https://blog.revistaderecenzii.com
După ce Cocuța a trebuit să se ducă în provincie, s-au făcut multe transformări între noi. Ne întâlneam încă săptămânal, venea la mine în fiecare săptămână, ca să plece înapoi luni, dar îmi dam seama perfect că sufletul ei se înstrăina pe fiecare zi. Continuam să ne bucurăm la vedere (cum îi scânteiau atunci ochii!), și abia ajunși în camera noastră, ne aruncam cât mai repede hainele, ca să fim alăturați, înfometați — căci fusesem obicinuiți să fim împreună în fiecare clipă – unul de celălalt. Dar îmbrățișările, conversațiile noastre erau altele. Odinioară citeam împreună, discutam chestiuni subtile, și anumiți autori preferați păruseră că fac parte din însăși viața noastră. Ne enervam în comun dacă un al treilea ar fi făcut asupra lor o interpretare falsă. Iar acum vedeam că totul nu fusese decât o farsă, că numai din pricina arderii din mine se încălzea și ființa Cocuței, care, în adevărată femeie, ar fi avut alte preocupări de aș fi avut eu alte preferințe, și desigur, dacă aș fi fost amator de cai, de exemplu, m-ar fi întovărășit la toate cursele. Acum era liberă cinci zile pe săptămână să suporte alte influențe. Bineînțeles, amintirea existenței cu mine o forța să ironizeze pe noile ei cunoștințe, dar din moment ce-și pierdea atâta timp ironizând, nu-mi puteam face iluzii. Singura ei dovadă ar fi fost ca nici să nu observe nimic din viața nouă așa de diferită, după cum nu te apuci să ironizezi maniile servitorului din curte. La această remarcă ea riposta îndurerându-mă: „Ce vrei, într-un oraș mic e fatal să te întâlnești mereu cu tot felul de oameni!” O ascultam de multe ori cu complezență și eram destul de tânăr ca să mă revolt împotriva neghiobiei câtorva provinciali, făcuți să se nască, să trăiască și să moară anonimi.
– Să vezi pe madame Petrescu, profesoară de română! Nu citește niciodată o carte. Numele de Arghezi sau Hortensia Papadat-Bengescu îi sunt complect necunoscute, și de câte ori vreau s-o pun în curent puțin cu scriitorii noi, protestează: „Lasă-mă, dragă, cu moderniștii tăi!” Nu studiază cu fetele decât pe Bolintineanu și pe Văcărești, și, de altfel, și despre ei e incapabilă să-și dea vreo părere. În cancelarie vorbește numai de mode, cu toate că e grasă, fanată și se îmbracă oribil, sau despre Radu al ei, soțul ofițer, un imbecil deplin, cu nasul mare, și chel. Domnișoara Protopopescu, profesoară de fizică, așa de proastă, că o prind elevele cu tot felul de greșeli, nu aspiră decât să se mărite cu un căpitan – cu care trăiește — și care nu vrea s-o ia fără „capacitate”. Toate duduile în orașul nostru nu aspiră decât la ofițeri, iar ei au pretenții. Au aflat că există la profesoare „capacitate”, și o pun ca o condiție sine qua non, iar ele se pretează să-i tolereze. Să vezi prefectul cum fură ca în codru, toată lumea se indignează, dar de-l întâlnește cineva, îi surâde cu aceeași obediență. Nu există nimeni să-i ceară socoteală. Când găsești un om mai bun, ești fericit, și nu mai ai nici o pretenție ca să fie și deștept. Iar primarul!…
Flecăreală inepuizabilă, care marca distanța dintre mine și Cocuța, dar se găseau oricând argumente că eu n-aveam dreptate, că demonstram numai că sunt un încrezut și că, neputând să mă amestec printre oameni, sunt profund nefericit. Iar vorba lui Lăpușneanu mi se potrivea și mie: „proșd, dar mulți!” Împotriva unei mulțimi, de unde să găsesc atâta tărie ca să cred că totuși eu am dreptate?
