https://blog.revistaderecenzii.com
În odaia de alături se auziră glasuri; fata din casă anunță trei domni.
Veronica se desfăcu repede, își tipări părul zburlit în funigei de aur și abia avu timpul să-i trimită o sărutare în scoica mâinii. Se făcură prezentările: domnul căpitan Vornicel, avocatul Oncescu și judecătorul Porumbaru.
— Domnul? întrebă căpitanul, nemulțumit că dă peste-o figură necunoscută.
— Domnul Mihai Eminescu, aruncă în treacăt Veronica.
Numele nu-i spuse nimic.
— Se vede că nu ești de aici din Iași, coane, îl iscodi căpitanul.
— Nu.
— Dar de unde?
— De la Botoșani.
— Ești în treacăt aici?
— Mai mult nu.
— Aha, o slujbă?
— Da.
— Ce?
— Directorul Bibliotecii centrale.
Căpitanul dădu din cap cu un „a!” din care se vedea că slujba nu-i părea importantă. Roșie, Veronica simți nevoia să adauge:
— Ai fi putut ști, domnule căpitan, că domnul Eminescu e poet; se vede că nu i-a ajuns reputația până la cazărmile de la Copou.
— Ha! domnul face versuri? Cum nu mi-a dat în gând, după plete? La școala militară și eu făceam versuri; camarazii îmi spuneau „poetul”; ba mă luaseră la ochi chiar și profesorii… Versuri de dragoste, firește, pentru domnișoarele de la Centrală. Eeehei, tinerețe! Știi ce, duduie Veronicuțo, am să ți le citesc la iarnă.
Apropiindu-se apoi de dânsa, o luă de amândouă mâinile și o răsuci ca pe o păpușă cu resort.
— Tiii! făcu el, ia te uită ce rochie nouă! De când o ai, duduie, că nu ți-am văzut-o până acum? Te prinde de minune; ești un vis, cu brațele goale ca Venera lui Milo.
Și fără altă vorbă o sărută pătimaș chiar pe locul unde o sărutase imaterial poetul.
— Să nu te superi, duduie, dar e o nebunie a mea; nu pot vedea un braț frumos de femeie fără să-l sărut.
Roșind din nou, Veronica își trase mâna ușor.
— Domnule căpitan, ai putea să-ți mai stăpânești puțin „nebunia”.
Căpitanul făcu cu ochiul spre odaia de alături:
— E poate acasă „bătrânul”?
Contrariată, ea dădu din cap că nu.
— Cu atât mai bine… Nu că ne supără, dar… e mai bine să nu fie acasă. Tot nu mi-ai spus, duduie, când ți-ai făcut rochia asta?
— Mai de mult.
— De când?
— De acum trei ani, de la Viena, unde am cunoscut și pe domnul Eminescu.
— Aha, dumnealui a făcut studii la Viena?
— Da.
— Ei, atunci, o fi om învățat, își dădu cu părerea căpitanul.
Găsind că tăcuse îndeajuns, avocatul interveni:
— Poate v-am întrerupt de la o lectură?
— Nici de cum.
— Nu de alta, dar ne place și nouă poezia: am dori să ascultăm. De domnul Eminescu am mai citit versuri prin Convorbiri foarte frumoase; mai ales una mi-a plăcut; i-am uitat titlul; dar de o strofă tot îmi aduc aminte:
Călător pe a lumei valuri!
De-i vedea în calea ta
Luntre, vâslă părăsite
A cui sunt nu întreba.
Erau versuri de Bodnărescu. Veronica roși; poetul tăcu, absent. Magistratul găsi prilejul să intervină și el:
— N-ai fost mata la studii și la Berlin?
— Ba da.
— Mi-a vorbit Archipescu.
Eminescu roși până în rădăcina părului. Stătu răstignit, așteptându-se și la alte întrebări. Magistratul se gândea la carieră; avea vechime și drept de înaintare; îl luă deci de o parte și-l descusu despre Maiorescu, despre Carp, despre Rosetti, despre felul cum se poartă cu scriitorii, despre ședințele de la Junimea; la urmă, îi mărturisi că avea și el câteva încercări de tinerețe. Până să le vadă Maiorescu, ar fi dorit să i le citească lui. Întorcându-se spre Veronica:
— Ce spui, duduie, facem într-o zi o lectură la mata?
— Cu plăcere, domnule Porumbaru.
— Îl rugăm și pe domnul Irimescu (și-l arătă pe Eminescu); îi spun și lui Archipescu, tot zice că sunteți prieteni.
Pe ghimpi de când se vorbea de literatură, căpitanul sări din loc:
— Ba pe mine să nu mă chemați, că nu vin. Ori dacă vin, să știți că vă citesc și eu versuri.
Avocatul și magistratul râseră. Mulțumit de succes, căpitanul schimbă vorba.
— Dar de ce n-ai venit, duduie Veronicuțo, alaltăieri seara, la Rivallet, cum mi-ai făgăduit? Era o mândrețe de seară, răcoroasă; ne-am primblat cu lăutarii după noi; ba i-am luat și în barcă, de mai-mai să ne răsturnăm.
— Domnul căpitan, interveni avocatul, nu ne vorbește și de Mimi, cântăreața sosită de la Paris.
— Cum să nu vorbesc, Oncescule, că numai să vorbesc mai pot; de apropiat nici chip, din pricina ta. Să-ți spună și Porumbaru, cât a suspinat și s-a uitat galeș la dânsa.
Căpitanul luase vânt.
— Nu zău, duduie, că pe domnișoara Mimi o rechiziționează Oncescu; nici n-ai s-o vezi. Dar e o frumusețe în grădină, în boschete, pe lac, pe lună plină, de-ți vine să-ți deschei nasturii de la tunică în fața naturii.
Oricât era de absent, Eminescu nu putu să nu zâmbească în fața acestei expresii ciudate a satisfacției estetice.
— Vino, duduie, că o să petrecem, de-o să pomenești; ș-apoi știi că fără mata nimic n-are haz; întreabă și pe dumnealor. Mă, Porumbarule, nu ți-am spus alaltăieri seara, că ne lipsește duduia Veronica și că numai unde-i ea se petrece bine?
— Da, da, mormăi Porumbaru; spuneai, spuneai, dar cu ochii o mâncai pe Mimi.
— Bine, mă, nici ochii nu vrai să-mi mai rămână? Uite o să mi-i scot de acum.
Stânjenită de flecăreala căpitanului, Veronica tăcea. Căpitanul făcu iarăși cu sprinceana spre camera de alături.
— Ori poate nu te lasă „bătrânul”?
Ca și cum n-ar fi auzit, Veronica nu răspunse.
