https://blog.revistaderecenzii.com

Deși nu anunțase pe nimeni, privi pe peron în toate părțile, ca și cum ar căuta pe cineva.

— Bine ai venit, coane, bine ai venit, auzi din spate o voce groasă.

Se întoarse. Ștergându-și chelia de nădușală, un om se apropia de dânsul cu mișcări greoaie. Nu-și aduse aminte cine era.

— Se vede că nu mă mai recunoști, coane, făcu celălalt oarecum jignit.

— Se poate, domnule Archipescu?

— Așa mai vii de acasă.

Era moșierul, cumnatul lui Neiu, la care tocmai se gândise în tren cu spaimă. Căzuse rău.

— Care va să zică te-ai întors printre noi, poetule. Ce poet? Doftore, Herr Doktore! Doftorașule!

Eminescu vru să protesteze.

— Las’ las’, că știm noi. I-ai spăriat pe nemți, hai? Le-ai arătat ce poate moldovanu’ harnic și deștept!

Eminescu dădu din cap a tăgadă.

— Crezi că nu s-a auzit și pe aici… Ei, da, ei, da!… Nu zic nu: e bună și modestia, dar doctoratul e doctorat; aiasta-i patalama, nu-i șagă; nu-i ca poezia un moft, că o fi… că n-o fi… numai Maiorescu alege! Aiasta-i negru pe alb, coane, cu peceți împărătești; lucru serios; să ne trăiești, Herr Doktor…

La gândul că Archipescu îl ajutase cu o jumătate de galben pe lună, Eminescu simți cum se înăbușe; se aștepta să-l întrebe:

— Ce ai făcut, coane, cu jumătatea mea de galben?

Nu voi totuși să-l mintă prin tăcere; preferă să lămurească lucrurile chiar de pe peronul gării.

— Apoi, să vezi, domnule Archipescu, o luă el de-a dreptul, nu mi-am trecut încă doctoratul.

Omul rămase turtit:

— Ce spui, coane? Nu șuguiești?

Lui Eminescu i se păru că-i spusese:

— Dă-mi îndărăt jumătate de galben.

— Așa e cum vă spun, răspunse el.

— Apăi de ce te-ai întors atunci, coane?

— M-am întors, se încercă el, ca să-mi continui studiile aici și, când va fi să-mi iau doctoratul, mă reped din nou la Berlin.

— Aha! făcu Archipescu, fără convingere… Buun! Care va să zică ne continuăm studiile la Iași, iar cu Berlinul am cam isprăvit-o…

— Deocamdată.

— Deocamdată. Firește! Ei și amu, ce ne facem?

— Apoi, ce să fac? am venit la Iași.

— Ai venit la Iași? Văd eu că ai venit la Iași. Dar ce ai de gând să faci la Iași?

— Știu eu; deocamdată am venit.

— Înțeleg eu că ai venit, că nu-s tare de cap; dar după ce ai venit?

— Nu m-am gândit încă.

— Se poate să nu te gândești, coane? Pâinea înainte de toate, dar e pâine și pâine; pâine neagră și jimblă albă.

Bătându-l apoi protector pe umăr:

— O slujbulița, hai? Ce mi te ascunzi? Tocmai de mine, care sunt de ai voștri. Șiret, hai? Crezi că nu te-am mirosit? Ai ochit-o de la Berlin și te-ai repezit la ea, să nu ți-o sufle altul înainte. La adică, bine faci, coane; lupta pentru viață.

Eminescu fierbea, tăcând.

— O catedră? o deputăție? ori iarăși vreo bursă?

Abia stăpânindu-se, Eminescu își mușcă buzele:

— E o vorbă, domnule Archipescu, că tânărul spune câte face, bătrânul câte a făcut, nebunul câte are de gând să facă.

— Aha! care va să zică secretos… Buun, coane; te bănuiam eu, după cum ții ochii în pământ… Și de la cine ai învățat, mă rog, vorba aiasta? De la vreun neamț de la Berlin, poate chiar de la Schopenhauer, că Neiu numai de el îmi vorbește?

— Nu. De la moș Terinte Barbă Lată, răzeș de la Funduri, din ținutul Vasluiului.

