https://blog.revistaderecenzii.com
Visam în altfel să refac vechea mea aventură de la Gura Humorului. Amânam o călătorie acolo tocmai pentru că nu mă simțeam destul de degajat de noi preocupări, și n-aș fi vrut să escamotez un loc unde am avut mari emoții prin necazuri streine, sau, dimpotrivă, pentru că mi-era frică să nu mă descopăr, în același peisagiu, același om. Erau clipe în care mă obseda atât de puternic Gura Humorului, că îmi veneau lacrimi în ochi. Nu se putea ca o realitate să mă impresioneze mai puțin decât o amintire. Dar călătoria la Gura Humorului s-a făcut neprevăzut și s-a întrerupt o amânare pe care o trăiam de atâta vreme, fără de nici o socoteală. Eram în orășelul F. Vecinul meu, dentistul Ionel (Jean Sosmer, dar m-a rugat să-i spun Ionel) mi-a propus:
– Mâine este sărbătoare la Gura Humorului. Vrei să mergi cu mine?
Atmosfera pură pe care nădăjduiam s-o găsesc s-a alterat chiar din F., încercând amândoi să târguim locuri într-un automobil. Ne postasem la mijlocul orașului, în fața unei cafenele. În preajmă, o mulțime de oameni serviabili.
– Irichem, ai două locuri până la Gura Humorului?
– N-am. Poate voiți să luați mașina întreagă.
– Leizer! Două locuri până la Gura Humorului?
– Să vedem. Mai veniți mâine-dimineață.
– De nu vrei, iau trăsură!
– Luați trăsură…
– Leibu, două locuri până la Gura Humorului?
A doua zi, pe drum, Ionel la fiecare moment cerceta șoseaua. La Gura Humorului, lume multă. Acesta e orașul Gura Humorului! Ce stradă mare, pe care nu trecusem niciodată! și ce circulație! Căutam să deslușesc, printre case, vechile imagini. Ionel insistă să mă opresc în fața fiecărei prăvălii, ca să privesc vitrina.
– Ce lucruri frumoase sunt aici! exclamă.
Pălării, ghete, stofe, nasturi.
– Cât costă?
Am priceput secretul. Ionel a fost nevoit să-și lase nevasta acasă, și, ca s-o împace, cumpără pânză pentru un capot.
– Mergem la ștrand, căci ce poți vedea altceva?
N-am încă îndrăzneala să-i mărturisesc lui Ionel că vreau să-l părăsesc și să mă duc până la mănăstire, ca să văd locuri cunoscute mai demult.
– Fii atent! Ce damă bine!
O doamnă grasă, într-o pijama de baie, roșie. Lume multă se odihnește sub copaci. Moldova curge cu grație. Un pod subțire peste ea, spre pădure. Un anunț la începutul podului: „20 de lei pentru acei care trec podul mai târziu de ora 8 seara”.
– Pentru amorezi. Cel puțin să plătească!
Muzica militară încântă. Se dansează. Ionel cunoaște pe toți:
– Reichmann, ce faci? Și către mine: E un coleg.
Dentistului Ionel i se spune „domnul doctor”. Copii de țăran trec cu zmeură. Goldstein, Geldbeutel, Hartmann. Se vorbește numai nemțește. În sfârșit, luăm loc pe o bancă. Sunt așezat lângă Ionel, dar invers. Eu cu fața spre Moldova, și el cu fața spre muzica militară.
– Așteaptă-mă, Ionel: Vin imediat!
Ionel vrea să meargă cu mine, dar dispar fără să țin seama de imprecațiile lui și de supărarea cu care mă va primi la urmă. Opt kilometri de mers pe jos, în plus întorsul, și o oră ca să rămân acolo. Cât timp îmi va trebui?
Mă întreb ce mai rețin eu din imaginea Irinei. Cu toate că Irina mă obsedează încă aproape zilnic. N-a existat nici o uitare. Nu mă mai doare, n-aș vrea să repet ceea ce s-a întâmplat, de mult o judec cu mai purină severitate, semn că povestea aceasta mi-a devenit indiferentă, dar gândul mereu se întoarce la dânsa, și oricât ar fi acel gând de rece, de stăpân pe sine prin reluarea lui, pricep că nu m-am schimbat mult de atunci, că trăiesc încă (oricâte aventuri aș mai fi avut) în acea epocă. Și când fac cercetări asupra mea și vreau să mă cunosc, mă consider acel de atunci, fie că acel de acum este prea aproape ca să fie bine individualizat și să fie judecat, sau că noile întâmplări sentimentale m-au durut mai puțin, n-au fost în mare parte decât o repețire a istoriei vechi (pentru că n-am putut eu pricepe altceva). Sau că temperamentul meu e dispus să brodeze asupra trecutului, și trecutul acela, cu prima lui experiență sentimentală, mă interesează încă, deoarece experiențele mele sentimentale nu s-au risipit. Numai mai târziu, când voi fi bătrân, mă voi gândi la jocuri din copilărie, la ceea ce s-a întâmplat înainte de apariția ei.
