https://blog.revistaderecenzii.com
Deși ar merita osteneala, totuși să nu se aștepte că voi povesti amănunțit și într-o manieră pitorească tot ce am parcurs, văzut, simțit și gândit între 15 octombrie 1927 – data plecării mele din Paris – și 15 februarie 1929, data înapoierii mele. Nu-mi este cu putință, din mai multe motive, dintre care cel mai puternic este acela că nu mai mă trage inima s-o fac. Am plecat acolo cu gânduri și elanuri, cari s-au prăbușit pe drum.
Apoi, dacă aș avea încă poftă s-o fac, m-ar reține o teamă: aș fi obligat, desigur, să dau nume de oameni, fapte, drame intime și diverse localități, predând astfel unei persecuții nemiloase mii de nevinovați. Și când ar fi vorba de adevărați vinovați, nici pe ei n-aș vrea să-i denunț, căci nu pe micii rozători am pică, ci pe cei mari și mai ales pe metodele lor de-a „revoluționa“ lumea.
În sfârșit, ceea ce mă reține este locul pe care aceste denunțări l-ar ocupa și care m-ar împiedica să fac o operă mai utilă, așa cum încerc s-o fac în cele trei volume[8].
Să vă gândiți la această călătorie, de peste douăzeci de mii de kilometri, – cu trenul, vaporul, automobilul, călare sau cu căruța, – care a pornit de la Alexandrovsk (mică localitate de pescari laponi situată la „poarta“ Oceanului înghețat de Nord, în golful Kola, mai sus de Murmansk) și care a sfârșit la picioarele Acropolei, între aceste două extremități, am fost de două ori la Moscova și în Caucaz; de trei ori în Ucraina; de patru ori Moscova-Leningrad; apoi Republica Moldovenească, Crimeea și Volga.
Ar trebui să umplu patru volume, de mărime mijlocie: 1) Moscova-Leningrad, Carelia și nordul Rusiei; 2) Ucraina, Moldova, Crimeea; 3) Volga, cu vilele și delta ei; 4) Transcaucazia.
În toate aceste volume, ca să ajung la capăt, nici o nevoie să fac „literatură“. Evenimentele, oamenii, relatările și tragediile lor și puțin din mine ar fi suficient, căci am trăit peste tot. N-am fost turist. Că a fost o lună, o săptămână, o zi sau o oră, am trăit, adică m-am dăruit oamenilor și deseori ei mi s-au dăruit, așa cum erau, buni sau răi, eroi sau cioflingari. Am mâncat, băut, cântat, dansat și adesea dormit împreună. Aproape totdeauna, ne-am îmbătat în comuniune. Rareori i-am refuzat căldura și timpul meu celui mai păcătos dintre ei, căci el ascunde un grăunte de sublim și în consecință merită osteneala inimii noastre.
Am văzut colțuri sau oameni care trăiau împreună, din totdeauna, fără ca unul să cunoască inima celuilalt și care strigau deodată în mijlocul bucuriei generale:
— Niciodată nu ne-am iubit atât, ca acum când sunteți printre noi! Reveniți! Rămâneți! Și se aruncau unii în brațele celuilalt. Nu întotdeauna erau beți. Erau beți de viață, de suferință, de speranță.
Oh, voi toți care mi-ați smuls promisiunea sau am făcut-o eu însumi, de-a reveni și a-mi construi o izbă printre voi, poate că nu ne vom revedea niciodată!
Totul nu-i decât iluzie. Dar, oare, asta nu-i toată viața?