Și-i întoarse spatele.

Pe piața din fața gării, tot nu era hotărât unde să se ducă: la Pompiliu, la Bodnărescu ori să tragă la vreun han.

— Bine ai venit, Eminescule, îl ajunse glasul unui om ce sta să se urce într-o trăsură de casă.

Era Pogor, veselul Pogor, cu inima deschisă, cu zâmbetul pe buze. Rămaseră câteva minute de vorbă; puțin cam încurcat, Eminescu îi lămuri situația. Pogor nu se miră.

— Îmi pare bine că ești sănătos. E principalul.

Eminescu îi povesti apoi scena cu Archipescu, de care Pogor făcu haz.

— Să știi că i-o coc. O să-i trimit prin Neiu brevetul „Vulturului negru” acordat de maiestatea-sa împăratul Germaniei pentru servicii culturale. „Mă rog, coane, jumătate de galbăn e o somă”, adaose el maimuțărindu-l pe Archipescu.

Luându-l de nasturele hainei:

— Și acum unde te duci?

Eminescu privi spre un punct nelămurit al văzduhului.

— Cum văd n-ai nicio destinație… Vino deocamdată la mine; ești oaspele meu; ia-ți și bagajul; dacă ai cărți nemțești, lasă-le însă la gară – glumi el ca „dușman” al culturii germane.

Se urcară în trăsură.

— Lada cu cărți vine după mine.

— Bun. Eu i-am spus lui Titu că n-are niciun rost mania asta a lui nemțească: nația e latină și de la cultura franceză depinde viitorul ei. Dumneata, pe urmă, posezi cultura germană, și îți trebuie cultură franceză și latină, Racine și Voltaire. Firește pentru formația literară, căci nu văd nevoia de a deveni profesor de filosofie. Unde s-au mai văzut poeți de talentul dumitale profesori? Poeții duc altă viață; nu-s birocrați; dezordinea și fantezia intră în însuși talentul lor. Uite, de pildă (și se puse să râdă), te pomenești că vii tocmai de la Berlin fără să te fi încheiat bine la vestă. Stă strâmbă (i-o desfăcu și vârî fiecare nasture în cheutoarea lui). Ei, ia să te fi arătat așa în fața studenților, să vezi ce zâmbete trezeai; nu le-ar mai fi fost gândul la Kant ci la vesta dumitale. Poeților să le dai mijloace de trai – dar nu multe – că te pomenești că nu mai scriu, adaose el zâmbind. Nu să-i silești să facă ce face imbecilul de Leonardescu, care, pipăindu-și craniul, le spune studenților că seamănă cu al lui Kant.

Eminescu respiră ușurat: dăduse peste un om care înțelegea rostul poeților. Se speriase zadarnic.

— Firește, mai e Titu, continuă Pogor, ridicând din umeri, glumeț. Domnul ministru vrea, ce-i dreptul, să-i facă pe toți poeții profesori ca să le asigure ziua de mâine. La urma urmelor, el știe însă ce înseamnă un poet; și te prețuiește mai mult ca poet de cât ca filosof. Mă înțeleg eu cu dânsul; n-avea nicio grijă.

Situația era, așadar, mai ușoară de cât și-o închipuise în tren… Pogor se arătă apoi o gazdă plină de atenție. Prietenii ceilalți Bodnărescu, Pompiliu, Burlă îl primiră frățește; nu-i ceruse nimeni socoteală: se bucurau poate să-i vadă în boema lor, membru activ al mai multor Academii centrale ca Bolta rece și Châteaux aux fleurs, sau periferice, la Țaru și Costache crâșmarul, și membru corespondent la Pester și Rivallet. Numirea la Biblioteca centrală îl umplu apoi de mulțumire: va trăi printre cărți, prieteni docili și muți, singurii printre care nu se simțea stânjenit. Oamenii îi făceau rău, chiar cei mai buni; ciocnirile de interes, susceptibilitățile, frecările mărunte, ifosele sau simplele ostilități inexplicabile, cu tot aerul de nepăsare, el le înregistra și suferea. Și apoi locul de la Bibliotecă fiind neînsemnat, se credea la adăpostul luptei pentru existență. Va sta, deci, în el liniștit.