— Știi ce, duduie? Fă ce-ai mai făcut. Lasă-l acasă. Nu-i place, nu-l silește nimeni să vină la petreceri. Tinerii cu tinerii, bătrânii cu bătrânii, nu așa, domnule Irimescu? Spune-i și mata o vorbă, că poate ai mai multă trecere decât noi, că zici că o cunoști de când erai la Viena; ehei! Eu pe atunci nici nu venisem în garnizoana Iași; îmi mâncam amarul la Huși…
Toți tăceau.
— Cine tace aprobă, reluă sentențios căpitanul. Care va să zică ne-am înțeles, duduie. Mata vii cu madam Ceruleanu; am grijă să vorbesc eu cu dumneaei, și pe urmă te aducem noi acasă.
Stacojie, Veronica șuieră printre dinții strânși:
— Nu vin, domnule căpitan, cu un ton atât de hotărât încât pricepu și căpitanul că nu mai avea de ce stărui.
— Bine, biiine! făcu el oarecum încruntat. Dacă duduia nu vrea, nu-i nimic de făcut.
Ochii lui și începuseră, de altfel, de a iscodi prin toate colțurile salonașului.
— Da’ nu văd măsuța? Ce zici, duduie Veronicuțo, nu facem un ghiordumaș, așa la repezeală, ca să ne treacă de urât.
Veronica scrâșni din nou:
— Nu-i momentul de cărți; de altminteri, domnul Eminescu nici nu cunoaște ghiordumul.
— Ei, asta-i acum! Parcă numai ghiordumul e pe lume… facem o panță… un maus… un stosișor…
Eminescu dădea mereu din cap că nu știe.
— Facem, coane, atunci o concină prădată, ori un tabinet, că doar aestea le-ai fi cunoscând.
Eminescu dădu din nou din cap.
— Tiii, coane, da’ ageamiu mai ești! D-apoi ce-ai învățat pe acolo pe la Viena și pe la Berlin, dacă nu cunoști nici tabinetul? Ehei, o să te dai la brazdă, aici la Iași; o să ajungi doftor în ghiordum.
Eminescu nu-și dădu osteneala nici să răspundă, nici să râdă.
— La urma urmei, dacă dumnealui nu cunoaște niciun joc să-și ia pedeapsa! Să facă pe chibițul; uite chiar lângă mine, că eu n-am cabale ca Oncescu; oricât oi pierde, nu mă supăr. Ce zici, coane?
Poetul nu zicea nimic; n-avea decât un gând: să plece.
— Ori dacă nu-ți place să faci pe chibițul, atunci ia o carte cu poze ori un album, uite cela de colo, cu fotografiile duduii Veronica, de când era fetiță de cinci ani.
Și deschizând albumul:
— Uite la ea, ce mumușică-i, mânca-o-ar mama!
Eminescu se sculă să plece; roșie, Veronica se repezi la dânsul:
— Mai stai, că doar nu jucăm… Mai bine să-ți cânt ceva ce-ți plăcea la Viena, aria Violetei din Traviata.
Luându-i-o înainte, căpitanul și începu să fredoneze:
Addio cu pasat
trecând apoi la:
Toreador, june cavaler.
Eminescu stărui în hotărârea lui. Era târziu și trebuia să meargă și aiurea. Își luă rămas bun.
— Domnule Irimescu, îi tăie calea Porumbaru, cred că ne-am înțeles în privința lecturii. Duduia Veronica o să ne cheme într-o seară și atunci o să citesc și eu încercările mele… Nu e mare lucru. Iar dacă ți se pare nimerit, le citesc apoi și la Junimea…
— Negreșit, mormăi șters poetul și plecă.
— Dar ageamii mai sunt și poeții aiștia! bombăni căpitanul mulțumit că scăpase de dânsul. Niște încurcă lume. Și eu făceam versuri în tinerețe, dar aiasta nu mă împiedeca să știu toate jocurile. Să vezi, coane, ce bacara îi trăgeam cu dicționarul de franceză al lui Codrescu, pe bancă, chiar în timpul orei de lecție!
XXVII
[modifică]
Eminescu ieși atât de uluit, încât mai să lunece pe scara înaltă de lemn; în uliță rămase puțin pe gânduri; nu-i venea să se întoarcă acasă, în „balamucul” de la Trisfetite unde, prea zgomotoși, prietenii nu l-ar fi lăsat să-și vină în fire. Avea nevoie de singurătate. Porni la deal spre casa lui Gane și nu coti spre grădina Copoului, pentru a nu se întâlni cu alții. Merse pe uliți laterale și ieși în dreptul zidurilor părăginite ale cazărmii zidite de Grigore Ghica. Pe deal, sus, lume încă multă; prin ronduri, pe înserate, tarafuri de lăutari încântau cucoanele din trăsurile de casă oprite. Gonit, el trecu de ronduri, de Viață lungă, unde câțiva cheflii își începuseră larma, și nu-și încetini pasul de cât când se văzu în câmp, în mirosul de fânețe.
Scena de la Veronica îl destrămase: îmbrăcarea rochiei de la Viena, insinuările cu Neagoe, răstălmăcirea prinsoarei făcute acolo, de nu mai știa care-i adevărul, provocarea sărutării depășeau cu mult viclenia necesară întețirii setei lui amoroase. Ochii ce se lăsau galeși și posedau pentru a se îndrepta apoi aiurea, pe altul, sau absenți, îi plăcuseră de la început la Viena; dar apariția și dispariția lui Neagoe, pe un fundal de echivoc, îi încețoșaseră ultimele săptămâni. Încă de atunci, chiar în prezența ei, simțise nevoie de a o îndepărta, pentru a o sculpta din nou în imaginație, așa cum o voia, ideală. Atitudinea de astăzi îl uluise. Îl provocase, și, deși era câștigătorul provocării, nu avea satisfacția biruinței. Suava plăcere de câteva clipe a sărutării nu-i amorțise luciditatea; își dădea seama de arta cu care îi adusese buzele pe braț și îi primise apoi sărutarea în drum, ca și de alintul capului lăsat pe umăr într-un cadru de reminiscență literară. Ceea ce urmase îl răscolise la fel prin vulgaritate și intimitate suspectă. Căpitanul o răsucise ca pe un obiect propriu și posedat; îi mozolise brațul cu o lăcomie de stăpân acolo, unde el, după trei ani, abia îndrăznise să-și lase buzele ca o rouă. Și-i închipuia acum jucând ghiordum: ea, picior peste picior, fumând țigară după țigară, în timp ce el îi strângea, pe sub masă, pulpele între cizme; imaginea grupului îl revoltă.