Știam astfel meschinăriile multor personagii din orășelul T., însă nu desprindeam pe nimeni, căci cu toții se asemănau, pierzându-și la fel dmpul în ocupații mărunte și punând la cale, naiv, toată omenirea. Un nume totuși am reținut, nu numai pentru sonoritatea lui, dar și pentru că îmi spusese Cocuța despre cel ce-l purta lucruri neobicinuite: locotenentul-colonel Iarca.
Era, pretindea Cocuța, un militar admirabil, de vreo patruzeci de ani, cu o cultură mare; vorbea câteva limbi străine, degaja din toată ființa lui un aer de noblețe, distant și apropiat totodată. Parcă un ofițer desprins din vreun roman franțuzesc. Avea o nevastă mai tânără mult, Ida, grațioasă, siluetă delicioasă de franțuzoaică, cu nasul ușor în vânt, părul scurt pe vremea când moda abia apăruse în târg, fumând mult — și obiceiul pentru o femeie nu era prea des — jucând cărți neobosită, fără să facă vreo socoteală la bani. Extrem de luxoasă, revoluționase orașul cu toaletele nenumărate după ultimul jurnal, schimbate după oră, după timp și perfect asortate de la mănuși până la pantof. Toată lumea se întreba cum poate să-și permită Ida atâtea cheltuieli, căci Iarca nu trecea drept un om prea bogat. Ea flirta cu toți tinerii, cu învoirea paternă a bărbatului, ofițerii de toate gradele îi erau pe rând în tovărășie, dar nu se putea spune exact dacă dusese prietenia cu ei prea departe. În orice caz, cum pleca singură la București, se bănuia că are acolo toate aranjamentele care pot să-i dea confortul fără s-o compromită. În capitală trebuie să fi fost sursa veniturilor inexplicabile.
Amândoi soții erau buni muzicanți, ea cânta la piano și el la vioară, și muzica lor deseori se auzea din stradă. De ce voi fi reținut aceste două siluete? Din pricina patimii mele muzicale care s-a interesat, imediat ce a cunoscut preocuparea lor nobilă și atât de rară în provincie, cu toate că nu puteam să am prea mare încredere în vorbele Cocuței. Ea nu făcea decât să transmită vorbele târgului. Puteam astfel să-mi dau seama cât o influențase mediul nou. Dacă ironiza repetând anumite obiceiuri caraghioase, acum – deoarece o făcea involuntar — devenise asemănătoare cu cei criticați de ea: se mira de modelele Idei Iarca, deși trăise atâția ani în București și deci putuse să se deprindă cu toate cochetăriile, de fumatul Idei, neîntrerupt, de părul tăiat, de jocul de cărți pe sume mari. Iar priceperea muzicală a Idei și a colonelului putea fi o legendă, căci pentru Cocuța muzica nu avusese niciodată nici o importanță.
Cocuța mi l-a prezentat odată pe Iarca la București, și l-am putut examina câteva minute. Într-adevăr, se prezenta foarte bine. Zvelt, brun, abia încărunțit pe la tâmple, cu ochii mari, negri, impresionanți. A fost de o perfectă politeță, fără exagerări, și se desprindea din el calm, bunătate, dar și simțul datoriei, un om care își știe bine calea lui. Bineînțeles, prea multe investigații personale n-am putut face. Pe nevastă-sa am văzut-o și mai puțin.
Eram în tren cu Cocuța, și ea mi-a atras atenția că soții Iarca sunt în compartimentul de lângă noi (femeile văd imediat). După un timp, am surprins un cap delicios de fetiță blondă uitându-se o secundă, în trecere, pe geam, la noi.
– Iată pe Ida Iarca.
Am fost sigur că Ida s-a uitat plină de curiozitate ca să vadă pe partenerul Cocuței, de care, probabil – prin plecările ei săptămânale – se spuneau tot atâtea povești misterioase.
