https://blog.revistaderecenzii.com
Poveste Orientala
Partea I
Mâhnitul Demon, singuratic,
Peste pământ zbura tăcut,
Şi fruntea lui ca de jăratec
Îşi amintea despre trecut
Când în lumină orbitoare
Ca heruvim el strălucea,
Şi când cometa călătoare
Schimba cu el o salutare
Şi-alintător îi surâdea;
Când dintre neguri de vecie
Setos de-a şti, sta urmărind
Toţi aştrii-n caravană vie
Prin necuprinsuri pribegind ;
Şi fericit putea sa fie
Ca-ntâia lumii creatură,
Străin de îndoieli şi ură,
Şi veacuri sterpe-n lânced şir
Nu-i tulburau senina minte…
Şi multe, multe…dar ce-a fost
Nu mai putea şi n-avea rost
În voie să-şi aducă-aminte !
II
De mult, proscris, el rătăcea
Prin trista lumilor risipă,
Şi veacul după veac fugea,
Cum fuge clipa după clipă,
În uniform şirag nenfrânt.
Stăpân pe-acest mărunt pământ,
Cu silă-n neagra lui pornire
El uneltea, si-n drumul său
N-afla nicicând împotrivire –
Şi s-a scârbit de-atâta rău.
III
Peste Caucaz, cu norii-alături,
Cel izgonit din rai plutea ;
Sub el Kazbekul în omături
Ca diamantul scânteia;
Şi-adânc, cu povârnişuri sterpe,
Ca unduirile de şerpe,
Cotea Darialul luminos,
Iar Tereku, ca leu-n salturi,
Zburlindu-şi coama viforos,
Urla, şi păsări din înalturi,
Şi fiara-n munţi cu răget crud,
Al apei vuiet îl aud ;
Şi nouri auriţi, în zare,
Plutind alene dinspre sud,
Îl însoţesc spre nord, spre mare ;
Iar stâncile, ce-n grea grămadă
În mreji de taine pirotesc,
Îşi pleacă frunţile să vadă
Cum valuri repezi licăresc ;
Înalte turnuri de castele,
Din stânci privesc cumplit şi treaz –
Sunt uriaşe santinele,
La poarta mândrului Caucaz !
Sălbatică şi minunată
Era divina lume, toată ;
Dar mândrul duh, cu mut dispreţ
Privi ce Domnul său crease,
Şi-nalta fruntea sa rămase
Încremenită sub îngheţ.
IV
Sub el, cu vie frumuseţe,
Privelişti noi răsar din zbor :
E Gruzia , şi văi măreţe
Se-astern ca un bogat covor ;
Rai fericit, rai pământesc !
Par plopii piramizi semete ;
Pâraie’n zvon rostogolesc,
Pe fund, prundişuri colorate;
Prin tufele de trandafiri,
Privighetorile-nfocate
Slăvesc frumoasele furate
De glasul dulcei lor iubiri.
Cinarii deşi, umbrind cuminte,
Cununi de iederă-mpletesc ;
Sunt peşteri unde,-n zi fierbinte,
Sfioşii cerbi se-adăpostesc,
Şi viaţă-n toi, şi strălucire,
Şi frunzele în freamăt blând,
Şi mii de ierburi respirând,
Şi mii de glasuri în vorbire !
Dogoarea dulcilor amiezi,
Mireasma nopţilor senine,
De rouă şi răcoare pline,
Când stelele sclipind le vezi
Ca ochii tinerei gruzine !…
Dar, vai, splendoarea-ntregii firi
Nu poate-n inima pustie
A demonului să învie
Nici forţe noi, nici noi simţiri ;
La toate-aceste, cel semeţ
Privea cu ură şi dispreţ.
V
Cu truda robilor, pe munte,
Gudal, bătrânul, şi-a durat
Castel de ziduri apărat,
Ca veacurile să le-nfrunte.
Pe culmi şi-n văile adânci,
Cad umbrele-i înalte, drepte,
Din turn către Aragva-s trepte
Şerpuitor tăiate-n stânci ;
Pe ele, cu ulciorul, seara,
Cu ceadra fluturând spre brâu,
Prinţesa tânără, Tamara,
Scoboară sprintenă la râu.