Străbătuse câmpia aproape pustie și intrase în pădurice, unde se opri „La Olimp”, vila lui Pester; se înfundă, departe, într-un boschet, luminat doar de ciobul lunei. Își aruncă pălăria pe iarbă și se uită în vinul chihlimbariu, ca și cum ar căuta ceva. Se simțea abătut, sfârșit. Se concentra cu toată puterea imaginației asupra trecutului; voia să alunge prezentul, voia să risipească imaginea femeii viclene și senzuale, voia să uite scenele de vulgaritate, pe care le trăise; de ar fi putut, ar fi smuls și sărutul ce-i ardea încă gura. Își lunecă amintirea la întâlnirea din Muzeul de la Viena, la primblarea din Volksgarten, la toate rătăcirile lor de odinioară pe cheiuri, prin biserici, prin parcuri, prin jurul Vienei, și, mai pe urmă, la imagina ideală a Veronicăi, așa cum o crease el și și-o însuflețise. Aceasta era Veronica lui și de când o născocise îl urmase în toate rătăcirile și se mulțumise cu toate lipsurile lui; nu murmurase niciodată, nu-l înșelase și-l mângâiase de ori de câte ori se simțise abătut. O purtase cu el doi ani la Berlin, și o luase la Königsberg. I se arătase și în preajma Iașilor, unde îl părăsise în tren… Cu fruntea în palme, rămase așa, ca să-și adune toată puterea lui de viziune interioară, pentru a o readuce alături, la masa boschetului luminat numai de ciobul lunii. Icoana ideală a femeii nu venea însă; dispăruse. În fundul paharului cu vin chihlimbariu, nu vedea decât imaginea unei femei cu râs senzual, jucând cărțile picior peste picior; un ofițer o mușca lacom de brațul gol… Veronica ideală se făcuse nevăzută; imaginația nu mai reușea să o evoce… Abia pe la miezul nopții se întoarse în „balamucul” de la Trisfetite, unde cei doi prieteni îl primiră cu miorlăituri amoroase de cotoi cățărați pe streașină casei.
O dată cu primele sloate de toamnă, când și fulgii de zăpadă nu se îndură să cadă ca să nu se murdărească, noroiul începu a se așterne și pe viața lui Eminescu. Maiorescu se resemnase în fața situației. Voise să facă dintr-însul un profesor universitar și nu ieșise decât un bibliotecar; dar mai era și un poet, un mare poet. Cum pricepea condițiile speciale, nu-i arătase nicio nemulțumire. Nu-i trebui însă mult lui Eminescu ca să facă experiența vieții publice. Crezându-le mai în calea trăsnetelor, ocolise situațiile înalte; preferase să se adăpostească într-un colț, unde să nu-l tulbure nimeni. Se înșelase; tocmai posturile mici sunt mai expuse furtunilor.
Se pusese, de altfel, pe lucru chiar de la început; setea lui de absolut concepuse pe dată planuri mari, reforme îndrăznețe; dintr-o bibliotecă, în care nu se rătăceau decât școlari fugiți de la școală ori cititori de romane sentimentale, el voia să facă o bibliotecă modernă cu cărți rare și cu întregul aparat al erudiției apusene. Lucra și ore suplimentare la alcătuirea unui catalog, iar când prietenii de la „balamuc”, îl îndemnau să-și mai astâmpere zelul și să mai lase lucrul pe seama altora, el le răspundea cu dispreț:
— Știu că suntem o țară, unde fiecare poruncește câinelui și câinele pisicii și pisica șoarecului, iar domnul șoarec își atârnă porunca de coadă, iată că, în ciuda tradiției locului, eu n-o să poruncesc nimănui ci o să fac totul singur.
Putea să facă totul singur, dar nu să și schimbe obiceiurile țării. O intrigă politică i se înnodă repede în jur; ura față de junimiști se răsfrânse și asupra lui, iar un aventurier bucovinean manevra să-i ia locul. Harța de fiecare zi amenințarea de a fi scos din post, îl umplu de amărăciune și-l făceau să ocolească lumea. Se mută de la „balamuc”, într-o odăița mizeră, ca de obicei.
XXVIII
[modifică]
Pe la Veronica a mai fost, negreșit, și din nevoia de a compara realul cu idealul, în speranța ascunsă de a le putea cândva contopi. Speranță zadarnică; divorțul între cele două femei se săpa tot mai adânc.
Venise, de altfel, și la câteva ședințe literare, unde ea îl prezentase ca pe „cel mai mare poet al nostru”, fără a-i convinge și pe ceilalți; îi crease totuși o atmosferă de prețuire ce-l întrema. Ascultase, firește, și multă literatură slabă; magistratul își citise încercările, niște excursii pe la mănăstiri și pe la Ceahlău, și-i ceruse cu stăruință părerea:
— Țin numai la părerea dumitale, îi adăugase la ureche, iar când i se păru că-i mulțumitoare, îi ceruse să-l introducă într-o sâmbătă la Junimea „când o fi și domnul ministru Maiorescu”. La plecare îl întrebase: „dacă e adevărat că trece de la Instrucție la Justiție?” Mărturisi că nu știa nimic; celălalt zâmbi cu tâlc: „discreție, înțeleg”. Avocatul nu-l mai confunda acum cu Bodnărescu. La nevoie, îl apostrofa chiar cu câte o strofă din Venera și Madona. Recunoștea, totuși, cu sinceritate că nu înțelegea nimic din:
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este
— Nu zău, duduie Veronico, spunea el, mata înțelegi ce e „un braț molatec ca gândirea unui împărat poet?” Parcă ar fi păsărește.
Veronica înțelegea; apăra poezia cu căldură; o recitea, o interpreta în total și apoi vers cu vers, revenea asupra imaginilor în parte. Avocatul nu părea însă convins; deși avea rezerve, „admira” totuși.
— Bine, duduie, dacă spui mata, trebuie să fie cum spui. Și eu îl admir pe domnul Eminescu, dar l-aș vrea mai clar, pe înțelesul nostru. Uite (și căută prin niște reviste răvășite pe pianul cu coadă, până ce găsi ce-i trebuia), uite cât de bine te pricep pe mata.
Citi:
Încetează de mai plânge,
Inimă fără de noroc,
Căci prin lacrime de sânge
Nu s-alină, nu se stânge
Al durerii mele foc.
— Limpede, frumos și te mișcă; poezie pentru cititori, pentru inimă. Or fi imagini noi „Venera, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie” ori „Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată” – dar e mai multă erudiție decât emoție.
