https://blog.revistaderecenzii.com
_ Nu-i -aşa? — trebuie să fie la mijloc o
dragoste… o simt eu… ş’acum înţeleg câtă pu-,
tere are sentimentul acesta… Altădată n’aş fr
priceput bine, d’ar acum iert dragostei totul…
— Ô dragoste mare şi rară…
— Bănuiam!.. Sărmana mamă!…
Mi-a lăsat cu limbă de moarte să-ţi spun
totul, îcând vei ajurïge să ’nţelegi şi să poţi Ierta…
— Te-ascult… întunericul şi singurătatea ne
ocroteşte… spune…
— Noi, neamul nostru, am robit din strămoşi
la voi, ş’am robit cu credinţă. Dar nu era jug,
robia noastră, era supunere şi stăpânirea voastră
nu era biciu, ci desmierdare caldă. Eu păşesc
peste-al optzecilea an şi vă ştiu pe toţi aşa pe
viţă până departe în trecut. Dintr’ai noştri au
murit mulţi peutru voi şi eu am apucat de la ei
credinţa în stăpân. [S’p. ridicat robia de frnult, dar
eu am’ ţinut să rămân roabă ţie… Uite, poţi să
tai din carnea mea şi eu n’arn să ridic nici cuvântul în potriva ta, dar vai de acel ce ţi-ar
muta un fir din capul tău!…
— Iţi mulţămescl…
— Amândouă au crescut pe manele mele —
mama ta, domniţa Calandra şi cu!soră-sa. Le-am
purtat întâi în braţe şi mai târziu am trăit şi
ne-am jucat la un loc. Casandira era leită tu,
aşa năltuţa, mlădioasă şi cuminte. Soră-sa, domniţa Zulnia, era mai şubredă, tuşia sânge. Fra^
tele lor, Petru, un brad’ de domin, învăţa prin
lume. Atâta odraslă era la uşa vornicului Bogdan-Muşat din Piatra. Nu ştiu ce s’a petrecut
pe-atunci… Bunicul tău a dat parale la cărţi în
Franţa, s’a mai încurcat în datorii şi-a pierdut
averea. Tot pentru el ş’a dat şi partea lui, boerul-mare, unchiul tău de azi. Ştiu că s’a mântuit
cu bunul lor, de par’că-ar fi luat Dumnezeu cu
mâna. Când s’a întors în ţară, n’am mai cunoscut
stăpânul, aşa se schimbase. Nevastă-sa a murit curând de scârbă ş’a treia zi pe mormântul
proaspăt s’a stins şi boerul-bătrîn. Pe’trea, feciorul lor s’a prăpădit prin străinătăţi, că n’am
mai auzit de el; — unii spuneau Gă s’ar fi călugărit, dar cine mai ştie. Au rămas fetele singure, fără avere, numai c’un capăt de moşie,
par,tsa ta de azi… Dacă s’au văzut sărace şi fără
nădejde de măritat după rangul lor, au intrat
în mănăstire.—Eu m’ain dus cu ele, că n’aş fi
putut trăi departe. Plângeau sărăcuţele şi plângea norodul tot ca după mort… Domniţa Zulnia, la anul, moare… Ara rămas numai cu mamă-ta, domniţa Casandra, cea mlădioasă ca unda
şi mândră ca o creangă de crin… Abea-i încăpea părul sub comânac, iar capul îi răsăria
din rantia de şiac ca un măr ereţese din ramuri.
Era delicată la mişcări şi se ţinea departe de
celelalte maici. O urau cu toatele, deşi era bună
ca un miez ţde pâine.
— Şi ea a Suferit de goana răutăţii lumeşti!’.
— Nu se uita la nimic însă, că nu s’avea de
cât pe ea judecător, trecea fără să se feştelească,
cum ar trece o lebădă curată printr’un băltoc
murdar… Nu mă pot uita la tine, fără să nu
mă gândesc la dânsa. Sunteţi ca doi galbeni
scoşi din acelaş tipar. Ea era oleacă numai mai
plină de sânge, tu, dă, cu cartea… ,şi cartea mănâncă pe om… N’avea însă în fruntea părului
smocul argintiu ce-ţi leagă coroana ta de întuneric…
Simina creştea de bucurie. Pe faţă-i fulgera
lumină după lumină şi-şi aprindea ochii în para
închipuirilor. Vedea pe măsa ridicându-i*se în
minte ca un nufăr din unda clară. îşi răzimase
tâmpla dreaptă în podul mânei sprijinite de
pervaz şiurmăria cufundată, şirul povestii triste.
