https://blog.revistaderecenzii.com
Și după ce am stat ani de zile la București fără să știu decât foarte vag de existența Cernicăi și nimic de seminarul monahal de acolo, m-am pomenit – pentru cât timp? – profesor mănăstiresc și familiar cu fiecare pom și piatră care vor face parte din ființa mea întotdeauna, oricât aș vrea să mă eliberez. În zilele când îmi am programul, aștept cu tovarășii mei amărâți automobilul la Obor, cumpărăm ziarele pe care le vom citi în recreații, până la cea mai umilă reclamă, ziare cumpărate de la un țărănuș cu surâsul pe buze și cu picioarele goale înghețate de frig și, în sfârșit, seigneur-ul Simion, șoferul, conducând mașina cu artă, sosește și ne încarcă. Protestăm împotriva vreunui dascăl întârziat, îl certăm numai pe jumătate amical, ne acoperim cu pături, ne strângem bine unul lângă altul și o pornim încet-încet, făcând cei doisprezece kilometri în trei sferturi de oră, căci drumurile sunt rele, la sfat s-au adunat toate gropile, ne împiedică la mers sutele de căruțe ale lăptăreselor sau carele cu fân imens, care nu țin niciodată dreapta. Iar Simion, molipsit de la noi de veleități pedagogice, face morală delicvenților pe îndelete, uneori în termeni care ar trebui să darme zidurile mănăstirii.
În cale, evenimente: calea ferată, bodega Ioanițescu, podul, spitalul Pantelimon, cârciuma care, după părerea preacuviosului
Firmilian, are țuica cea mai bună, gardul lui Alăman, fortul. Gardul lui Alăman e mai ales important: durează un kilometru și, când ninge, sprijină ninsoarea și înfundă drumul, silindu-ne să facem un ocol de câdva kilometri pe câmp. De aceea Simion e supărat pe Alăman, ni-l descrie ca pe un om fioros, și cum Simion e rus, și deci bolșevic, iar în cazul unei revoluții va fi probabil mare dregător, promite, ca prim gest de eliberare, să dea foc gardului. Simion a făcut războiul pe frontul rusesc și, într-o zi, în una din conversațiile noastre imbecile, pe care le întreținem ca să mai rupem din timp, ne-a spus că a ajuns până la Irkutsk. Vorba aceasta mi-a redeșteptat toate nostalgiile și dorul de ducă, și revolta că trăim într-un timp de mizerie, care te leagă de pământ ca pe un pom, și am cerut detalii despre orașul care avea prestigiul depărtării. Dar nu mi-a spus decât: „Pe acolo pâinea e mai scumpă ca aici!”
Dar nu totdeauna sosește automobilul ca să ne ia. Câteodată vine brecul, un fel de dric cu pânze albe (pentru copii), rupte și străbătute de vânt în voie, tras de două iepe sirepe, și după noi alergând doi mânji; tot echipagiul, dăruit de părintele Iunian, din averea Seminarului Constanța, acum desființat. În zilele brecului, clănțănim de frig, ne îndesăm unul în altul cât putem, și uneori facem câte un spirit asupra tragediei vieții. Până ce, nemaiputând răbda, părintele Firmilian și junele Cioran, concurentul la înălțime al apostolului Iorga, se dau jos să se dezmorțească și aleargă după noi, laolaltă cu mânjii. Apoi iar ne strângem cu toții în brec, rămânând ca unul din noi, mai isteț, si scoată nasul din pătură, să vadă pe unde am mai ajuns și să ne anunțe, ceea ce totdeauna e spre deprimarea noastră, căci cu ochii acoperiți suntem mai optimiști.
Și, în sfârșit, înveșmântată în alb, într-o tăcere mormântală, cu chiliile împrejurul bisericii, cu zidurile arse în preajma grădinilor de zarzavat, cu ciorile pe acoperișuri și cu elevii-călugări așteptându-ne înșirați pe cerdacul lung, sfânta
Mănăstire Gernica. Traversăm curtea zgribuliți, pe lângă pom. Va ști cineva să descrie importanța acestui pom singuratec din fața bisericii, în viața noastră necăjită? Asistăm la toate păsările care se strecoară printre ramurile lui. Și toamna, la căderea frunzelor uscate. În orice moment l-ai privi, picură frunzele, iar seara mătură elevii covorul rotund și galben.
Pomul e mereu mai despodobit, îi vezi zilnic transformarea, constați pe el trecerea timpului, până ce îl găseșri, ca acum, gol, cu degetele resfirate, înspăimântate, spre cer.