Miron se amestecă și el în discuție; gustul lui mergea tot pentru poezia simplă de „doi”, pentru poeziile populare. Atmosfera Junimii și prietenia lui pentru Eminescu îi impuneau însă să-i ia apărarea cu căldură; fără să-l înțeleagă, și ceilalți intelectuali, mai ales profesori, se arătau îngăduitori din pricina reputației poetului tot mai sporită; influența Junimii începuse să-și dea roade. Neînduplecat, numai căpitanul Vornicel se declara tot așa de „român” ca domnul Eminescu și pretindea deci să înțeleagă orice se scrie pe românește. Îi apuca de nasture pe vecini.
— D-apoi bine, coane, și eu am făcut poezii, nu mi-i rușine s-o spun, dar erau poezii și numai eu știu câte succese am cules de pe urma lor. Aș vrea să văd ce înțelege o fată din „ideal pierdut în noapte”, din „Venera, marmoră caldă” și alte trăsnăi la fel.
Profesorul Valeriu Pizone, de fel din Ardeal, scutura gânditor din cap. El se ocupase cu metrica și cu prozodia și admitea îndrăzneala în imagini, „că doar așa au purces și străbunii noștri Horațiu și Catul, dar musai trebe ca regulile prozodice să fie păzite.” Luă revista și citi poezia intonând-o ritmic. Și subliniind erorile ritmice:
Venere, marmură caldă…
Te-a văzut și-a visat raiul…
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin
Ți-am dat palidele raze…
Fruntea mea este trezită…
Cu inima stearpă…
Și ador pe acest…
— No, vezi domni ata, îl luă el deoparte pe Eminescu, și eu încă admir imajele dar nu pociu admite greșelile de prozodie; accentul ritme trebe musai să se suprapună pe accentul tonic.
Eminescu, negreșit, promitea ca poet, dar „minten trebe să studieze pe Mureșan, care acela iaste cel mai mare poet”.
Eminescu nu răspunse, declarând totuși că n-are pretenția de a fi poet și că scria și el în orele libere și cât îl ajutau puterile.
— Așa da, coane, încuviință atunci căpitanul. Serviciul e serviciu, aiasta mai întâi.
Și apoi tot mai familiar.
— E munca grea la bibliotecă?
— Așa și așa.
— Dar leafa e tot așa și așa?
Eminescu zâmbi acru.
— Mai mult așa decât așa.
— Cât? stărui căpitanul.
— Vreo două sute de lei.
— Slab, coane, se indignă el; e de post.
Căpitanul nu-l putea suferi, de când îl văzuse răsfățat de toată lumea, și mai ales de „Veronicuța”, care, de cum sosea el, împrăștia din ființa ei o mulțumire, o fericire fățișe. În zadar se încerca să aducă vorba de o petrecere la Rivallet sau să-i pipăie rochia cu degete ce cunoscător, ea nu-l asculta.
— A venit și poetul! exclama ea, ca și cum ar fi apărut soarele după o săptămână de ploaie.
Se punea apoi să citească poezii cu o voce suavă, muzicală; îl ruga și pe dânsul să citească din versuri inedite și nu mai contenea cu laudele, în timp ce într-un colț căpitanul fredona:
Hai, Ileană, la poiană
Ileană, Ileană,
Fără să fie rugată, Veronica trecea apoi la pian, și se acompania; cu sopranul glasului ei cânta arii din Verdi, ori tremura patetic Steluța. Unii cereau cântece populare, ardelenești. Căpitanul spuse că și el cunoaște o doină ardelenească.
— S-auzim, ceru domnul Valeriu Pizone.
El porni pe dată cu glasul spart:
Lele cu bărbat bătrân,
Leagă-i o funie de gât
Și te du la târg cu el
De mi-l vinde frumușel.
Dar nu-i pune prețul mare,
Doar îl cheltuiești pe cale.
De ți-a da treizeci și opt
Dă-l cu funie cu tot.
Bătu un vânt de gheață; Veronica roși până în rădăcina părului. Miron dădu cu cotul lui Burlă; „Al dracului căpitanul, cum de aduse vorba de funie în casa spâzuratului”. Se simțea nevoia unei înviorări. Porumbaru și Oncescu stăruiră:
— Cântă-ne mata, duduie Veronica, o doină ardelenească.
Nu se lăsă rugată; cu privirea la Eminescu începu:
Spune, mândră, maică-ta
Să-și închidă ulița
Tot cu lin și cu pelin
Să ne întâlnim rare ori,
Toată ziua de trei ori
Și s-o închidă tot cu glaje,
Că doar nu s-a sparge.
Numai sâmbăta o dată,
Duminica ziua toată.
Cu ochii închiși pe jumătate, prăvălit în fotoliu, legănat de chemarea suavă a glasului de boabă de cleștar, Eminescu asculta. Se înălța în văzduh unde plutea, descărnat, golit de materie, spirit pur împăcat în sine. Uită de căpitan, uită de domnul Valeriu Pizone, care-l trimetea să studieze pe Mureșan, uită de ceilalți, de prostia omenească, de răutate, uită de intrigi, de Vizanti și de Petrino; uită de mizeria ce-l întovărășise de când se născuse; plutea peste omenire, peste toate; glasul femeii îi susținea zborul și nu-l lăsa să se prăbușească. Cătă la ea printre gene; cât de gingaș, cât de mlădios se mișca; cât de învăluitor privea. Când se ridică de la piano ca să vină la dânsul i se păru o pasăre ce fâlfâie din depărtări. Avea un farmec nelămurit, de care nu se putea desprinde. Muzică, minciună universală, iluzie a sufletelor! Nu numai muzica glasului ci și muzica întregei ființe; armonie de linie și de planuri; beție de culori și de arome.
— Ira, duduie Veronicuțo, tună căpitanul, da’ ia mai lasă-l încolo pe dumnealui, nu vezi că doarme? Mai zî-ne ceva să ne meargă la inimă!
XXIX
[modifică]
Deși n-o mărturisise nici prietenilor de la „balamuc”, nici celor de la Junimea, dragostea lor ajunsese cunoscută de toți. Tăcerea nu-i slujise la nimic; știau toți mai mult decât dânsul. Unii își închipuiau că-l văzuseră primblându-se noaptea prin fața casei, Veronica așteptându-l la fereastră; alții îl zăriseră intrând noaptea și pe ea deschizându-i ușa numa în capot; îi întâlniseră sub tei ținându-se de mâini, și pe ulițe lăturalnice, îmbrățișându-se; îi surprinseseră chiar pe gangul unui hotel mai dosnic. La numele ei, prietenii zâmbeau ori clipeau cu tâlc; unii îl întrebau de-a dreptul „ce mai face Veronica?” ori „de când n-ai văzut-o?” I se dădeau, firește, și sfaturi: e frumoasă, dar a avut multe aventuri; nu-i rău să o iubească, dar să nu pună prea mult temei; să nu se încurce cu o femeie iubeață. Prietenii mai bătrâni de la Junimea îi făceau și ei aluzii: fiecare să-și trăiască tinerețea; poeții au nevoie de o Muză; pe un poet nu-l poate înțelege decât o poetă. Cu gândul la atitudinea ei, din timpul când era încă elevă la Centrală, Maiorescu încuviință și el: „Ușurică, doamna, nici vorbă! Îl va face să sufere; nu strică; ca să poată cânta frumos, e bine ca poeții să sufere”. Pe Micle nu-l compătimea nimeni.
