https://blog.revistaderecenzii.com
Își aminti tot ce-i spusese
Piosul profesor
Când și-a luat rămas bun de la el
Și i-a dat bani;
Își aminti cu drag
De sfaturile lui.
Intră în școli
Și învață cu sârguință,
Și strălucea intre tovarăși
Că luna între stele.
Îl admirau, ci nu-l iubeau colegii,
Căci înălțimea sufletului său
Îi apăsa prea tare;
Batjocura și pizma
Se ridicară împotrivă-i
Și îndreptară către el
Săgețile lor otrăvite.
– De ce vreți voi să mă jigniți?
Grăia el blând, cu inima deschisă,
Adeseori către băieți.
De ce mă vătămați, prieteni?
Eu nu învăț pe seama mea,
Ci pentru voi învăț.
Un altul va culege roadele
Învățăturii mele,
Oricine altul, dar nu eu.
Dac-ați ceti în sufletul meu bine,
V-ați alipi de mine, dragii mei,
Și m-ați iubi atuncea deopotrivă
Cum vă iubesc și eu,
Și n-ați tăia cu ură crengile
Ce vor aduce-odinioară
Dulci roade, dulce umbră vouă,
Sărmani băieți, neștiutori ce sunteți!
Dar trebuie să mă iubiți,
Odată tot mă veți iubi!
Ci râsete urmau
Acestor fel de vorbe,
Și ironia îl rănea adânc.
Și s-a sălbăticit încet de oameni,
Tot mai adânc s-a coborât în sine,
Și-i ocolea pe toți … avea doar un prieten:
Singurătatea fără de prieteni;
Trăia între icoanele acelea
Pe care lumea le socoate
De fantasmagogii deșerte,
Ci despre care el știa
Că viețuiesc aievea;
Icoana lumei viitoare
Se oglindea în mintea lui.
Acolo, în singurătate,
Cetea nepregetat
Cum ar ceti un musulman Coranul,
Cum ar ceti evreul Biblia,
Așa cetea el zi și noapte
Istoria acestei lumi.
Istoria lumii! Ce minunată carte!
Tot altceva cetește fiecare
În cartea asta.
Unuia slavă, altuia blestem,
Unuia viață, moarte altuia,
Unuia-i zice astfel și-i întinde spada:
„Te du și luptă! Tu nu vei lupta în van.
Folositor ești omenirii”.
Altuia: „Tu aruncă spada,
Zadarnic ai lupta,
În veci vă fi nefericită lumea,
Cum e de mii de ani încoace”.
Ce a ceti într-însa tânărul,
Și ce și-a zis, când a închis
Cu mâini tremurătoare cartea?…
A zis așa:
„E mică poama strugurul
Și tot îi trebuie o vara pân’ se coace.
Pamantu-i tot o poamă,
O poamă uriașă,
Și dacă vrei boabe
Îi trebuie o vară, dar pământului?
Vor trece mii de ani ori poate milioane,
Odată totuși se va întâmpla,
Și oamenii atuncea ferice vor petrece
Pân’ la sfârșitul lumii.
Se coace strugurul în razele de soare.
Ci pân’ să fie dulce, câte raze
Și-au risipit căldura vieții lor?
Atâtea mii, atâtea milioane raze…
Pământul tot de raze e-ndulcit, dar
Nu-s razele de soare, ci
Sunt sufletele oamenilor.
O rază-i orice suflet mare, dar
Numai sufletul mare, și
Sunt rare sufletele mari;
Cum ați dori voi așadară ca
Pământul să ajungă mai curând
O poamă coaptă?
Simt că și eu-s o rază
Ce nu se pierde în zadar.
O zi trăiește raza;
Știu că atunci când va sosi
Culesul cel de veci
De mult voi fi apus,
Și opera-mi de-o zi
S-o pierde-n munca uriașă,
Dar conștiința-mi dă
Puterea vieței, moartei liniștire,
Că și eu, și eu sunt o rază!
La muncă dar,
La muncă, suflete!
Problema-i mare, timpul zboară
Și viață-i scurtă.
Ce țintă are lumea? Fericirea!
Un drum spre asta? Libertatea!
Să lupt dar pentru libertate,
Cum au luptat atâția încă!
De e nevoie, sângerez
Precum au sângerat atâția!
Primiți-mă, eroi ai libertății,
Primiți-mă în rândurile voastre,
Credință jur în sfântul vostru steag,
Și dacă e măcar o picătură
De îndoială în sângele meu,
O izgonesc afară, chiar d-ar fi
În mijlocul inimei mele!”
Așa jura … suflet de om
Nu auzise aste vorbe,
Dar Dumnezeu le auzi din cer,
Luă în mână-i cartea sfântă, unde
Stau însemnați martirii,
Și scrise-ntr-însa numele: Silvestru.