Astfel, retrăiesc mici scene cu dânsa dezordonat, mici gesturi nesemnificarive colorează amintirile, dar mă întreb dacă ceea ce imaginez, pornind de la un fapt adevărat, nu e mai important decât realitatea, fără să corespundă acelei realități. Dacă se reconstituie o crimă, ce aproximativă trebuie să fie acea reconstituire. Aș avea oare curajul, punându-mi-se la dispozide toate elementele, să refac o clipă din viața noastră comună, cu toate că mă gândesc de atâtea ori la acea clipă?
Știu că într-un anumit colț al grădinii Ateneului am vorbit cu Irina despre moarte. I-am spus aproximativ: „Când te gândești că unul din noi doi va muri mai întâi!” Dar cum eram așezați fiecare? Și cât au ținut acele preocupări? Prin ce au fost întrerupte? Căci mă interesează cel mai umil detaliu, după cum nu mă importă că au fost voluptăți între noi, ci renunț la toate, ca să rețin perfect o singură voluptate. Deoarece a fost atâta vreme o viață intimă între noi, au trebuit să fie și vorbe intime. De ce n-am reținut nici una, oricât de banală mi s-ar fi părut? Sau chiar rețin, cu mai multă tărie, unele mișcări de împotrivire de ale ei – rare, fie că îi plăcea apropierea mea, și din pudoare, căci o împotrivire târzie ar fi fost deplasată, și mai mult ar fi iscat clarificări ale vieții ei, sau din spirit de obicinuință pe care l-a avut totdeauna cu mine, și chiar cu alții, pentru toate faptele.
Iată de ce amintesc de Gura Humorului. Acolo, pe acolo, am stat trei săptămâni cu Irina, într-un început de menaj. Pot acum povesti exact ceea ce s-a petrecut atunci. Irina, învățată de mine, a găsit minciună pentru acasă, ca să ne întâlnim numai noi. Am scris, la întâmplare, la mici oficialități, prin localitățile pe unde fusesem, să întrebăm unde putem să locuim. Am primit răspuns de la fata preotului de la Mănăstirea Humor – o biserică celebră pentru arta ei bizantină — la opt kilometri de la Gura Humorului, care ne arăta cu entuziasm cum am putea locui lângă mănăstire, încântată să aibă și ea câteva ocazii de distracție într-un sat atât de mic.
De la Humor, unde stam, făceam mai pe urmă drumul pe jos până la Gura Humorului, oraș care ni se părea, din pricina comparației, foarte important. De multe ori. Cunoșteam fiecare casă, fiecare arbore, atât pe cât ne puteam uita la un peisagiu monoton, peste care se prăbușea lumina soarelui.
Totuși, în excursia mea pe care o încercam după zece ani, surpriza mea a fost mai mare decât mă așteptam: uitasem aproape tot decorul. Drumul pornea dintr-o stradă, cum nu prevăzusem. Am mers multă vreme printre casele orașului, și eu îmi aduceam aminte că trebuie să ajung repede în câmp. Am fost convins că o piatră kilometrică îmi împărțea drumul în două (oițele pe care le-am privit cu Irina, strânse de ploaie lângă stâlpul kilometric!), și acum am găsit semnele kilometrice așezate pe cealaltă parte.
Uneori recunoșteam câteva detalii: o casă sau numai o parte din casă (ușa, gardul), un pod, coline. Dar m-am mirat că uitasem un izvor limpede, al cărui murmur mă încântase desigur și odinioară. Îmi fusese atât de familiar drumul acesta, mă gândisem de atâtea ori la el, și acum îmi apărea ca ceva abstract, ca o noțiune pe care am învățat-o și n-am trăit-o. Numai numărul kilometrilor, iar eu trăisem la fiecare metru.