„Cine l-a pus să-și ia o nevastă cu treizeci de ani mai tânără!… Să plătească, după legea naturii”. Toți credeau de altfel că închide ochii. Veronica aflase și ea că „trăiește” cu Eminescu; scenele petrecute, în adevăr, la ședințe erau răstălmăcite și mărite, mai ales de cei ce n-o cunoșteau. Întâlnirile întâmplătoare erau comentate iar plimbările de la Copou cunoscute de toți. Nu le păsa însă de ce se spunea: el, din indiferență față de părerea altora, ea și din dragostea ce-o ridica dincolo de rău și de bine și din măgulirea de a fi iubită și cântată de cel mai mare poet al țării.
Legătura lor rămăsese încă pe loc: în timp ce prietenii se întrebau „nu s-a sfârșit încă?” ea nici nu începuse; starea de dorință nerealizată îi menținea în același nor de poezie și încântare. Nerăbdătoare, jignită chiar, se mira, se supăra, dar dulceața sentimentului, pe care i-o citea în ochi și în toată făptura lui ireală, o făcea să se resemneze. Cum inițiativa e totdeauna de partea bărbatului, nu-i rămânea decât să aștepte. Își scriau și își făceau versuri. O dată, într-o seară, după te se uitaseră sub un tei din aleea lui Grigore Ghica, el îi trimise patru stihuri:
Și dacă se întâmplă pe tine să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez;
Iar dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,
Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.
adăugând:
„nu rimează bine, dar nici mâinile noastre nu rimează, căci a mea e urâtă și a ta albă și subțire și tot se strâng câteodată într-o singură strofă de zece degete”.
Ea îi răspunse:
Teiule bătrân și sfânt,
Ai adus iar pe pământ
Pace, liniște, iubire
Peste suflete și fire.
Teiule cu ramuri multe,
Cine știe să le asculte,
Povestind cu duioșie
Glasul trist al poeziei.
Teiule, cu floarea ta
Încununi iubirea mea,
Ca să plece mai departe
Du iubitului o carte.
adăugând jos:
„la revedere, îngerul meu de pază, la revedere”.
Sufletește, el se zbătea ca totdeauna între atracție și respingere; se exalta și colinda cu imaginea ei toate mahalalele și grădinile Iașilor, făurind dintr-însa tiparele actualelor și viitoarelor lui poezii; se îmbăta de aroma viziunii lui interioare; când o vedea, mai ales în mediul ei, între căpitanul Vornicel, avocatul Oncescu și magistratul Porumbaru avea numai decepții; i se părea frivolă și ușuratică: uita și șoaptele altora și se irita. Se săpa, astfel, tot mai adânc prăpastia între realitate și imaginație. După ce-l făcuse să se dea la o parte în fața tuturor problemelor practice ale vieții, complicându-le, și raportându-le la o măsură cosmică, setea de absolut îl arunca acum în aceeași atitudine negativă; căruia noaptea opera ridicată peste zi. Se afla tot la punctul de plecare; imaginația înălța construcții fantastice așa cum le voia, cu ogive gotice și cu horbote dăltuite în piatră cenușie, în care atârnase de mult leagănul unei Veronici neprihănite și adormite cum îi păruse la început, și cum, cu toate dezmințirile brutale ale realității, o mai vedea uneori, extatic, prin întuneric.
În jocul ascuns al forțelor lui sufletești intrau și rezervele impuse de prezența lui Micle. Putea demnul căpitan Vornicel să arate cu ochiul spre camera de alături cu: „i-aici bătrânul?” Ori: „mai lasă-l acasă, tinerii cu tinerii și bătrânii cu bătrânii; hai cu noi la Rivallet” – prezența lui Micle îi impunea… La Viena se arătase prietenos; nu-l înțelegea, dar credea în talentul lui, pentru că i-o spusese Veronica; naționalist, îi aproba și naționalismul; doar legătura cu junimiștii „cosmopoliți” nu-i prea plăcea. Găsindu-l o dată în birou cu capul între mâini, pitic și bărbos, sculându-se în picioare, Micle îi spuse solemn:
— Ia loc, domnule Eminescu.
După gheața tonului, el înțelese că sosise momentul socotelilor; era cu neputință ca zvonurile să nu-l fi ajuns. Între degete ținea o foaie de hârtie, o scrisoare.
— Cunoști dumneata pe fratele Petru?
Nu știa de ce Petru e vorba.
— Pe prietenul meu Petru Suciu.
Eminescu avu, brusc, viziunea bătrânului ursuz și arțăgos, profesor la Facultatea de drept, care, venit de atâția ani la Iași, stropșea limba mai rău de cât studenții de la Viena. Pe când se întorcea cu câțiva prieteni zgomotoși de la o grădină de vară, îl văzuse o dată, apărând din iedera unui cerdac, numai în cămașă de noapte și cu pușca în mână:
— Dacă nu tăceți – derbedeilor – eu vă pușc, le strigase amenințându-i cu pușca.
Și cum larma tinerilor nu încetase, din spate, auzise tot mai nestăpânit:
— Vă pușc! vă pușc! până ce o descărcătură spărsese liniștea mahalalei.
Altă dată îl văzuse într-un restaurant, unde, slugarnic, chelnerul îl întreba profesional:
— Ce doriți, coane?
Ursuz, bătrânul răspunsese:
— Ce ai?
— Să vă dau, coane, o friptură de pui.
Stropșit el se răstise:
— Mâncă tu!
— Un biftec, coane; ceva extra.
— Mâncă tu!
— O friptură de nisetru, un crap umplut, anghemacht de pui ochiuri cu spanac, cotlet de purcel… își recita, omul, pe nerăsuflate, lista.
După fiecare propunere, bătrânul îi arunca în față disprețuitor:
— Mâncă tu!
Chelnerul se oprise prostit.
— Atunci ce să vă dau?
— No, să-mi aduci numai doar un papricaș bine ardeiat, rostise, în sfârșit, arțăgosul profesor.
La întrebarea lui Micle, Eminescu răspunse, așadar, zâmbind ușor:
— Îl cunosc.