Pe Veronica n-o întâlni în primele săptămâni ale sosirii lui la Iași. Din pricina greutăților începutului, a instalării lui și a lui Miron Pompiliu într-o odaie de la Școala normală de la Trisfetite, unde era director Bodnărescu, și a freneziei primului contact cu noua lui funcție la Bibliotecă, nici nu se prea gândise la dânsa. O purtase cu el trei ani prin străinătate, nu se culcase și nu se sculase o dată, fără să nu fi vorbit cu ea – și iată că acum nu căutase să o întâlnească… Întreruperea studiilor în Germania o atribuise dorului de a o vedea; de abia acum își dădu seama că se înșelase.

Într-o seară de sfârșit de toamnă, pe când se afla sub teiul lui obișnuit, se apropie de dânsul ca prin vis, silueta unei femei; deprins cu viziunile, o privi, în extaz, fără să se miște.

— Se pare că nu mă mai cunoști?

— Cum nu? îngână el scuturându-se din rotocolul luminii.

— Ida Schwartz în orașul ei, glumi ea, iar dumneavoastră, dacă nu mă înșel, domnul Eminescu?

— Chiar el.

— Mă bucur că te văd; am aflat de mult că ești la Iași și mă așteptam să mă vizitezi. Se vede că îndrăznisem prea mult.

— Voiam să vă întâlnesc mai întâi, pentru a vă cere voie de a veni, îngăimă el fără convingere.

— Nu trebuia nicio voie. E de mirat, totuși, că nu ne-am întâlnit până acum, că doar Iașii nu sunt chiar Viena, unde ne întâlneam câteodată și din întâmplare.

Eminescu tăcu.

— Dar întâmplarea nu ajută decât pe cei ce o doresc.

Iar tăcere.

— Ca să nu stăm pe loc, am putea face câțiva pași prin Copou.

— Negreșit, doamnă, cu plăcere.

— Ne aflăm în situația de acum trei ani. În locul Mariei Theresiei, suntem însă lângă leii Regulamentului organic. După cât se pare ne-am putea prezenta din nou.

Schiță un salut glumeț:

— Mă mai cunoști, scumpul meu domn?

— Doamna Veronica Micle, apăsă poetul zâmbind.

— Spune: Veronica „pur și simplu”, cum îmi spuneai la Viena. Ce, nu-ți mai place? Pe cheiurile Dunării ți se părea că numele meu miroase a tămâie și-ți aducea aminte de Agafton. Și apoi de ce „doamna”, între vechi prieteni; că nu-mi închipui că suntem și „foști”.

— Cu voia dumitale, nu, încuviință el.

— Bun. Acum să vedem ce facem cu dumneata: Mihai? Nu-mi place. Mihai… Mihăiță… Mișu… e urât. Mihalache e bun pentru boieri bătrâni și oameni gravi: Mihalache Sturdza, Mihalache Kogălniceanu – dar nu pentru poeți: Mihalache Eminescu nu merge. Numele dumitale de botez nu admite familiaritate.

Mai cântări în gând:

— Am găsit: Eminescu! Nume frumos, predestinat să se ridice peste alții… Plutește parcă… eminent… eminență… Domină, cum domini prin talent toate talentele. Așadar, Eminescu, cu o nuanță de respect și de admirație, cum ți se și cuvine. Din Eminescu nu poți face însă: Eminescule!; cuvântul impune obligator pe „domnul”. Așa că: te salut, domnule Eminescu, și mă bucur că ai venit la noi, unde reputația ți-a sosit, de altfel, de mult.

— Te salut și eu, doamnă Micle.

— Veronica…

— O să caut să spun Veronica.

— De ce să mai cauți? Sper că nu te sperii. Uită-te la mine: un pumn de femeie și un fulg de nume.

El o vedea, dimpotrivă, mare și-l intimida.

— După ce am isprăvit cu protocolul, recunoaște, domnule Eminescu, că ne-ai cam uitat și că zilele de la Viena s-au șters din amintirea dumitale fără urmă; nu mai vorbesc de prietenia ce se legase între noi.