Neașteptat, câte o apariție familiară, nici ea nu în întregime precizată. Dacă n-aș fi întâlnit-o într-un loc cunoscut, șdut, ci mi s-ar fi arătat dintr-o dată, m-aș fi întrebat: „De unde această imagine?” De mi s-ar fi arătat fotografia lui, aș fi spus: „Am văzut pare că așa ceva undeva”. Dar n-aș fi putut spune unde și mi-aș fi închipuit chiar că a fost decorul unui vis.
Aceste descoperiri le-am făcut cu prilejul excursiei ultime. Dinainte n-aș fi bănuit că trebuie să se întâmple așa ceva. Pot, prin asemănare, să conclud că imaginea Irinei este la fel de alterată, cu uitări pentru lucruri importante și cu aduceri-aminte pentru unele fleacuri (se vede că e normal să fie așa). Și gândul meu se îndreaptă către ceva abstract, oricât vanitatea mă îndeamnă să susțin că măcar atunci Irina mi-a aparținut cu toată respirația ei.
Pe măsură ce mă apropiam de Mănăstirea Humor, recunoșteam peisagiul mai bine. De la o casă a trebuit odinioară să-mi duc valiza grea în mână. Mă simt ridicol pentru stângăcia de atunci, și de asta poate mi se limpezesc amintirile. Și apoi, se luminează perspectivele bine de tot. Drumul nostru e la dreapta. Ce luminos drum! Într-o noapte, prin întuneric beznă, Irina a rătăcit pe acest drum ca să-mi caute de mâncare.
Și casa preotului, roză! N-am uitat-o deloc. Și biserica grațioasă. Într-adevăr, biserica foarte grațioasă, n-am exagerat nimic. Și casa noastră, identică, parcă n-ar fi trecut zece ani peste ea. Țărani gătiți: e sărbătoare. Nimeni nu mă recunoaște. Aceștia sunt copii, oricât de bine ar fi clădiți. S-au născut după plecarea noastră. Sau mai mari, s-au zămislit poate în aceeași clipă în care ne îmbrățișam. Așa de mare ar fi fost un copil de al nostru de atunci! Ce mult timp a trecut de când am fost pe aici, dacă a fost destul spațiu ca să se facă lucruri atât de importante: un om! Pe terenul gol, pe atunci se juca, sărbătoarea, horă. Acum fiecare se joacă cu mingea: un început de fotbal. Civilizație. Dar e uimitor cum cunosc de bine acest loc! Uite, un țăran bătrân care povestește, mucalit. Faptele mele de altădată? Căci, la țară, fiecare întâmplare durează cât o viață de om, nu evoluează. Și niște țărani mai în vârstă mă privesc. Parcă glumesc. Parcă mă recunosc. De ce nu m-ar recunoaște, când mă cunoșteau atât de bine odinioară? Dar nimeni nu reflectează, văzându-mă: „Câți ani sunt de atunci?”
M-am dus la biserică. Pictat tot exteriorul. Efecte admirabile. Mi-am amintit de scenele pe care le privisem de atâtea ori în amănunt împreună. Dar căutam ceva și mai important: o spărtură în gard, pe unde ne strecuram odinioară. Omul de serviciu mi-a explicat: s-a schimbat gardul. Chiar s-a mărit și curtea bisericii. Sunt mulți ani de atunci, nouă ani. Și părintele, și fata studentă? Părintele trăiește, dar nu mai stă aici. Fata e măritată în Ardeal. Fata ne primise cu entuziasm la început, dar se temuse să nu ne incomodeze și dispăruse după aceea. Pretexta că are tifos în familie, și trebuie să stea la o parte. Noi ne bucuram că există la îndămână un atât de bun motiv. Sunt convins că acea fată ar vrea să afle ce s-a mai întâmplat cu noi. Dar va descoperi aceste rânduri?
Casa! Uite balconul de pe care am privit o eclipsă de lună. Și, colo, camera noastră. Camera aceasta o țin minte mai bine. Știu unde erau masa, cele două paturi și ligheanul. Mai exista și un sipet. (Nu știu unde era instalat. Ia un moment dat, femeia proprietăreasă ne-a rugat s-o lăsăm ca să umble la sipet. Din cauza aceasta știu că exista și un sipet.) Bineînțeles, știu unde erau câteva lucruri fără să șdu exact cum erau ele făcute.