— E prietenul meu cel mai bun.
Tuși puțin, căutându-și începutul.
— Să nu te miri de ce-am să-ți spun acum; dacă aș fi crezut că merită, ți-o spuneam mai de mult; nu merită însă; numai întâmplarea că m-ai găsit cu scrisoarea asta a fratelui Petru în mână mă face să-ți vorbesc. Nu e întâia. Mi-au venit și altele; fiind însă anonime, le-am aruncat pe foc, după primele rânduri; cine n-are curajul să iasă la lumina zilei, nici nu merită să fie citit… Acum e altceva. Scrisoarea e iscălită și încă de prietenul meu cel mai bun: de fratele Petru, despre care, pentru că e dintr-o bucată, și nu știe să-și pună frâu limbii, lumea spune că-i smintit. Nu-i smintit. E sincer. Citește și dumneata.
Eminescu respinse cu energie scrisoarea.
— Bine, înțeleg; atunci iată de ce-i vorba: de relațiile dumitale cu Veronica.
Palid, poetul se ridică în picioare.
— Nu te irita, domnule Eminescu; dacă te iriți, ce să mai zic de mine, care sunt mai în joc ca dumneata? Cum ți-am spus, zvonul mi-a venit de mult la ureche prin anonime; mă doare numai că a ajuns să creadă și fratele Petru. Ca să te liniștesc, trebuie să-ți spun că eu nu cred nimic. Te cunosc și mi-ai inspirat simpatie de la început; aș exagera totuși dacă ți-aș spune că-mi pun mâna în foc pentru dumneata. Mi-o pun însă pentru Veronica, încheie el solemn.
Abia după câteva minute de tăcută reculegere, putu relua cu aceeași atitudine cerută de împrejurări:
— Gura lumii, știu… Din diferența de vârsta dintre mine și Veronica vin toate zvonurile. „Bătrânul” – îmi spun toți. „Bătrân” – la 54 de ani! Ai să-i ajungi și dumneata și ai să te convingi că la vârsta asta omul nu e chiar bătrân și mai are ani de vigoare… Prevestirile de amenințările de viitor le-am auzit, de altfel, de la început, chiar din momentul când le-am anunțat prietenilor că am de gând să mă însor cu Veronica… Fratele Petru a avut grijă să-mi spuie pe față: „nu te apuca de prostii, Ștefane, la vârsta ta, te însori pentru alții”: ce să-ți mai pomenesc de ceilalți, care se uitau la mine cu milă. Nu i-am ascultat, și de aici toată pricea. Toți așteaptă să li se împlinească prevederile; unii spun că s-au și împlinit. Iată că nu s-a împlinit nimic. Își pot închipui orice vor. Uite că și fratele Petru a început să creadă că-mi atrage atenția să mă feresc de dumneata… că lumea zice… las’ să zică!… Ba un anonim îmi scria că te-a văzut – cu ochii lui – sărind pe fereastră… Privește câți metri sunt de la fereastră în curte. Acrobat să fii și n-ai putea sări. Nici n-a aflat că aici spre stradă mă culc eu… nu mi-a văzut casa… Eu o cunosc însă pe Veronica. Nu știu dacă mă iubește și cât mă iubește; astfel de lucruri nu se pot ști. Sunt sigur că e o femeie cinstită; ușurința ei e copilărie (douăzeci și patru de ani!); e o copilă vrednică și apoi e mama copiilor mei; nimic nu mă poate zgudui din credința mea într-însa.
— Iată pentru ce, adaose el, nu te întreb nimic, și nici nu te rog să nu mai vii pe la noi până s-o potoli gura lumii, pentru că știu că gura lumii nu se va potoli niciodată. Lumea vrea să ispășesc crima de a fi luat o soție mai tânără. Dacă nu ești dumneata, va alege pe altul și am mai multă încredere în dumneata de cât în alții. Pe urmă știu că Veronica te prețuiește și te admiră; ea e poetă ca și dumneata și vă înțelegeți: îi dai o prietenie, pe care eu nu i-o pot da. Nu ne ocoli; mai mult chiar, ceea ce primesc eu anonim despre Veronica, îmi închipui că primești și dumneata ca să vă strice prietenia. Ei bine, ascultă-mă pe mine: să nu crezi.
Noaptea se lăsase în birou; tăceau de mai multe minute; nu mai aveau ce să-și spună. Poetul își luă rămas bun; Micle îl conduse pe întuneric până la ușă, unde, pe nevăzute, suspină ca pentru dânsul.
— Și apoi e rău să-ți faci iluzii, dar e și mai rău să le pierzi.
Cum se văzu în ulița povârnită, i se păru că piticul solemn și sublim prin încrederea în nevastă și mai ales prin nevoia de a trăi din ea și prin desperarea, pe care i-o simțise în glas, de a n-o pierde, se așază de-a curmezișul între dânsul și făptura reală a Veronicăi.
XXX
[modifică]
Veniră apoi pentru poet vremuri tot mai grele. În urma intrigilor trebui să facă loc aventurierului Petrino; iată-l smuls din „pacea cărților” și, pentru a i se da o compensație, zvârlit pe drumurile Iașilor și Vasluiului ca revizor școlar. Se aruncă și în această modestă funcție cu același zel și iluzie reformatoare. Căderea de la putere a junimiștilor îi aduse însă după scurtă vreme înlocuirea brutală și un proces de înstrăinare de cărți ale Bibliotecii și de folosire „în uz personal” de obiecte din mobilierul ei: două scaune, o masă, un dulap nou și altul vechi. Ca să nu rămână pe drumuri, prietenii îi găsiră o mizeră întrebuințare la Curierul de Iași, o foaie de anunțuri oficiale ale Curții de Apel, unde scria și cronici culturale și dramatice, necitite de nimeni; intrând în conflict pe chestie de demnitate profesională cu proprietarul tipografiei, se trezește aruncat pe asfaltul înfierbântat al orașului. De mult nu mai avea putința unei locuințe cuviincioase; umbla de colo până colo prin odăi cu chirie, pe care nu le putea plăti totdeauna; se adăpostește, în sfârșit, în bojdeuca proptită pe furci putrede a lui Creangă, pe coasta Văii Plângerii. E deprimat, distrus; ocolește lumea și de rușinea lui și a ei; se închide într-însul, rumegându-și vechiul pesimism, cu brațele încrucișate în fața fatalității și cu ochii spre absolut. Veronica îi străbate viața cu proiecții de lumină și cu mustrări de conștiință; o amestecă în toate desperările lui fără să i le spună, deși ea le înțelege. Umilința și-o ține pentru dânsul; nu vrea să o sporească prin mărturisiri. Nu mai avea ce căuta la Iași.
