https://blog.revistaderecenzii.com
— Nimic n’ar fi prea mult…
— Pentru-o roabă, mărită stăj>ână, orice e de
prisos…
S’a smucit ca ruşinată din manile domnitei
ş’a închis uşa repede. Paşii săi s’au perdut în
sala înfundată unde-i era odaia.
Dimineaţa îşi ridica cu ’ncetul pleoapele
grele. Nourii tot mai încurcau seninul cerului.
Aerul era răcorit. Bucureştii dormea pe coline.
Numai câte^o trăsură răsleaţă mai scăpăra în
goana stradelor.
Simina s’a rezemat în pervazul ferestrei şi-şi
purta ochii peste fa.ţa oraşului amorţit. împrospătarea din cuprins îi stâmpăra cu ’ncetul
răscoala din suflet…
Jos în grădină ciripiau • prin stufişurile copacilor pasările trezite. In colo muţenie şi oboseală. — Bondarul monstruos năucit cu totul,
căzuse din bâzâitul lui rotit, ca să se treziască
târziu cu puteri noi de sbor şi sbatere…
II
Indesara de vară era răcoroasă. Cerul se ’nhorbotase într’o fumurare spălăcită de nouri
scămoşiţi.. Teii înfloriţi înecau cuprinsul dc
parfum.
Erau singuri în toată grădina înprospătată.—
Vranda, aşezat pe-un scăunel de catifea, îşi împreunase manile pe genuchii lui strânşi şi plecându-se din când în când mult înainte, vorbia
plictisit şi cu oboseală, după ce-şi sugea mai
întăi gura după fie-care cuvânt. Aspasia, strălucind de sănătate sub coroana albă şi bogată a
părului strâns în creştet, îl privea cu milă şi
triumf de după evantaliul închis, legănându-se
nervos în scaunul :otat.
— Iată-te dar iarăşi printre noi…
— Fericit că-mi pot vedea stăpâna visurilor
mele de demult. Te doriam tare…
— Nu m’âşteptam să vii aşa de urît. Un ambasador, dă, ar trebui să străluciască mai mult…
La plecare, mi se pare că erai mai deosebit,
acum ţi-a rămas titva aşa de golită şi uscată,
de par’că ar fi un bostan degerat şi cojit dc
primăvară…
— Tot răutăcioasă…
— Şi nasul sfârcos şi exagerat… uf…
— Ce vrai? Anii!… Ş’apoi depărtarea de…
— Când: te-am cunoscut cu părul stufos şi
mustaţa energic ridicată, părea că ai capul de
vultur, dar acuma în locul ciocului de oţel îţi
înfloreşte în faţă nasul sbârcit, de crezi că ţi-a
crescut sub ochi un ardei de ceia învârtiţi…
— A venit timpul…
Aspasia râde cu acelaş aer de milă şi triumf,
punându-şi provocător picioarele unul peste altul
şi întorcându-se în lături îşi rotunjeşte mult şoldul drept, sfidând înadins vorba limp, care se
părea că pentru dânsa nu trece. Conturul ei sănătos şi plin, se schiţa indiscret sub rochia de
casă învoită şi din una. Un bumb delà piepit
se jdesfiăcuse ça s’arate uşoara scufund’ătură
dintre sânii marmorii şi’ncă tot plini, ‘de deasupra corsetului alb de mătasă. Ai fi zis că’s
resfrângerea a două petale de crin în desfacere.
— Faceţi prost că luaţi vremea în samă…
— Te ia dânsa, dacă uiţi tu, — nu’nconjoară
ea pe mulţi, cum ţe ocoleşte pe tine…
— Eu îmi trăesc viaţa…
Vranda strângea des din ochi, clipia pripit,
ca şi cum ar fi vrut să-şi aţâţe luminile ce ameninţau să se stingă.
— Pe mine m’a ruinat mult şi exilul pe care
mi l-ai impus. Puteai să-taii găseşti ceva aicil
în Bucureşti, aş fi putut să te văd măcar. Dar
m’ai proscris ca să riif-ţi încurc aventurile, ai
vrut să rămâi singură…
— Ce idee!…
— A doua zi după punerea mea în disponibilitate… a nu, pardon, după retragerea mea la
pensie… m’ai concediat şi tu…
— Drept să-ţi spun, nu te puteam suferi în
haine civile, mi se părea că £şti un pui de
bodaproste, aşa pârlit şi plouat tc-arătai. — In
uniformă, de general, nu ştiu cum, impunea!
mai mult…
— Zi mai’ bine că-nbătrâniscm…
— Poate 1…
— Şi te-ai coborît pe urmă la un sublocotenent!…
— Prinţ însă…
— Pe care sper că nu l-ai trecut prin toate
gradele ? — A ţinut numai până la căpitan…
— Şi l-ai şi scos Ia pensie?
— Sărmanul… l-am trimis atacat la Berlin…
— Gurile rele spun că tu ai mai multe rânduri de puşi în disponibilitate, decât armatele
cele mai vechi…
— Xu mine iese cineva repede din luptă.
— Atunci eu atn fost cel mai norocos?