VI
De ani, puternicul castel
Priveşte mohorât seninul ;
Dar azi e chef şi larmă-n el,
Zurnaua sună, curge vinul ;
Gudal azi fata şi-o mărită !
Toată rudenia-i poftită;
Sus pe terase, pe covoare,
Mireasa, fetele petrec,
Şi-n râs şi jocuri se întrec.
Ascuns de munţi e roşul soare
Şi umbrele-nserării trec.
Umplând de cântec vesel casa,
Din palme, ritmic, bat pe loc;
Prinzând zurnaua-n mâini, mireasa
S-avântă, sprintenă, la joc ;
Deasupra capului o saltă,
Mladie, zveltă şi înaltă ;
Acum ca vântul a pornit,
Acum, oprindu-se priveşte,
Şi ochiul ei aprins sclipeşte
Sub negre gene, ca vrăjit ;
Acum se-nclină, se-nfioară,
Acum sprincenele-i vorbesc,
De pe covor se-naţă , zboară
Piciorul ei dumnezeiesc ;
De-o dulce voioşie plină
Surâde , gingaşă, senină:
Când luna raza şi-o destramă
Jucând în abur străveziu,
Abia-i cu-acel surâs de-o seamă,
Ca viaţa, tinereţea, viu.
VII
Mă jur pe-al stelelor noian,
Pe răsărit şi asfinţire,
Că nici slăvitul şah persan,
Şi nici un rege pământean
N-a sărutat aşa privire ;
Nici o fântână ţâsşnitoare,
În vechi haremuri, pe căldură,
Cu pulbere răcoritoare,
N-a dezmierdat aşa făptură;
Şi nici o mână aşa păr
N-a mângâiat ,într-adevăr,
Nici chiar în visele-ndrăzneţe ;
Şi de când raiul l-am pierdut,
Mă jur c-atâta frumuseţe
Pe lume nu s-a mai văzut!
VIII
E ultimul ei dans sub soare !
A lui Gudal moştenitoare
Din leagăn liberă trăia ;
Dar mâine, vai, o aştepta
O altă ţară-n depărtare,
Robia crâncenă, haină,
Şi o familie străină.
Şi-ades o tainică-ndoială
Umbrea obrazu-i luminos ;
Mişcările cu-ncetineală
Creşteau atât de-armonios,
Atât de grăitoare toate,
Şi-aşa de simple, minunate,
Că Demonul, de-ar fi zburat,
Şi-ar fi zărit făptura-i clară,
Şi-ar fi adus aminte iară
De fraţii lui de-odinioară,
Şi fără voie-ar fi oftat…
IX
Şi Demonul zări…Deodată,
O tulburare neaşteptată
Simţi în el, ca niciodată.
Iar sufletu-i pustiu şi mut
De-un cântec gingaş s-a umplut –
Din nou a înţeles că-s sfinte
Iubirea, binele, frumosul!…
Şi mult timp, el, întunecosul,
Privi cu drag, privi cuminte,
Priveliştea ce-i sta-nainte ;
Şi visuri care-i aminteau
Despre trecuta fericire
Ca steaua după stea treceau
Sub fermecata lui privire.
De-o forţă tainică cuprins,
Tristeţe nouă cunoscuse ;
Simţirea-i să vorbească-a prins
Un grai în care se născuse.
Că va renaşte este-un semn ?
Nici un cuvânt mârşav, nedemn,
Să afle-n mintea-i nu-i în stare…
Uitarea? Domnul nu-i dăduse;
Dar nici n-ar fi primit uitare!…
……………………………….
X
În asfinţit, pe-ngustul mal,
Urmând Aragva ce se-alungă,
Sosit aici din cale lungă,
La nuntă, pe-nspumatul cal,
Zoreşte mirele s-ăjungă.
