făcut. Bună seara!
Ceea ce se mai petrecu nu dură mult. Ilinca auzise totul din casă, văzuse zăpăceala tatălui ei și cum rostise el cuvintele din care se înțelegea că învățătorul și preotul biruiseră și, fără să spună vreun cuvânt, ieși afară și se întoarse repede cu soră-sa mai mare. Moromete intră în odaie, își desfăcu brațele și rămase așa, nemișcat, în formă de cruce, cu înfățișarea celui care n-are putere să se împotrivească soartei. Urmă o luptă scurtă și îndârjită, cu zvârcoliri neputincioase din partea fetelor.
— Eu sunt stăpână! puse mama capăt strigătelor și amenințărilor cu care fetele încercau s-o sperie. Nu vreți să-l ajutați, vând partea lui de pământ și am terminat socoteala. Alegeți, una din două.
În grădină, Niculae citea întins pe burtă și era atât de absorbit încât abia când amurgul îl împiedică să mai citească, își aduse aminte că acolo pe prispă soarta lui s-a hotărât de mult. Sări în picioare și, alergând în casă, nimeri tocmai la sfârșit, când surorile, tăcute și întunecate la față, ieșeau să aprindă focul.
— Mamă!? strigă.
— Taci din gură! porunci mama cu blândețe. Poartă-te bine cu tat-tău și fetele…