— Doamnă…

— Veronica, domnule.

— Bine, Veronica, dar nu merge.

— Începe și să vezi că o să meargă.

Eminescu tăcu.

— Vezi că taci.

— Cum să nu tac când trebuie să pornesc de la un punct de plecare, cu care nu-s încă învățat.

— De la ce punct?

— De la „Veronica”.

— Probabil că în acești trei ani numele meu nu ți-a trecut niciodată prin gând; altfel îți venea ușor să-l rostești.

— Mie? mie? Îngăimă el, înăbușit de indignare.

Fața i se umplu de atâta lumină și extaz, încât ea se văzu în ochii lui ca într-o oglindă limpede; omul era o subterană de bolte, în care nu răsuna de cât numele „Veronica! Veronica!” Se bucură, fără să o arate.

— Prietenie? dinți de lapte care cad fără să-i atingi. A fost de ajuns să plec și să mă uiți…

El se închise; privirile i se stinseră; bolțile sufletului nu mai răsunau de numele ei. Nu protestă totuși.

— Acum după atâta uitare, reveni ea, a sosit momentul să ne reluăm prietenia de unde am lăsat-o la Viena. Nu-ți pot însă tăgădui că m-a durut că în trei ani nu mi-ai dat niciun semn de viață, că ai mai fost o dată la Iași fără să cauți să mă vezi și că chiar și acum numai întâmplarea a făcut să ne întâlnim după o lună.

El tăcu. Ajunseseră în stradă.

— Trebuie să ne despărțim, reluă ea. Te rog să vii să mă vezi. Bărbatu-meu îmi vorbește mereu de dumneata, și se miră și el că ne-ai uitat. S-a pus chiar să citească Sărmanul Dionis, dar n-a înțeles nimic… trebuie să i-l explici. Și, pe urmă, o să-ți cânt, ca la Viena, poezii populare ardelene… sau din Verdi ori din Chopin. Vii? Nu? De ce taci?

El o privea cu ochi mari, pe altă lume, și numai când tăcerea începuse a se prelungi supărător, reuși să spună:

— Ce frumoasă ești!

— Ha? Ce spui? Ce spui? Dacă nu te-aș vedea atât de emoționat, te-aș ruga să-mi mai spui o dată! Frumoasă? Eu, frumoasă? De unde ai scos-o, așa deodată? Tocmai când nici nu mă mai așteptam.

El tăcu.

— Se vede că, de când nu ne-am văzut, ai învățat să faci complimente.

El protestă.

— Chiar dacă n-ar fi un simplu compliment, e încă ceva nou. La Viena ochii îți umblau numai pe tablouri, pe biserici, pe frunze căzute, pe apele Dunării; apoi dacă mă găsești frumoasă e semn că tot te-ai mai gândit la mine.

— De ce?

— Dacă te uitai la prea multe femei și nu mă aveai puțin în minte și pe mine, nu mă găseai frumoasă.

El rămase la punctul său de vedere. Era frumoasă pentru că era frumoasă, fără alte motive.

— Nu țin minte decât să te contrazic; voi fi având și părți frumoase… pe ici pe colo – ca și grădina asta a Copoului.

Tăcere.

— Nu știu dacă sunt frumoasă; dar aș voi să fiu frumoasă, insistă ea.

— De ce?

— Ca să-ți plac dumitale.

— Dacă-i numai pentru atât, mi-ai și plăcut.

— Cu atât mai bine; în cazul acesta, chiar dacă n-aș fi frumoasă aș merita-o.

Seara se lăsase. Urcându-se într-o trăsură, ea îi aruncă din vârful buzelor:

— Te aștept.

XXV

[modifică]

Eminescu rămase cu ochii după trăsură; când să se scoboare, zări pe Burlă și pe Miron urcând spre Copou. N-avea poftă de vorbă. Intră din nou în grădină, Veronica era mai frumoasă decât și-o închipuise. Ce ochi de apă de mare, dulci și vicleni, ce privire învăluitoare, ce mișcări unduioase! „Un pumn de femeie și un nume de fulg” – spusese ea; dar el o compunea și o descompunea pe retina sa, înaltă, mlădie, dominatoare. Prin aleea pustie, chipul ei îi plutea pe dinainte plin de miresme de mănăstire, de tămâie, de prescure, de sulfină, de fân cosit… Ca la Viena, își simți din nou în ea destinul.

