https://blog.revistaderecenzii.com
Dar ea sărmana, lipsită de dragostea lumei,
când ş’a regăsit comoara pierdută, n’a mai fost
a ei. Tinereţea irosită a tresărit cu toată aprinderea înăduşită latâta vreme şi viaţa ţeis’a schimbat în vâlvătae sbucnită…
Bătrâria rupe povestea surprinsă: Simina
plângea încet şi cu stăpânire, dar un plâns obiditor.
— ‘Lipsită de dragostea lumeil…
Ridicând hotărît capul îşi scutură lacrămile
şi-şi lasă manile pe umerii ţigăncei.
— Dar ce-i iubirea lumii, pe lângă dragostea acea de dumnezeeiască renunţare… Să iubeşti într’atâta încât să-ţi simţi legat rostul zilelor die dragostea ta…
— După vr’o săptămână, într’o sară, vine
delà biserică sglobie şi ’nbujorată. — Să-mi
schimbi patul, că dorm cu mirele meu… M’am
uitat la ea jncrucită. Râdea nebunatec şi se căuta
în oglindă. — Nu-i aşa că sunt încă tânără? Ce,
crezi c’am) să mlă trec ca un fruct uitat între
frunze? Trebuie să-mi trăiască strămoşii prin
mine… îşi pipăia şoldurile, căuta sânul ei pietros
încă şi se ’nvârtia prin casă ca un scopil scăpat
de dadacă… Au dormit noaptea împreună… In
zori însă dânsa a fugit ruşinată în codru… El
i-a spus să lepede rasa şi să se iee amândoi,
dar dânsa s’a recules din păcat şi n’a mai vrut
să dea ochii cu el… Am lăsat mănăstirea şi neam întors la moşioară… Casandra a murit din
naşterea ta…
— Am făcut eu atâta rău? — Mi-am început
zilele printr’o crimă !…
— Ba i-ai făcut bine… şi crima ta a fost
deslegarca unui păcat…
— Nenorocita mea mamă!…
— A fost o inimă aleasă…
— Dar tata? — ştii ceva de el?
— Pace bună, n’am ipiai avut cum jafla nimic..
— Câtă rânduială ai pus în sufletul meu şi
ce mult mă simt înălţată după cele auzite. Greul
bănuelilor s’a împrăştiat ca o negură în bătaia
soarelui. Nimic nu mă mai poate înfrunta. Am
răsărit din pornirea cea mai castă. Sunt tarer
de-acum, aduc numai flori parfumate pe altarul
vieţii, pot să-mi încing fruntea în cunună fle lămâiţă şi să-mi privesc cinstit mirele în ochi…
— Bine cuvântată să fii…
— Şi pe urmă?
— Te-am crescut eu, că tocmai atunci cumpărasem o capră cu lapte… Dă, să nu te ruşinezi… da ’nvăţasem capra de se întindea jos
liniştit şi eu te ţineam1 de sugeai… şi uite că
te-ai făcut frumoasă şi ’nţeleaptă… Ridica capra
din când în când capul speriat, îl întorcea aşa
peste trup şi behăia la tine de par’că ţi-ar fi
vorbit… O fi ’nţeles şi dânsa în miîntea ei de dobitoc c’ai rămas fără mamă… Ba după un timp
n’o mai puteam ţinea la păscut, dacă nu le-ar
fi văzut în braţele mele… Odată, pe când dormiai pe prispă în albiuţă, eu m’am luat nu ştiu
cum cu treburile pe-afară, când’ să m’apropii de
ca£ă, capra mea se ridicase cu .cele două picioare
de dinainte pe prispă şi-ţi lingea mânile ca la
o stăpână respectată…
— Doamne, doamne… cât m’ai ocrotit!…
— La anu, vine boerul mare, moşul tău,
să şadă vara la moşie cu toată casa lui. Intr’o
zi dă peste mine în crama de la vie, unde ne-arn
fost aşezat noi cu statul. Eu i-am spus lui toată
întâmplarea de-a rămas uimit. Ne-a luat pe
urmă cu el, aici la Bucureşti. — Şacum iată
eşti fată de măritat…
•— Iţi mulţumesc pentru toate… nimic din
ceea ce aş putea eu face pentru tine, nu cântăreşte cât devotamentul tău, — numai cel de
sus te poate răsplăti…
— „Răsplata mi-i că te văd fericită…
— Pentru mine eşti sfântă…
Simina s’a aplecat iute şi i-a acoperit manile
cu sărutări şi lacrămi.
- * — Ce faci?
— Mă-nchin icoanei mele…
— Tu? — mie?
— Ştiu eu cât preţueşti… du-te de te odihneşte, că mijeşte de ziuă… Cruţă-ţi sănătatea
ca să mă bucur mai mult de tovărăşia ta…
Baba nu mai putea scoate o vorbă de mişcată
ce era. Să cerca s’aleagă un cuvânt din înecul
plânsului, ‘dar graiul i se strivia în incuiri chinuite. Clătinându-şi mersul ei obosit, mergea*
mai mult dusă de subsuori de Simina. Umbrele
lor şovăitoare se conturau întunecat, în revărsatul care pătrundea prin fereastra dată’n lături.
La uşă sluga credincioasă s’a oprit să-şi mai
vadă stăpâna dragă. Ochii îi sticliau în lacrămi.
Intinzându-şi mâna secată de ani, o cuprinde
pe după gât şi se înalţă de o sărută pe frunte.
— De când’ erai mică, eu n’am! îndrăsnit
să te mai ating cu buzele… acum mi-am luat
plata pentru tot ce am putut face…
Când1 să tragă uşa după dânsa, Simina o mai
ţine în loc tremurând de nelinişte.
‘— Gano… nu ţi-am făcut nici un rău?… ce
vrei, minte de copil… ş’apoi dacă le ştiam pe
toate câte am aflat acum, înţelegi tu, dar aşa.
dă…
— Tu să faci rău? — Tu, din neamul !Muşatin?
Tu mi-ai făcut mult bine.. - (Va urma)