https://blog.revistaderecenzii.com
XXII
Mama se grăbi să pregătească prânzul, și fetele, neliniștite și ele, o ajutară amândouă în tăcere. Când mămăliga fu răsturnată pe masă, se auzi zgomotul podiștei peste care trecea căruța; Paraschiv și Nilă se întorceau de la câmp.
Moromete apăru de după colțul casei și, fără să se uite la cei doi care deshămau, intră în tindă și își luă locul pe pragul lui. Se adunară apoi cu toții și începură să mănânce într-o tăcere apăsătoare. Paraschiv și Nilă înțeleseră de la ceilalți că nu e bine să turbure cu vreun cuvânt tăcerea tatălui. Toate privirile erau întoarse înăuntru: aveau toți pleoapele trase în jos ca și când un somn greu ar fi plutit peste întreaga familie.
Moromete avu astfel timp să cerceteze în liniște, de pe pragul lui, chipurile celor doi. Nu descoperi însă nimic. Paraschiv avea ca totdeauna aceeași înfățișare a lui, lipsită de lumină, dedesubtul căreia era greu să bănuiești ce se petrece, iar Nilă aceeași frunte încrețită în sus, care dovedea că cu greu ar fi putut avea el o voință vinovată. Pe Paraschiv însă puteai să-l vezi vinovat până în măduva oaselor, dar puteai să te și înșeli. Și în afară de asta nu cumva Paraschiv, văzând acum familia înconjurată de primejdia ruinei, să-și fi schimbat sau să-și schimbe gândurile?
Moromete lăsă lingura din mână și-si puse coatele pe genunchi. Această mișcare făcu ca pleoapele celorlalți să se ridice pe jumătate, la pândă. Își revenise tatăl? Avea să-i liniștească sau să-i îngrijoreze și mai mult? În privința lui Niculae oare ce hotărâse?
— Am scăpat de perceptor! spuse Moromete cu un glas care putea îndreptăți revenirea speranțelor, sau măcar o parte din ele. Dar mai avem banca, și Achim văz că nu se întoarce. Pesemne că n-a primit telegrama. Paraschive, du-te după ce mănânci pe la primărie și dă-i și tu o telegramă, cheamă-l să se întoarcă îndărăt, că nu e vreme de pierdut.
Spunând acestea întoarse capul în altă parte, prefăcându-se că nu se uită la Paraschiv. Se feri însă zadarnic, pentru că Paraschiv nu se arătă nici uimit, nici potrivnic. A fi trebuit să se împotrivească, fiindcă telegrama pe numele lui l-ar fi adus, fără doar și poate, îndărăt pe Achim. Pe de altă parte mama și fetele se cam mirară; înțeleseseră dinainte că Achim n-a trimis bani fiindcă nu i-a făcut sau dacă i-a făcut i-a cheltuit pe acolo, cum povestise Scămosu, prin cârciumi cu muieri și că astăzi tatăl aflase, tot de la Scămosu, că nici acum n-are bani, că i-a cheltuit tot așa, chefuind. Dar telegrama? De ce s-o dea Paraschiv?
— Eu l-aș lăsa să mai stea, fiindcă văz că a făcut treabă pe acolo, mi-a trimes patru mii de lei, dar banii ăștia i-am și dat lui Aristide, așa că tot n-avem cu ce plăti banca și trebuie să se întoarcă repede să vindem oile, spuse Moromete după câteva clipe de tăcere.
Aceste cuvinte buimăciră întreaga familie. Dezorientată, mama se uită zadarnic la chipul nepătruns al bărbatului ei, iar Paraschiv aproape că se înecă cu dumicatul. El făcu o sforțare să înghită, își ridică privirea turbure asupra tatălui său și bolborosi:
— Când ți-a trimes Achim patru mii de lei?
În aceeași secundă Moromete își feri ochii. Ceea ce licărea în privirea lui Paraschiv era greu de îndurat.
— Azi, înainte să vie perceptorul, răspunse el cu un glas blând. M-am dus la Scămosu să mă împrumute el cu niște bani, și Scămosu taman se pregătea să vie pe la noi. S-a întors aseară de la București și Achim a trimes banii prin el. Dar ce folos! adăugă Moromete cu îngrijorare, arătându-se stăpânit numai de gândul că Achim n-a primit decât prima telegramă. Tot trebuie să se întoarcă și să vindem oile.
— Să vindem oile? nu se putu stăpâni să nu strige Paraschiv. După ce că ți-a trimes patru mii de lei, mai vrei să le și vinzi? Ce-ai făcut cu patru mii de lei? se stropși el în pornirea și mânia lui tulbure.
— N-auzi, bă, că i-a plătit lui Aristide? șopti Nilă speriat de amenințarea nesfiită și fățișă care se simțea din glasul fratelui. Ce-l mai întrebi?! adăugă el cu un reproș mic și uimit.
— I-a plătit lui Aristide? Și ce dacă i-a plătit? strigă Paraschiv din ce în ce mai furios și mai surd. Ce-mi pasă mie că i-a plătit? își ieși el din sărite, nemaiștiind ce spune. Deodată Paraschiv își întoarse capul spre Nilă și urlă înfiorându-i pe toți: îmi spui tu mie, că i-a plătit? Și ce mă privește pe mine că i-a plătit? Când ți-oi da un pumn după ceafă te podidește sângele pe gură.