Au trecut de atunci aproape zece ani. Pe Iarca – devenit între timp colonel – l-am mai zărit de câteva ori, și ne-am salutat întotdeauna cu oarecare afabilitate. Avea familie mai depărtată în orășelul de munte F., dar cu toate că veneam în F. În fiecare vară, nu l-am văzut acolo niciodată. Poate că știind că sunt prieten cu rudele lui, se credea obligat să fie părtaș la prietenie – oricât de mari ar fi fost distanțele.
Chipul Idei, scânteietor de grație, m-a obsedat de multe ori, dar nu-mi dam seama dacă aveam dreptate să-i găsesc atâtea farmece. Poate numai că avusesem o iluzie, care, dacă s-ar fi realizat, nu s-ar mai fi potrivit cu gusturile mele. O zărisem doar câteva secunde, pe geamul compartimentului de tren! N-aș fi putut fi sigur de nici un amănunt al fizicului ei. Fusesem și eu, la rândul meu, impresionat de clevetirile provincialilor din orășelul T. transmise prin Cocuța. De unde își putea permite atâta lux? Avea amanți sau alte combinații? Păstrăm două mentalități deosebite, după cum judecăm un eveniment din provincie sau din capitală.
O întâlnire neînsemnată, și totuși mă încăpățânam să cred că clipa aceea din tren fusese un semn pentru mai târziu. Astfel, cu emoție, am descoperit astă-vară, în ziua sosirii mele în orășelul F., pe colonelul Iarca, în balconul casei familiare de peste drum de casa noastră. Ai mei mi-au dat toate lămuririle: colonelul era bolnav de o boală nesigură. În cel mai bun caz, avea un ulcer la stomah, dar se putea (și aici povestitorul lua un ton misterios) să aibă și cancer. Familia lui se arăta încă optimistă: nu se știau adevăratele lor credințe, și omul este sortit să nădăjduiască până la sfârșit. Concluzii rele se pot trage orișicând.
Iarca venise la aer, să se întremeze, să se îngrașe, ca să suporte o operație, și cu toate că trecuse două luni, făcea impresia că se eternizează. Om polidcos, blajin, totdeauna bine îmbrăcat (civil), dar văzându-l stând cu orele în fotoliul din balcon cu un ziar în mână, părea un pensionar integrat perfect în lâncezeala patriarhală a provinciei. Se credea că merge spre bine; săptămânal anunța cu bucurie vecinilor kilogramele câștigate; uneori însă, dintr-o pricină neînsemnată, răul revenea, distrugând într-o zi toată munca îndelungată pentru refacere.
Ida nu sosise, cu toate că până acum își anunțase de nenumărate ori venirea („eram sigur», am cugetat; parcă un zeu glumeț se împotrivea ca să mi se limpezească misterul), deoarece – așa anunțau cel puțin scrisorile ei – o reacție teribilă în urma unei injecții o îmbolnăvise, dar spera ca vindecarea să nu fie așa de îndepărtată și să poată veni. Peste câteva zile, cu siguranță. Nu se va ivi o nouă scuză? Era bolnavă în adevăr? sau trimetea numai un pretext ca să întârzie? Cum arăta, de fapt, această femeie? Ce e cu ea? De altfel, ar putea chiar să fie cu adevărat bolnavă, și cazul ei să rămână tot așa de tulbure. Ce mult am complicat poate un fapt de felul lui simplu (despre care poate mulți au o opinie definitivă) numai din pricină că mi-au scânteiat o secundă doi ochi plini de curiozitate!
Una din caracteristicele temperamentului omenesc este de a nu face o clasificare justă a întâmplărilor, după importanța lor, ci, capricios, ele se amplifică sau se fărâmițează. În orice caz, par în perpetuă mișcare prin felul mereu altul cu care le întâmpinăm. Este ca și cum ai avea impresia din trenul care fuge că tu stai pe loc, și că arborii, casele, pietrele aleargă în fața ta.