O întâmplare îl scoase însă din noroiul desperării. Prietenii bucureșteni de la Junimea îi găsiseră un post de redactor la Timpul de curând înființat. Nu era de ales: nu mai avea ce căuta la Iași; nu va mai întâlni pe stradă pe magistratul avansat, în sfârșit, de noul guvern, care se făcea că nu-l mai cunoaște; nu va mai întâlni privirile echivoce ale trecătorilor ce începuseră să-l arate cu coada ochiului pe Lăpușneanu. La București, alți oameni, alte posibilități – într-un cuvânt alt aspect al mizeriei. N-avea însă cu ce pleca; „n-avea cu ce-și transporta cărțile, manuscrisele, ciubotele vechi, lăzile cu șoareci și molii, populate la încheieturi cu deosebite naționalități de ploșnițe – roiuri de avere mobilă în sens larg al cuvântului”. Ceru un avans și i se trimiseră două sute de lei: respiră ca un om scăpat din temniță și începu a-și strânge boarfele.
Duminică mohorâtă de miez de octombrie. Scoborî din mahalaua lui îndepărtată prin Sărărie până în Butu, pe care o străbătuse de atâtea ori. Zi leșietică; cer jos cu norii de lână țigaie. Deschise poarta grădiniții, și urcă scara repezită de lemn, trecu prin verandă și intră în salonaș, unde nu găsi decât pe Micle cu fratele Petru, țăpos și zbârlit. Deși îl cunoștea, instinctiv, se uită la dânsul dușmănos. Când auzi cum îl cheamă, mormăi ursuz sub mustața mare, albă:
— A, dumnealui e… e… hm…!
Se opri tușind, din ce voise să spună, pentru a încheia morocănos:
— Dumnealui e junele, care scrie poezele pe placul damelor ieșene?
— Ei, și tu, frate Petru, interveni blând Micle.
Bătrânul îl cercetă pe sub ochelari cu o atenție răuvoitoare; vroia să vadă cum aduce omul, după care nebuniseră „damele ieșene”. Într-un târziu, dădu deziluzionat din cap, ca și cum nu i-ar fi găsit nimic deosebit.
— No, încheie el sentențios, poezia când nu e de jeniu ca la Mureșan, e o aberațiune, o emasculațiune.
Eminescu nu-i răspunse, ci-i arătă lui Micle motivul venirii; voia să-și ia rămas bun înaintea plecării la București.
— Ce spui, domnule Eminescu? sări Micle. Te muți la București? La asta nu mă așteptam. Nici nu-ți închipui cât de rău îmi pare că pleci și cât de rău o să-i pară și Nicuței că n-a fost acasă să-și ia rămas bun.
Fratele Suciu îl privi ca pe o dihanie nemaivăzută încă; în semn de veșnică dezaprobare, un tic nervos îi ridica mereu umărul drept. Nu-i veni să creadă că „aberațiunea” lui Micle ajunsese până acolo. Pufnea și bombănea.
Micle continuă cu glasul pătruns de o adâncă sinceritate:
— Cunosc, domnule Eminescu, toate mizeriile ce ți s-au făcut, și nu o dată am regretat că n-ai fost lăsat să lucrezi în liniște. Eu ți-am mai spus că nu mă pricep la poezie, dar Veronica se pricepe și știu cât te admiră. Cred și eu în talentul dumitale, și mi-a părut rău de șicanele ce ți s-au făcut, ba de procesele ce ți s-au ridicat de către guvernul ăsta nou…
Fratelui Petru nu-i mai ajungea acum să scuture nervos din umeri; vorbele lui Micle îl înăbușeau; se ridică, apucat, în picioare, stropșindu-se:
— No, că n-o vrea dumnealui să hălăduiască tot junimiștii la putere, niște cosmopoliți fără patrie, niște francmasoni, care surpă fundamentele națiunii și ale religiunii, niște pesimiști, care batjocoresc jenerul uman. Domnul Maiorescu mai bine să se țină de muieri, cum făcea aici, de cât să otrăvească sufletul și virtutea națiunii, propovăduind filosofia lui Schopenhauer.
Vorbele indignate ale fratelui Petru rămaseră fără răspuns. Micle continuă:
— Deși ne pare rău că pierdem un prieten, cred că-i mai bine să pleci. Prea e mic târgul ăsta, și prea sunt răi oamenii de aici și se mănâncă între dânșii.
Eminescu se sculă.
— Eu îți doresc tot norocul pe acolo; cred că o să se vorbească odată de dumneata cu cinste și cei de aici o să-și amintească într-o zi că ai trăit la Iași, Dumnezeu știe cum…
Îi strânse apoi mâna cu emoție:
— Cât o să-i pară de rău Nicuței că nu te-a văzut înainte de plecare! Dar Bucureștii nu-s departe și ai să mai vii, de bună-samă, pe la Iași.
Fratele Suciu se plimba acum prin cameră, răvășit de toate ticurile lui nervoase, mormăind, bombănind „no’că-z”! „no! no!” ridicând mâinile în sus ca un apucat; ar fi voit să-l înșface de piept pe Micle ca să-l scuture din nebunia ce-l apucase, ori să-l rostogolească pe Eminescu pe scara de lemn atât de dreaptă.
Eminescu se înclină; strâns ca un ariciu, bătrânul îl privea hain pe sub ochelari, mișcând doar din sprâncenele stufoase. Nu-i întinse mâna. Micle îl întovărăși până la ușă și tot cu mâna în mâna lui:
— Du-te cu bine – și nu uita că eu totdeauna am crezut și m-am încrezut în dumneata.
XXXI
[modifică]
Mișcat, porni iarăși la deal, pe drumul pe care venise, cu impresia că-l urca pentru cea din urmă oară, drum călcat cu atâtea bătăi de inimă; tristețea despărțirii – a oricărei despărțiri îl copleși. Burnița ușor; mohorât, Eminescu își scutură stropii. Plecă fără să o vadă; destinul îl urmărise și de data asta. Străbătu din nou Sărăria și se afundă în Valea Plângerii ca într-o hrubă; bădia Ionică nu era acasă; se puse deci să-și strângă în liniște cărțile și să-și lege boarfele de om fără noroc. Peste vreo jumătate de ceas se auzi zgomotul surd al unei trăsuri, când hurducată printre pietre, când împotmolită în noroaie; lătratul câinilor răsculase mahalaua; o trăsură prin Țicău nu era lucru prea obișnuit. Auzind glasuri de oameni și horhăială pe la portița gardului, ieși să vadă ce-i:
— Stăi că vin, zise el.