Fața lui întunecată începuse să prindă pete albe. Nilă însă, de frică, se făcuse roșu și nu îndrăznea nici să mai mănânce. Când, după câteva clipe de tăcere grea, Paraschiv puse mâna pe lingură să mănânce mai departe, Moromete, uitându-se la el cu o privire intensă, îi explică:
— Ai întrebat ce-am făcut cu patru mii de lei și Nilă a spus că ai auzit că i-am plătit lui Aristide. N-a zis că te-ar privi pe tine ce-am făcut eu cu banii, așa că nu văz de ce i-ai da un pumn după ceafă să-l podidească sângele pe gură!
Drept răspuns Paraschiv încetă deodată să mai facă vreo mișcare și-și ridică privirea amenințătoare și spre tatăl său; dar numai atât, numai o clipă; nu îndrăzni mai mult; în clipa următoare își continuă mișcările mestecând furios.
— Degeaba te superi! observă Moromete cu aceeași blândețe nefirească în glas. A zis Nilă altceva?!!! se adresă el apoi către ceilalți, cu o uimire și cu o înfățișare care aștepta cu tot dinadisul un răspuns.
Nu îndrăzni însă nimeni să deschidă gura. Un răspuns la uimirea provocatoare a tatălui putea fi primejdios; Paraschiv o dovedise. Tot așa, pe neașteptate, Paraschiv se satură să mai mănânce și se ridică brusc în picioare. Scăunelul de sub el se răsturnă și îl împiedică să plece; izbi în el cu bocancul lui milităresc, trimițându-l în spinarea lui Niculae și părăsi tinda cu pași grei.
În urma lui, Moromete își plecă fruntea. Nu mai putea fi nici o îndoială: al lui Cătănoiu nu mințise și nici nu se putea spune că Paraschiv și-a schimbat sau și-ar putea schimba gândurile. Oftă îndelung și greu și o tristețe neagră coborî peste chipul lui.
Fetele adunară vasele în tăcere. Mama răsturnă masa și Duțulache se repezi hulpav, tremurând din tot trupul, făcând ca într-o clipită să nu mai rămână nimic pe jos. De undeva de afară Paraschiv chemă poruncitor și tainic:
— Nilă!
Iar Nilă se supuse și ieși din tindă. Niculae se retrase într-un colț al grădinii pierdut și uitat de toți, fetele plecară nu se știe unde, iar mama, care se gândea că s-ar putea ca omul ei să aibă nevoie de ea, nu putu totuși să uite amenințarea nedreaptă care îi fusese adusă înainte de masă și părăsi și ea tinda.
„Da, gândea Catrina ieșind din curte cu vadra sub braț, ani de zile te-ai uitat la ei și în loc să pui mâna pe par și să-i dai pe brazdă, i-ai lăsat să facă ce vor. Dormeai ca un buștean în pat când eu până în grinda casei săream din somn!… Ilie, mi-e frică! mă rugam în miez de noapte (cum să nu-ți fie frică când îi visam pe câteșitrei negri și urâți!) și tu nimic, sforăiai de putea să ardă casa și să nu te deștepți! Ar trebui acuma să nu-mi pese, că după ce că ai ajuns în întuneric (că nici biserica nu poate să-ți mai ajute, prea ai râs de ea și ai luat-o în deșert), tot la mine ridici pumnul și urli că să nu mă vezi în ochi! Da, gândi Catrina îndârjită și ispitită să n-aibă nici un fel de remușcări, ar trebui să te las să te chinuiești singur, să știi și tu câte-am îndurat eu lângă tine… «Ilie, de ce nu treci casa și pe numele meu? Are să mă dea afară Paraschiv» mă rugam. «Ce, zice, crezi că o să mor eu înaintea ta?» Uite, n-ai murit, dar Paraschiv tot a ajuns să nu-i mai fie frică de tine și dacă azi a îndrăznit să te înfrunte cu vorba mâine o să te înfrunte cu parul. Ce folos că n-ai murit? Pe mine o să mă dea afară, am știut asta de mult și m-am rugat la Dumnezeu, dar tu ce-ai să faci dacă te dă și pe tine afară?“
Ajunsă aici cu gândurile, Catrina deodată se sperie. I se păru că în timp ce ea îl judeca în inima ei și îl găsea vinovat, acasă Paraschiv și Nilă poate că au și sărit cu parul la el. Grăbită, tremurându-i mâinile pe lumânarea fântânii, umplu vadra cu apă și după ce o puse în cap porni repede spre casă. De obicei mergea cu vadra fără s-o țină și fără s-o verse, dar acum o ținea cu amândouă mâinile și ajunse acasă leoarcă de apă.
— Tito! Ilinco! strigă de la poartă și când ajunse lângă prispă puse vadra jos și intră în tindă.
Neliniștea ei crescu: nu era nimeni. Se întoarse pe prispă și le strigă încă o dată pe fete, atât de tare și de speriată, încât Niculae veni el din fundul grădinii și spuse că fetele au plecat la vie.
— Unde e tat-tău?
— Nu știu!
— Paraschiv și Nilă unde s-au dus? Nu l-ai văzut pe tat-tău? repetă mama.
— A ieșit pe poartă și nu știu unde s-a dus, răspunse Niculae.
Dar neliniștea tot n-o părăsi pe Catrina. O turbura gândul că tocmai acum își găsise să-și învinuiască bărbatul și să-l lase singur când în fiece clipă putea să i se întâmple o nenorocire. Uitase că în noaptea aceea când luase foc casa lui Bălosu avusese gânduri mai bune despre Paraschiv; îl credea acum în stare de orice.