Cunoștința mea cu Iarca speram să se mărginească la simple salutări, dar într-un oraș mic, pe o stradă pustie, ești forțat să te întâlnești mereu. Mă temeam ca să nu puie o întrebare indiscretă, sau mai stângace, asupra iubitei mele Cocuța, de care mă despărțisem definitiv de ani de zile. Și totuși, prezența colonelului, aducând puțin din atmosfera unei aventuri care vibra încă în mine, fiindu-mi legată indisolubil de adolescență, îmi producea emoții. Ca și cum aș fi încercat o apropiere de la distanță, aducându-mi aminte că-i plăcea muzica, am pus patefonul în mișcare drept în pavilionul din grădină. Așa am cântat în întregime de nenumărate ori întreg Crepusculul zeilor sau Maeștrii cântăreți, și jeluirile Brunhildei, planurile sumbre ale lui Hagen sau cântecul tineresc și înaripat al lui Walter s-au strecurat printre ramurile brazilor până la balconul din față. Mesagiile începură să-mi vie în curând, transmise prin vreo rudă; colonelul Iarca era fericit de muzica bună și o considera ca producându-i singurile ore fericite din întreaga zi. Păcat numai că vântul mărea și micșora după plac intensitatea sunetelor, și uneori câte o căruță trecând fară grabă și cu zgomot pe drum distrugea întreaga arhitectură sonoră. Mai târziu a trimis o rugăminte: nu s-ar putea să vie cu fotoliul sub un brad din grădina noastră? Ar putea să asculte muzica în voie și apoi ar respira din plin aer curat. La el, praful de pe stradă îl nenorocește și îi întârzie vindecarea.
Bineînțeles că a fost invitat la noi imediat.
Prietenia noastră (pe cât o permitea diferența de vârstă) s-a legat repede. Mi-am dat seama că nu este în stare de nici o indiscreție și am rămas cu încredere în preajma lui. Asculta muzică, sau povestea. Cuvintele îi ieșeau minunat, domol, parcă purtând în ele o veche înțelepciune. Și de altfel toată înfățișarea-i emana distincție. Observai că nu este o inteligență sclipitoare, că nu vrea să darme nimic din rosturile lumii și că nu e în stare de mari variații temperamentale, ci se odihnește fără multe împotriviri în locurile comune. Dar nu spunea niciodată nici o prostie, știa să înconjure fără nici o sforțare vreo întrebare de a mea malițioasă și avea o experiență îndelungată a vieții, ceea ce-l îndreptățea poate să fie mai împăcat în judecată. Era înainte de toate „un om de treabă”, pe care puteai parcă să fii întotdeauna sigur, și care îți întărește încrederea, de atâtea ori sceptică, în semenii tăi, atașabil de lucruri și de oameni, istorisind fără oprire o mulțime de amintiri, toate scumpe. Își iubea milităria din tot sufletul, scuza o seamă de manii ce produc de obicei ironia, fără să întrebuințeze, ca apărare, argumente puerile. Îl enerva boala, căci îl întârzia să se întoarcă între camarazi și îl ținea departe de nevastă. Prin vorba lui, se schimba perfect aspectul Idei închipuit de mine: Ida devenea o femeie bună și cuminte, soție credincioasă și gospodină, pe care numai o intoxicare stupidă o întârzia să se întoarcă lângă bărbatul său. Iarca a spus multe detalii despre ea, afectuos ca și cum ei s-ar fi înțeles de minune, și în exemplele care mi le da despre virtuțile ei eu găseam, dimpotrivă, că mă entuziasmasem pentru un model neînsemnat.