— $’a fost mult stăpâna ei?
— A trăit curată de ori-ce ispită pană-a
trecut de patruzeci de ani. Stăm amândouă,
hnpărţiam totul; odată n’a şovăit pe calea credinţei1 Ziua muncia deavalma cu mine, dacă
n’avea slujbă şi Sara îmi citea ‘clin .cele sfinte, —
târziu de tot ne culcam…
— Câtă linişte în simţiri şi gânduri, retrase
acolo în pacea unei căsuţe de ţară, în preajma
mănăstirii…
— Versul ei umplea biserica de mirodenie
sfântă, era o Ingânare de înger părăsit…
— Dorita mea rnamăl…
— Stariţa o pismuia. Maicile o urmăriau
cu ura. O goniau din toate părţile. N’a rămas
hulă să. nu i-o ducă… Vestea ajunge până la Iaşi,
la mitropolit. Ea rămânea nepasătoare, nici numi pomenia de toate astea, de parcă nici n’ar fi
fost vorba de dânsa. Intr’o iarnă o chiamă mitropolitul s’o certe. Ne-am dus amândouă cu
sania. Ajungem sara şi tragem la o rudă’ a voastră Idle departe. A doua zi s’a-mbrăcat frumos
şi s’a dus singur# la Sfinţia-sa. Ce-o fi vorbit
nu ştiu, că s’a întors acasă în friguri. — Să plecăm; repede de aici… mi-a zis… N’am aşteptat
nici masă, nu ş’a luat măcar rămas bun de la
gazdă. Am dat biciu calului, .ş’o fugă am ţinut
tot drumul. A plâns mult, aşa cum… plângeai
tu sara asta… Când te auziam pe tine, îmi aduceam aminte ide dânsa, îmi bociau în urechi suspinele ei..
Simina se ridicase în podul palmei, plecân-du-sc să culeagă şirul, mai de grabă, atâta nelinişte şi grijă îi aţiţase povestea.
— Ce-a fost? — Ce se ’ntâmplase?
— O ’nlrebam şi nu-mi spunea nimic. Somnul îi era neliniştit, săria şi se trezia plângând.
Slăbia văzând1 cu ochii şi cu cât se trecea, cu
atât părea mai frumoasă şi mai îmblânzită…
N’am înţeles taina de cât vara târziu. Intr’o
sară cade la mănăstire un archiereu delà Iaşi.
Printre maici era mişcare. Singură Casandra
nu-şi ieşia niciodată din voiea ei, măcar să fi
venit oricine… A doua zi s’arată archiereul la
chilia noastră. Maică-ta torcea. Când l’a văzut
pe fereastră, s’a făcut ca turtă de ceară ş’a scăpat fusul din mână. Archiereul era voinic, cu
ochii negri, barba îi era încărunţită şi pe faţă
avea o duioşie curată. Venia poticnindu-se în
mers. Eu i-am lăsat singuri, dar ëi n’au stat mult
şi s’au despărţit tot cu lacrămi. M’am‘ pus ca o
mieluşea pe lângă domniţa mea Casandra, ca
să mă dumeriască şi pe mine de tot ce se petrecea cu dânsa. Mi-a spus că archiereul, fecior de
boer de mâna ‘ntâii, a jceţrut-o de soţie la (moartea
părinţilor. Ea n’a vrut s’asculte pe nimeni, că
se ştia săracă şi nu vroia să se mărite din mila
bărbatului. El însă o iubea mult, cum* n’ar fi
putut dansa să bănuiască. Şi pe când ea se călugăria la Varatic, dânsul îmbrăca rantia la Iaşi,
că n’a vrut să se mai însoare cu alta. Ş’au înmormântat amândoi tinereţele, când ar fi putut
trăi într’atâta dragoste. Casandra a aflat de
asta când cu dusul ei la Iaşi Mitropolitul pusese
pe archiereu să iee ştirea m’aicei şi archiereul
când a dat cu ochii de ea £ rămas trăsnit…
Pe urmă cică i-a zis râzând: — „Acum* când
suntem bătrâni, pot să-ţi mărturisesc totul!!…
(Va urma)