M-am bucurat, alături de Irina, de toate colțurile fiecărui obiect, și acum mă mulțumesc cu „a fost un pat”, ca și cum nici o emoție nu se leagă de acel pat. Irina fierbinte, și-i simțeam toată carnea, și aș fi putut să pun mâna unde aș fi vrut. Numai un fior de satisfacție și de acceptare mă aștepta. Știu unde ne spălam. Chiar de la Irina am învățat cum să-mi spăl perfect mâinile. De atunci mi-am spălat mâinile exact ca dânsa, orice s-ar mai fi întâmplat între noi, nu dintr-un obicei nou, ci ca să-mi demonstrez că farmecul vechi nu s-a întrerupt cu desăvârșire. Atât mi-a rămas din viața noastră comună: un spălat pe mâini!
N-am curajul să-mi caut pe vechii noștri proprietari. Mă sculam dimineața de tot și ieșeam în cerdac, în aerul proaspăt. Irina rămânea să doarmă. Trecea numai, după plecarea mea, în patul cu așternutul aerisit, căci toată noaptea dormise strânsă de mine, alipită, amestecându-ne căldura. După câteva ore, mă întorceam și o trezeam.
Mi-aduc aminte de o zi: am reintrat în cameră sănătos, încântat de vioiciunea care intrase în mine. Am găsit-o caldă, amorțită, deșteptându-se cu greu. Mi-a fost nespus de dor de dânsa, ca și cum n-aș fi avut-o la îndămână oricând. Mi-am aruncat hainele. Lângă ea. Unul fierbinte și altul rece. Dragostea noastră. Voluptatea ei coborând pe treptele dintre vis și realitate. Am trăit eu această poveste?
Și acum refac drumul, mereu mai rușinat de greșelile pe care le-am făcut și mai încrezător în viața mea viitoare. Irina a murit de mult, acum probabil nu mai există din ea decât oasele, și eu de carnea ei sunt încă avid. La mormântul ei sunt mai puțin impresionat decât la Gura Humorului, unde s-a petrecut menajul nostru. Poate pentru că mormântul ei e în același oraș cu mine, pot să ajung la el cu un tramvai, în timp ce aici a trebuit să vin special. Ea, moartă, se amestecă printr-o mie de ocupații pe care trebuie să le port, chiar printre alte aventuri sentimentale, în timp ce casa de la Humor este păstrată numai pentru dânsa. Prima vizită de la mormânt a fost tot atât de chinuită, iar dacă aș avea ocazia să fac dese vizite la Humor, m-aș deprinde cu locurile. Căci am mai fost la mormântul Irinei. Dar acum, fără emoția de prima dată – aproape oficial. Am făcut ceea ce mi s-a părut obligator. Am pus flori, căci așa se face. Invidiam acel repaos – chiar al unor oase – în timp ce eu mă simțeam la fel de neliniștit, venit la cimitir numai să mai rup din timp, căci n-aveam ce face în ziua aceea. Dar mai ales ea, moartă, este în afară de mine, nu-mi mai aparține. N-am văzut-o bolnavă, n-am putut asista la înmormântare, nu eu îngrijesc de florile care cresc pe resturile ei. Pe când la Humor îmi apare Irina așa cum a fost ea a mea, fără amestecul nimănui între noi.
Și am povesdt escapada de la Gura Humorului nu în toate amănuntele, căci mai sunt multe bucurii pe care le păstrez numai pentru mine, o cutie cu obiecte neînsemnate, din care n-aș putea să arunc totuși nici unul. Dar acum nu m-am sfiit să spun un nume propriu (pe care l-am contrafăcut, când am mai făcut aluzie la această întâmplare). Poate pentru că a trecut atâta vreme, că nu mai găsesc nici un motiv ca să transform adevărul. Sau pentru că ultima mea călătorie la Humor, pe care am făcut-o după îndelungi ezitări, nu poate să fie escamotată. Sau, mai cu seamă, pentru a reconstitui trecutul și a face pe Irina – acea ființă pe care o simt atât de în afara mea, cu toate că odinioară ni s-au amestecat plăcerile și ocupațiile – încă să respire…
La întoarcere m-a întrerupt Ionel din drum:
– S-a putut să lipsești atâta! Turbam! Dar unde ai fost? Mergem la masă. Dar stai, mai întâi să-l văd pe Leizer.
Seara am fost la cinematograf, un film insuportabil, sentimental. M-am plictisit imediat, dar n-am avut curajul să părăsesc sala. Ionel savura, și nu voiam să-i mărturisesc că nu sunt de aceeași părere cu el. Mi-ar fi cerut să explic ce nu-mi place, și n-aș fi fost în stare.
– Și mâine, iar clienții! se plângea simpaticul dentist.
Noaptea, cu automobilul, înapoi spre orășelul nostru…
Voi mai veni pe aici vreodată?