Credeam că m-am vindecat complect de obsesia mea; de altfel știam precis că, examinând de-aproape realitatea, era fatal să am dezamăgiri. Iarca nu mai istovea să-mi înșire efectele vulgare pe care boala Ie-a produs asupra Idei. Ca un înțelept bătrân care nu se teme de vorbe, dar ele desigur că păreau deplasate pentru visul meu de tinerețe. Asta nu mă împiedeca să-l prețuiesc tot mai mult și să iau parte la toate capriciile bolii lui. De obicei părea perfect sănătos, dar cea mai mică imprudență producea cataclisme. Pricepeam imediat că s-a întâmplat ceva dezagreabil: soldatul nu mai aducea la noi dis-de-dimineață fotoliul, iar fereastra camerii lui Iarca rămânea închisă. Abia peste câteva zile reapărea în balcon, livid, urâțit, deprimat, om bătrân, fără nici o urmă din eleganța obicinuită. Și, după ce-mi făcusem iluzia că boala lui e mai mult o glumă, înțelegeam că pe căi ascunse răul măcina în el.
Într-o zi m-a anunțat bucuros că Ida și-a fixat sosirea. Și cu toate că acuma mă deprinsesem să consider pe Ida ca pe o persoană fără nici un mister, totuși mi-am spus, combinând fără voie bănuielile vechi: și dacă nu va veni? În adevăr, n-a venit!
Imaginația a început din nou să vibreze în mine. M-am dus la vecinul nostru, dentistul Sosmer, să cer câteva detalii, căci el era totdeauna în curent cu toate. Dânsul cunoștea pe Ida, dar la toate întrebările mele n-a putut să răspundă decât: „E o femeie bine!» Știu ce însemnează, pentru oameni ca Sosmer, a fi o femeie bine: adică a fi mare, plină, cu sâni copioși. Așa s-a transformat grațioasa franțuzoaică de odinioară? Cu toate că fiind într-o zi rea pentru sănătatea lui, pe colonelul Iarca l-a îngrijorat atât nevenirea Idei, că a luat primul tren. Abia a mai avut timpul să-și ia rămas bun de la mine.
Toate s-au petrecut în vara ultimă. Toamna aceasta l-am mai zărit pe Iarca prin București (unde era mutat de multă vreme), totdeauna singur, îmbrăcat ostășește, probabil venind de la serviciu. Părea un om perfect vindecat și în care nu descopereai nici o neplăcere ascunsă. Acum câteva zile, pe neașteptate, în ziare era anunțată moartea lui.
Prodigioasă surprindere. O infinită părere de râu de a vedea dispărând în vecinicie un exemplar atât de rar. În definitiv, vorbisem multe zile cu el, eram de acord amândoi, ne produsesem unul altuia mici bucurii și-i simțisem toată ființa, privirea, zâmbetul, căldura. Necazurile și duioșia, minunate. Vra să zică, boala care îl mina era de o gravitate variabilă și asistasem la o imensă tragedie înfăptuindu-se zi cu zi, fără să-mi dau seama! Și în timp ce el apărea în orașul F. printre brazii casei mele, spunându-mi la razele soarelui proaspăt „bună-dimineața”, eu, în loc să-i răspund superficial, ar fi trebuit numai să observ cum se transformă un om în fiecare zi în apropierea morții. Se pregătea pentru o astfel de călătorie miraculoasă, și nici măcar n-am avut curajul să aflu ce credea el despre destinele omului! Mă mulțumeam să constat că vremea e frumoasă, aerul limpede, în ziare se anunță că s-a făcut vreo schimbare politică, iar dentistul Sosmer nu prea are clientelă. Ca variație, la patefon Wagner inunda grădinile, și ascultându-l credeam că nu poți să ai nici o preocupare mai însemnată. Cancerul — căci cancer trebuie să fi fost – a distrus încet și sigur acea constituție care păruse de fier.
M-am dus să-l văd în capela sanatoriului militar, unde fusese depus. Acesta era și singurul mijloc – ce complicat mijloc pentru un motiv neînsemnat! – ca să văd pe Ida. Căci trebuia să fie lângă mort. Oare și acum va trimite o scuză? Prefăcută sau adevărată?
Colonelul, în sicriu, nu mai era așa de chipeș ca de obicei. Apărea slăbit, înnegrit, și nasul devenise mult prea proeminent.