Cu daruri scumpe încărcate,
Pe urma lui, păşind greoi ,
Vin pe poteci, în stânci tăiate,
Cămilele în lung convoi ;
Cum pasul liniştit şi-l ţin,
Le sună clopoţeii lin…
El însuşi, prinţ de Sinodal,
E-n frunte. Zvelta lui statură
La mijloc strânsă-i în centură ;
Mânerul latului pumnal
Şi-al sabiei sclipesc de stele,
Încrestături de-argint pe puşcă :
Foşneşte ciuha peste ele,
Cu dungi de aur la vipuşcă ;
Mătasea pune flori pe şa,
Căpăstru-n perle, ca sub nea ;
Sub el, fugarul sârg, în spume,
Din Karabah urmaş focos
Al celor mai iuţi cai din lume,
Urechea-şi mişcă sperios,
Şi, sforăind, pieziş priveşte
Cum râul jalnic clocoteşte.
E drum îngust, primejdios!
La dreapta, zid abrupt de stânci,
La stânga, apele adânci.
E ceas târziu. Necontenit,
Din munţi şi codrii plini de şoapte,
Se face noapte, tot mai noapte…
Convoiul pasul şi-a sporit.
XI
În calea lor un paraclis…
Aici, de mult dormindu-şi somnul,
Se odihneşte întru Domnul
Un prinţ de-un braţ vrăşmaş ucis.
De-atunci, orice drumeţ trecea,
După-o străbună cuviinţă,
Lângă altar îngenunchea,
Rugându-se cu umilinţă ;
Şi ocrotit era de cer
De-al musilmanilor jungher.
Dar mirele n-a pus temei
Pe strămoşescul obicei.
Căci Demonul l-a prins curând
În mreaja dulce a ispitei,
Şi el, cu patimă în gând,
Sorbise buzele iubitei.
Când, iată, umbre se ivesc :
Sunt două…patru…se-nzecesc…
Din faţă-npuşcături pornesc !
Ce-o fi ?…Se-nfipse-n scări, sub munte,
Viteazul prinţ, strângând de frâu,
Papaha şi-o –ndesă pe frunte,
Şi-a smuls pistolul de la brâu ;
Trosni năgaica, şi, spre ceată,
Se napusti ca o săgeată…
Rasbubui un pocnet nou,
Şi-un strigăt sparse departarea,
Stingându-se-n treptat ecou…
Curând sfârşi încăierarea :
Izbitiţi de-al luptei viclesug,
Înspăimântaţi , gruzinii fug !
XII
E pace iar. Înghesuite,
Cămilele privesc cu teamă
Spre leşurile risipite,
Şi pacea nopţii o destramă
Cu clopoţeii lor de-aramă.
Întreg convoiul e prădat ;
În jurul morţilor, sub stele,
Flămânzii corbi s-au adunat!
Cei morti n-afla-vor somn uşor
În tihna lespezilor grele,
Alături de părinţii lor;
Şi n-or veni cernite mame,
Surori, în negrele marame,
Jelindu-i mâinile să-şi frângă,
Deasupra raclelor sa plangă !
De-aceea, când de-aici i-or duce,
Pioase mâini vor ctitori
În amintirea lor o cruce ;
Şi iedera, sub soare cald,
Mângâietor o va-nflori
Cu-mbrăţişare de smarald ;
Şi-ades drumeţii s-or opri,
Chemaţi de-a frunzelor arcadă,
La umbra Domnului să şadă…
XIII
Năprasnic, pe cărări abrupte,
Goneşte calul, sforaind
Şi năpustindu-se ca-n lupte
Acum, pe stâncă zăbovind,
Suflând pe nările largite,
Neliniştit ascultă-n vânt;
Izbind deodată- în pământ,
Cu tropot aprig de copite,
Zburlindu-şi coama sub avânt,
O ia n-ainte cu turbare ;
Pe el e-un călăreţ tăcut !
Din când în câd în şa tresare,
Şi-n coamă fruntea i-a căzut.
Lăsând dârlogii în neştire,
Picioarele şi-anfipt în scări,
De pe veşmânt, fără oprire,
Se scurge sânge pe cărări.
Tu, aprig cal, ca o sageată
L-ai scos din luptă pe stăpân,
Dar l-a ajuns prin beznă-ndată
Un osetin c-un glonţ păgân !
XIV
Tot neamul lui Gudal e-n jale,
Norodu-n curte stă mâhnit :
Al cui fugar, zdrobit de cale,
Pe-al porţii prag s-a prăbuşit ?
Şi cine-i călăreţul care
Pe dânsu-i fără de suflare?