Pentru a se deprinde cu ideea vizitei, îi trebui să cerceteze mai întâi locul. Chiar în acea seară se scoborâse dinspre gospodăria lui Gane spre casa Veronicăi, ceva mai jos, cu un subsol înalt din pricina pantei repezi, cu un cat, la care te urcai pe o scară de lemn într-o verandă întinsă pe toată latura din vale; câțiva brazi în fund și o grădiniță în față. În alte seri pornise din jos și se oprise în ograda goală din față ca să privească jocul de lumini și de umbre dinăuntru.

Numai după vreo săptămână își luă inima în dinți. O zărise la geam și urcă mișcat scara înaltă. Sună și fu introdus într-un salonaș cu pian cu coadă, cu vaze de flori și note răvășite, cu câteva tablouri și un portret al Veronicăi în toaletă de seară, cu coafura ridicată. Nu-i plăcu. Răsfoi pe o măsuță câteva numere din Convorbiri literare, cu poeziile lui însoțite de semne. Nu venea nimeni. Numai după vreun sfert de ceas intră zâmbitoare, arătându-i pe o etajeră fotografia.

— N-ai lipsit dintre noi; deși m-ai uitat, chipul dumitale mi-a fost totdeauna pe masă și în gând.

El se încurcă în explicări. Se puseră să evoce timpurile de la Viena prinse în pulberea de aur a trecutului. – „Ți-aduci aminte de preumblarea de la Kahlenberg?” – „Ți-aduci aminte de vizita la casa lui Schubert?” Fiecare își aducea aminte și se credea singurul. Întrebau fără să mai aștepte răspunsul.

— Ce-ți mai fac prietenii de la Viena?

Nu-i mai văzuse de doi ani; îi spuse tot ce auzise de Dan, de Chibici, de Țurcan, de Ciocan și de Tancu; de Neagoe nu-i pomeni nimic. Ea așteptă.

— Dar Ardeleanul acela brun?

— ?

— Neagu ori Negru…

— Neagoe, preciză el.

— Da, așa.

Nu mai știa nimic de dânsul.

— Nouă ne-a mai scris, reluă ea șiret. E la Sibiu, la o bancă… e în corespondență cu bărbatu-meu.

Eminescu simți o mușcătură.

— Ștefănucă spune că e un tânăr priceput; vrea să-l ajute: îmi pare că el le-a scris prietenilor de l-au numit la banca din Sibiu.

— Da? făcu poetul, strângându-se în sine ca un arici.

— El și-a mai adus aminte de noi; numai dumneata ai uitat de tot ce s-a petrecut la Viena.

— De unde îți închipui că am uitat? Din faptul ca nu știu ce a devenit Neagoe? I-am pierdut urma și, de altfel, nici nu mai eram prieteni.

— Da? se lumină femeia la față. Și de ce?

— Fără motive; ne ocoleam.

— Da? insistă ea provocator. Să știi că-mi pare bine.

— Nu văd de ce?

— Uite așa – ca și dumitale, fără motiv.

El nu se bucură; se văzu în atitudinea șoricelului încăput în laba pisicii. Tăcu, absent.

— Nu voiam să-ți spun asta, reluă ea. Scoboară din norul dumitale și uită-te puțin și la mine.

— Mă uit.

— Nimic din mine nu-ți amintește Viena?

— ?

— De ce crezi că te-am făcut să aștepți atât?

— Nu știu.

— Văd că tot eu trebuie să-ți spun, suspină ea. Asta e rochia pe care o aveam în Volksgarten.

El recunoscu rochia de tul albastru, cu brațele goale până în cot; lipsea doar mantila.

— Când te-am zărit pe fereastră, am pus-o anume, doar mi-i vedea cu ochii din vremea lecturii lui Făt Frumos din tei, care m-a mișcat atât:

Și-o cuprinde de călare,
Ea se apără c-o mână
Însă totuși lui se lasă,
Simte inima-i că-i plină.