Abia acum, privindu-i mâinile înțepenite, am observat că, pe sub manșete, se vedeau fire de păr mari și unsuroase. Și flori multe împrejur; avusese tovarăși destui care să se îngrijească de el. Un domn mi-a dat relații despre sfârșitul lui: murise pe neașteptate de o congestie cerebrală. Căzuse într-o secundă pe podea și, după o zi de horcăieli, își dase sufletul.
Nu de cancer? Ci o moarte întâmplătoare, neprevăzută? Avusese atâtea precauțiuni pentru o boală anumită (care continuase poate în el), și dușmanul îl lovise pe neașteptate, ca și cum ar fi glumit numai cu viața lui.
Am fost puțin dezorientat în supozițiile mele și parcă regretul după Iarca mi s-a micșorat. Căci această moarte era cu totul în afara neliniștilor ce mă străbătuseră de atâtea ori, în ultimul timp, pentru dânsul.
Lângă el o femeie: Ida! Surprinsă și ea de ce se întâmplase, îmbrăcată la întâmplare, încă fără doliu, cu hainele de casă, cu o flanelă împotriva frigului. Nu se putea vedea dacă era frumoasă, căci plânsese, nu se gătise deloc, nu pusese pudră sau culoare pe obraz. Totuși, nu aveam o deziluzie. Nu era complectă lipsă de corespondență cu viziunea de altădată.
Este uimitor cum înregistrasem de fidel și păstrasem o imagine zărită câteva secunde. Probabil că Ida e genul care se potrivește exact gusturilor mele. E drept că trecuse peste ea de atunci zece ani, dar și peste mine trecuse același timp, și punctul de vedere al vârstei se schimbase. Chiar îmi place că e femeie, cu toate că odinioară îmi plăcuse că părea fetiță. Arăta foarte nenorocită. Se poate trage concluzia din asta că a fost o simplă soție credincioasă, așa cum povestise colonelul Iarca? Orice ar fi făcut, era normal ca acum să fie impresionată și disperată. În definitiv, colonelul fusese pentru dânsa omul cel mai bun, mai înțelept posibil. O fi iertat-o de mult, o fi învățat-o, o fi îngrijit de ea în fiecare clipă. Nu se poate ca, măcar acum, ea să nu-i fie recunoscătoare. Și de altfel este impresionant chiar când moare cineva străin, cu atât mai mult un om lângă care te-ai culcat atâția ani.
Ida s-a apropiat de capul lui Iarca și s-a uitat îndelung la el, ca și cum ar fi voit să-i păstreze până la moarte înfățișarea.
Încercare puerilă. Să înregistrezi într-o minută ceea ce ți-a scăpat în atâția ani de zile… Pictorul, pictând figura cea mai familiară, are nevoie să se uite în fiecare secundă la model. Și apoi colonelul a evoluat, a fost mereu altul, după vârstă și după dispoziție. Trebuie ca Ida să-l păstreze pe cel cu totul neașteptat, pe cel desfigurat? I-a mângâiat mâinile, i-a sărutat ochii și, cum lăsase pe ei un strop de salivă, i-a șters frumos cu batista. Poate i-au revenit mângâierile pe care i le dădea el odinioară, când, fată tânără, îi dăruia lui fecioria. Când îi plăcea să-l răsfețe ca pe un copil… Apoi a început să-i vorbească încet, transfigurată. Sunt clipe când și oamenii cei mai normali sunt transfigurați! Ce i-o fi spus? Promisiuni că-i va rămâne credincioasă până la mormânt? Ca umbra lui să se repauzeze în tihnă, fără gelozii? Sau îl ruga s-o ierte de ceea ce greșise odinioară? Cu ce taine pleca Iarca în călătoria din urmă?
La un moment dat, privirea Idei se fixă pe mine. Numai puțin, dar sunt sigur că m-a observat. Se întreba ce caută acest străin în biserică? Sau m-a recunoscut după zece ani? Adusesem un buchet de fiori și îl pusesem drept lângă dânsa, într-un loc spre care ochii ei trebuiau să se îndrepte neapărat. Ca să bage de seamă bine…