Al luptei zbucium şi avânt
În dunga frunţii sunt păstrate.
I-s armele însângerate,
Şi-n sânge-i scumpul său veşmânt;
În cea din urmă opintire
Şi-a nfipt în coamă mana-i grea.
Scurt timp, mireasă, pe-al tau mire
L-a aşteptat privirea ta !
Dar prinţul şi-a ţinut cuvântul :
La nunta lui, din Sinodal,
Vanit-a el gonind ca vântul…
Dar cât e lumea şi pământul
El nu va mai sări pe cal !…
XV
Căzu napasta, fulgerând,
Peste familia tihnita!
Pe-al ei divan e prabuşită
Tamara,-n hohote plângând;
De lacrimi pleoapa i se-ncarcă,
Se zbate pieptu-i furtunos ;
Când, iată, lângă dânsa ,parcă,
Răsună-un glas misterios :
– « Nu plange ! Lacrimile tale
Nu-l pot trezi pe cel ce-i stins !
Zadarnic te topeşti de jale,
Şi ochii mari sunt grei de plâns !
Să pună preţ, el nu-i în stare
Pe chinul tău ; de unde-i dus,
Priveste-acum cu desfătare
Lumini cereşti ; Şi-acolo, sus,
Ascultă-al îngerilor grai…
Marunte visuri şi regrete,
Şi vaietele unei fete
Ce-nseamna pentru cel din rai ?
Dar soarta celui stins în pripă,
Şi umbra pieritoarei vieţi,
Nu preţuiesc nici cât o clipă
Din nesfârşitele-şi tristeţi !
Fără cârmă şi vântrele,
Pe-al văzduhului ocean,
Mii de aştri, mii de stele,
Trec prin linişti de noian ;
Peste şesurile-ntinse,
Peste-al lumii vis stingher,
Norii,-n pâlcuri necuprinse,
Fără urme trec pe cer.
Nu-i îngenuncheză lutul,
N-au mâhnire, n-au nici dor ;
Nu pot regrete trecutul,
Nu visează viitor.
Tu la orice încercare
Fă-ţi din pilda lor temei ;
Calmă şi nepăsătoare,
Şi-mpăcată fii, ca ei !
Şi-ndata ce a nopţii umbră
Va revarsa tăcerea-i sumbră,
Când, ca vrăjit de un cuvânt,
Va adormi acest pământ ;
Când vântul printre stânci va bate
Stârnind şi ierbile uscate,
Şi păsările ascunse-n ele,
Ce-n vbor zbucni-vor uşurele ;
Când pe sub viţele de vie,
Din rouă bând cu lacomie
În noapte, flori vor înflori ;
Când luna-ncet se va ivi
De după munţii ce par temple ,
Ca pe furiş să te contemple ;
Atunci eu voi veni din hău
Să priveghez la capul tău,
Şi peste pleoapele lăsate
Voi ţese visuri minunate… »
XVI
Şi glasul conteni. În zare
Cuvânt după cuvânt muri.
EA, tresărind, în jur privi…
O neştiută-nfiorare
Urcă spre rumenul obraz;
Tristeţea inima-i destrama,
O fură-un dor, o soarbe-o teamă
Se pierde-n negrăit extaz ;
Fierbinte-i gingaşul răsuflet,
Simţirea-i fierbe, şi-al ei suflet
A rupt catuşele lui vechi ;
Prin vine vâlvătăi se-adună…
Iar glasul minunat răsună
Mereu aproape de urechi.
Abia spre ziuă, somnul greu
O dobândi pe ne-aşteptate;
Dar mintea-i depăna mereu
Profetice visări ciudate:
Un tânăr, cu tăcerea geamăn,
De-o frumuseţe fără seamăn,
Se apleca spre dânsa-ncet ;
Era în trista lui privire
Atâta jale şi iubire,
Era atât de mult regret !
Dar nu e îngerul de pază
Ce către cer durează punţi,
Căci nu luceşte nici o rază
În jurul mândrei sale frunţi,
Nici duh din iad ce-ar îngrozi;
O, nu ! Faptura lui străină
Parea şi beznă , şi lumină,
Şi noapte-n miez, şi miez de zi !…