— Nu-s toţi Vranda — ş’apoi erai şi cea
d’intâi cădere a mea…
— A! Madridul!…
— De-aceea te-am şi trimis acolo reprezentant…
— In fiecare dimineaţă când dam ferestrele
în lături şi-l vedeam’ tolonit sub ochii mei, îmi
aduceam aminte ‘de noi şi oftam ca după o
bucurie sburată pentru totdeauna… Mai bine mă
duceam la Sofia, decât şă trăesc c’o amintire
atât de chinuitoare…
Aspasia strânge genele şi îngână ca de după
xarea trecutului:
— Noi continuam’ voiajul de nuntă, eram în
a treia lună… de miere. Veneam delà nişte băi,
nu-mi mai aduc aminte ş’am sosit într’o sară.
Ştiu c’a fost cea d’intâi supărare a mtea din
-viaţa de căsnicie. Bărbatul meu, nepăsător asupra etichetei ca’ntotdeauna, s’a înscris la hotel
ca un simplu domn burghez. Mă umilise îndeajuns până atunci, văzându-1 cum se strecoară
cu mine neobservat de parcă mă furase. M’am
dus ca o furtună ş’am făcut să se noteze titlul
nostru de prinţ şi prmţetâ, că nu mă măritasem
doar’ cu el numai pentru mutrele dumisale deţpocratice..^ Noaptea am _plâns. Ziua întâi nu!
i-am’ vorbit, iar seara nenam în^păcat, cu condiţiunea că’n străinătate să ne dăm titlul, iar
în ţară să-i fac g*ustul lui… La urmă ce-/mi păsa
mie de ţară, dar acolo în lumea mare, cine ne-ar
fi luat în seamă aşa ascunşi numai sub sim-.
piele nume… Irimia… Bogdan… Muşat.,, ha-haha… El credea c’o să se ’nfioare spaniolii la
auzul acesta, cum tresar nespălaţii de iaici….
Tu, ocupai a doua jumătate a apartamentelor
de sus, în faţa noastră… Când te-âi întors delà
vânătoare, patronul s’a apropiat de masa noastră
unde luam cafeaua şi ne-a zis într’o franţuzască
mai mult cântată: — „Mai este un prinţ român
aici la noi…” Bărbată-meu s’a-nroşit ca vinovat, iar eu am’ tresărit ca regăsită». La început
el îţi tăgăduia titlul, spunea că n’a fost nici
o familie stăpânitoare cu numele de .Vrandai,
pe urntă a uitat de asta. El s’a bucurat c’am şă
am’ cu cine mă lua… Tu erai locotenent, mi se
pare, nemulţumit de domnul Cuza.
Scârbit, mai bine… să servesc eu sub un
parvenit!…
— Totuşi .te-ai mulţămit să iai numai con-«
cediu…
— Ca să-l pot răsturna mai uşor…
— Şi cu asta ţi-ai aşternut drumul către
frunza de stejar delà chipiu, dacă nu mă-nşel…
— Drumul mi l-am făcut cu spada, doamnă…
— Să lăsăm’ prostiile… Apropos… el era mi
se ,pare pe terasă, dădea un consult portarului,
când tu te-ai năpustit desperat în budirar pe
când îmi făceam părul şi trântinclu-mi sabia la
picioare, ai îngenunchiat şi mi-ai stricat că
eşti sclavul meu. Recunoaşte c’am făcut o murdărie amândoi, adică mai mult eu… La dracu,
trei luni numai delà cununie şi eram încă şi
grea cu singurul meu copil… Dar ce puteam
face, mi-ai părut măreţ, în poza ta de cavaler
medieval…
— Şi de atunci viaţa mea a fost o poveste
spusă frumos… bine înţeles până m’ai pus în
disponibilitate…
Vranda, strângând mult pleoapele şi sugându-şi gura ca după o doctorie, vorbia cu acelaş
aer de silă şi plictiseală, căscând adesea şi îndoindu-se din când în când pe braţele lui
strânse pe genunchi.
— Acum par’că-mi resimt trecutul…
— In totul?
Aspasia râdea cu batjocură, potrivindu-şi aţâţător rochia involtă pe întinsul pulpei. Deschisese. evantaliul şi-şi făcea vânt, ca să dea
mai mult sgomot sbucnirei ei oprite. Pe Vranda
nu-1 atingea nimic, rămânea neschimbat în trăgăniala obosită a vorbei şi a mişcărilor. La
întâmpinările care l-ar fi supărat, nu răspundea, ci trecea nepăsător şi greoiu la altă vorbă.
— Răul e c’am’ pierdut averea…
Dacă te-ai pus să uimeşti străinătateaI…
— Ce vrai, prestigiul ţărei… Ş’apoi cum m’a^
fi consolat de depărtarea ta?
— Bietul om’!…
— Să nu-ţi pară lucru de glumă… Pentru tine
eu am rămas neînsurat, mi-am sacrificat rasa,
Am -voit ?ă rămân numai al tău..*
In ochii Aspasiei a licărit fulgerător p tresărire de triumf.