Și pe umerii lui cade
Al ei cap cu fața-n sus.

M-am înșelat; ochii dumitale nu mă mai văd. El protestă moale.

— Pentru a-mi pune rochia asta în amintirea plimbării din Volksgarten, am mai avut un motiv.

— Care?

— După trei ani e timpul să-ți fac o mărturisire; destul m-a mustrat conștiința până acum.

Eminescu se încorda în așteptare.

— Îți mai amintești prinsoarea făcută?

— Firește.

— Ți-am spus că Ștefănucă mă așteaptă în Piața Sfântului Ștefan; dumneata mi-ai propus să-l căutăm mai întâi în Dianagasse. Ne-am înțeles că, de câștig eu, să-mi scrii poezia în album; de câștigi dumneata… să-ți hotărăști singur câștigul. Ai dorit să-mi săruți brațul. Eram tot cu rochia asta. Așa e?

— Așa.

— Am câștigat eu.

— Da.

— Dar n-am câștigat pe drept. Mă spovedesc de-abia acum: eu îți spusesem că Ștefănucă mă aștepta de la zece, pe când noi ne înțelesesem să ne întâlnim la amiază. Înțelegi?

— Înțeleg, dar nu totul.

— Ce nu înțelegi?

— De ce nu mi-ai spus atunci adevărul?

Ea râse:

— Dacă te-ai gândi bine ai înțelege și asta.

— E o viclenie al cărei rost nu-l văd.

— Viclenia, ca toate vicleniile femeilor, își are rostul; nu strică nimănui și face și pe poeți să vadă ceea ce se încăpățânează să nu vadă.

— Anume?

— Ți-am spus că ora întâlnirii era la zece, ca să-ți arăt cât îmi plăcea să stau de vorbă cu dumneata, de vreme ce am putut lăsa să treacă două ceasuri de la ora hotărâtă de bărbatu-meu.

Lui Eminescu nu-i venea să creadă.

— Te-am făcut apoi să-ți închipui că Ștefănucă mă poate aștepta două ceasuri pe o bancă fără să se supere, ca să-ți arăt cât mă iubește.

— Și pentru ce?

— Ca să conchizi că sunt o femeie ce merită să fie iubită.

— Da?

— De altfel chiar de atunci m-am pocăit că te-am înșelat și ți-am spus: „cât de rău îmi pare că am câștigat!”

Iată înțelesul cuvintelor din Piața Sfântului Ștefan, se gândi Eminescu, în jurul cărora imaginația lui brodase atâtea presupuneri: era numai regretul unei viclenii. Tăcerea lui se prelungea.

— Trage acum concluzia mărturisirii ce ți-am făcut.

— Ce concluzie?

— În privința prinsoarei!

Eminescu dădu din umeri.

— Nu văd.

— Dacă nu te mințeam, ai fi câștigat dumneata prinsoarea și nu eu – șuieră ea, tulburătoare, plimbându-i, ca la Viena, pe lângă gură brațul cald și rotund.

— A! făcu el, lăsându-și buzele pe pielea, albă.

Când, după câteva clipe, își înălță capul, gura îi întâlni gura ce-o aștepta în drum, și amândouă se topiră într-o sărutare lungă.

— Bine că ai înțeles, în sfârșit, că te iubesc, de când te-am văzut, și chiar de mai înainte, de când ți-am citit primele versuri.

Luându-i apoi capul între mâini, îl sărută pe fruntea boltită:

— Să nu crezi că te-am mințit atunci; te-am mințit acum, doar te-oi face să mă săruți. Nu mă crezi?

Uluit, el îi răspunse:

— Nu știu ce să mai cred.

— Nici nu-i nevoie să știi.

Potolită, blândă, își puse apoi capul pe umărul lui, mormăind:

Și pe umerii lui cade
Al ei cap cu fața-n sus.

așteptând să-i cadă și ei, de sus, mana sărutărilor așteptate de atâta vreme.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/B%C4%83l%C4%83uca#XXIV