Și, în sfârșit, în cancelarie, unde soba face un miros îngrozitor, și primul gest al nostru – înghețații – e să deschidem fereastra.’ Apoi timpul se scurge identic de-a lungul celor cinci ore de clasă, cu recreațiile care le întretaie. Repetăm aceleași glume, scâncim aceleași vaiete, interpretăm aceleași vești politice și anunțăm grozăvii cunoscute: desființarea școlii, terminarea lemnelor și mai ales scăderea lefii. Leafă, acest scop împrejurul căruia se strâng toate aspirațiile, în fiecare lună mai nepunctuală, mai periclitată, mai redusă. Am impresia că am mințit în tot ce am scris până acum. M-am plâns de moartea Irinei, de trădarea ei sau de atâtea chinuri fără sens. Totul este o minciună. Nu există decât o obsesie veritabilă: o leafă umilă, pe care o întinzi ca pe un gumilastic, ezitând cu teroare de câte ori trebuie să cheltuiești cât de puțin din ea. Și invidiezi – o rușine! – pe oricine câștigă cinci sute de lei mai mult ca tine! Căci acum, când ești bolnav, trebuie să faci coadă la spital, și când, o dată pe an, te duci să-ți vezi o rudă în provincie, iai clasa treia și totuși îți distrugi tot bugetul.
În așteptare, orele de clas trec, și viața odată cu ele. De pe pereți surâd patriarhul, familia regală și d-l Iorga, „președinte al Consiliului de Miniștri”. Fotografiile, instrumentele de fizică (nici unul întreg, domnul Popovăț le îndreaptă însă cu răbdare) și multe cărți au fost aduse de la Seminarul din Constanța, unde am fost și eu profesor cu șase ani înainte. Am recunoscut (nu m-am mai gândit la ea de atunci) o călimară, la fel cu capacul desprins, și am plâns înaintea ei. Un om plângând în fața unei călimări! Spectacol caraghios! Dar motivul era important: înmuiasem de atâtea ori tocul ca să scriu în registru subiectul unei ore inutile!
Iată tovarășii mei de mizerie: Al. N. Mălin, mereu ocupat cu soba, veritabilă vestală; părintele Hrisant, inepuizabil în calambururi, căci e imposibil să spui cuvântul „sadea” fără să-ți riposteze „saltea”, și așa la infinit; părintele Firmilian, dascălul de botanică, care-și prepară materialul didactic: niște fasole; d-l Godeanu, prim-amorez visând scări de mătasă; părintele Costea, cu surâsul pe buze, încercând un cântec bisericesc; părintele Dimoftache (dascăl de muzică profană), preparând Aria toreadorului-, și Tache Soroceanu, marele nostru artist, a cărui expoziție de nuduri de o grație desăvârșită a avut atâta succes, imaginând acum sfinte neprihănite. Iar eu la franceză? Afară de verbe? Am renunțat de mult la îndrăgostitele lui Racine sau la vulpile viclene ale lui La Fontaine. Acum, fără încetare, Bossuet! L-am învățat cu toții pe de rost.
Și, în timp ce explic cine știe ce regulă care nu mă interesează sau citesc o bucată pe care o repet de atâția ani, înțepenesc cu ochii pe harta din perete… Sicilia caldă, cu portocalii ei… Toată Rusia, unde în fiecare sat vibrează, frământând cerul, câte o balalaică… Parisul, în lungul Senei căruia de atâtea ori m-am plimbat, cu atâtea gânduri… Și Erzerum… Cum o fi Erzerum? …Și India. De ce s-o fi întors Mircea Eliade de acolo?…
— Qui peut me dire l’imparfait du verbe „tenir”?
În fața mea, ochi plini de mistere. Și uneori mi se pare că văd adâncuri care mă înspăimântă! Sărman de mine! Sărman de voi!
În cancelarie găsesc dascălii grămadă, privesc cu toții la ceva important, abia vizibil. Au descoperit o muscă înghețată și, ca s-o readucă la viață, au pus-o pe sobă, și acum se uită cu atenție, seriozitate și mândrie, ca și cum ar fi medici ce asistă la o naștere grea. E ultima filantropie pe care și-o mai pot permite. Dar poate că o fac și ca o distracție, căci la mănăstire nu e nici un mijloc de a varia atmosfera. Când nu e iarnă, ai însă posibilitatea să te plimbi până la cimidrul de alături. Într-o zi caldă de primăvară am găsit chiar acolo, în plină lumină, veselie și mișcare. Impresie de plajă: se prăjeau morții la soare!
Părintele Kiril, duiosul secretar, anunță o veste mare: a sosit leafă! Leafă așteptată de atâtea zile! Râsete, spirite, agitație. Ne îngrămădim. Toți banii ni s-au adus în câte un leu și doi lei, și avem fiecare câte un sac sigilat.
Și iarăși, obosiți, fiecare cu sacul lui în față, zgribulind din nou în automobil, pornim spre Obor. Glumim și ne facem unul pe altul miliardari. Dar de fapt avem cu toții aceeași neliniște. Dacă în sac n-o fi suma exactă? (Cum se întâmplă deseori.) Vom sta ceasuri întregi să facem fișicuri… și apoi vom plăti datoriile… Chiria unicei camere, a mesei modeste. Nu mai rămâne nici o sută de lei ca să-ți cumperi o carte…
Cum o fi Erzerum?