Urcă povârnișul grădiniții și ajunse la poartă, unde un om căuta zadarnic clanța.
— Pe cine cauți dumneata?
— Aici șăde domnu’ Creangă? auzi un glas cu accent ovreiesc.
— Da.
— Aici șăde și domnu’ Iminescu?
— Eu sunt.
Omul răsuflă adânc.
— Credeam că nu mai agiung! ce râpă! ce glod! ce pietroaie…! oi!
— Ce dorești? îi întrerupse el văicărelile.
— Iu nu doresc nimic, da’ am o scrisorică pentru mata de la o coniță – răspunse el, țuguindu-și buzele, ca și cum ar fi voit să exprime o apreciere asupra „coniței”.
Îi întinse un plic. La lumina oarbă a felinarului, Eminescu citi:
„Sunt disperată că nu m-ai găsit acasă. Pleci! pleci! Nu pot crede… Nu vreau să pleci fără să te fi văzut măcar câteva momente. Ori unde, ori cum, ori când. Aștept răspuns.”
El rămase cu plicul ud în mână. Nu știa ce să răspundă. Nerăbdător, evreul stărui:
— Conița așteaptă răspuns prin mine.
— Bine, făcu poetul.
Rupse foaia rămasă albă și scrise în neștire cu creionul:
„Peste o jumătate de oră în fața Mitropoliei.”
Birja se urni anevoios, amenințând să se răstoarne; de departe se auzea cum se necăjea evreul.
De ce-i dăduse întâlnire în fața Mitropoliei? Nu știa nici el. Poate că era mai departe și avea răgaz să se gândească la ce-i rămânea de făcut. Intră în bojdeucă de-și luă umbrela – umbrela lui Pompiliu – și porni la vale prin burniță, în Sărărie. Se vor întâlni, nu va pleca fără rămas bun de la ea, care îi luminase toate mizeriile Iașilor. Vor rătăci o jumătate de ceas prin străzile întunecoase din spatele Mitropoliei; se preumblaseră de multe ori prin ulițe mărginașe. Apucă pe Ștefan cel Mare; burnița nu încetase; îl învăluia, umed, rece; trecu prin fața Mitropoliei și, la colț, desluși silueta zveltă a femeii într-o manta de ploaie.
— M-ai așteptat? am întârziat? întrebă el îngrijorat.
— Nu, gemu femeia luându-i brusc mâna rece, udă și încălzind-o în mănușile ei de piele.
Apoi, ochi în ochi, înfrigurată, desperată și cu un țipăt:
— Pleci! pleci! Te muți din Iași?
— Nu se poate altfel.
Îi lămuri ocazia ce i se oferea la București. Veronica îi cunoștea, de altfel, situația; știa că rămăsese pe drumuri și fără alte mijloace. N-avea cum protesta împotriva destinului; durerea i se citea însă în glas și lacrimile îi umplură ochii. Se lăsară la vale pe lângă Mitropolie; ea își trecu brațul după mijlocul lui.
— Iubitul meu, adoratul meu, gemu înăbușit.
Capul i se lăsă moale pe mâneca lui udă. Un trecător – un cunoscut poate – întorcându-se după dânșii, îi privi lung; câțiva pași, mai încolo altul la fel. Ea își trase repede capul; trecătorii îi stânjeneau; burnița îi înfășură în cârpe ude. Nu găseau ce să-și spună; el, copleșit, încovoiat de neprevăzutul situației; ea, febrilă, desperată, cu ochii înflăcărați, în care el citi hotărârea de neînvins.
— Prea mulți trecători, murmură ea, și aș vrea să-ți încălzesc mâna în mâna mea și să te simt aproape de mine.
El tăcu. Ochii Veronicăi lunecară spre o cârciumă modestă „La Mendel”. Se opri. El înțelese.
— Trebuie să fie o odăiță alături ca să stăm puțin de vorbă, spuse ea energic.
Nu răspunse. Intrară, totuși, în cârciumă; o ovreică grasă, de după tejghea se uită mirată la dânșii, ca la niște clienți neobișnuiți; îi întâmpină un tânăr, poate băiatul ei; în fund, într-un nor de fum, mai mulți lucrători, beți, băteau cu paharele în masă, vorbeau toți odată, scuipau pe jos, într-o hărmălaie ca o ceartă.
— Mă Ionică, eu ți-am spus… pagubă-n ciuperci! Hai, mai fă-ți coraj că, dacă-i muierea ră de muscă, nu-i ce face.
— Mă băiete, stuchi-te-ar mâțele, nu te da așa la om, că amuși îți tai eu clonțul…
De cum îi zăriră intrând, a mirare unul și scuipase printre dinții un sâmbure de dovleac. Făcu apoi cu mâna:
— Măi!
Eminescu intră în vorbă cu ovreica de la tejghea:
— N-ai putea, jupâneasă, să ne dai o odaie pe alături ca să ne încălzim cu un pahar de vin?
— Cum să nu, puftim numa, mă rog, intrați. Oișălă, vezi di boieri.
Oișălă deschise ușa de alături a sălii mari și-i introduse într-o cămăruță cu o masă de lemn cu mușama pe ea, chiar lângă fereastra dinspre uliță; în fundul odăii ceva provizii de iarnă: câțiva saci de făină de păpușoi și de nuci; din podul de bârne de lemn atârnau cununi de usturoi; o pisică albă dormea pe unul din cele două scaune; o puicuță rătăcită pe acolo ciugulea dintr-un sac, doar va nimeri un grăunte de porumb. Deprins cu astfel de odăi, lui Eminescu i se păru totul firesc; dar ca și cum ar mai fi fost prin cârciumi și Veronicăi i se păru la fel. Mângâie pisica îmbufnată că fusese dată jos de pe scaun; se duse apoi la puicuța înverșunată pe sac; o luă în pumni și-o sărută până ce Oișălă aduse o jumătate da vin cu două pahare.
— Ceva mezeluri poftiți?
— Da, încuviință Veronica, liniștit.
Oișălă le aduse.
Ședeau față în față; turnară un pahar de vin.
— Pentru norocul tău, Eminule, pentru tine, pentru tine, îngăimă femeia cu noduri de emoție.
Dădu paharul peste cap. Îi luă apoi mâna peste masă, i-o strânse în mânuțele ei reci, fine, și i-o sărută. El voi să și-o tragă.
— Nu; las’ să o sărut, mâna asta care a scris versuri așa de frumoase, pe care am plâns atâta de jale și de fericire că te-am cunoscut, că te-am iubit și că poate și tu m-ai iubit puțin.
De alături se auzeau zbieretele bețivilor; cântau cu toții da capul lor. Unul chinuia:
Am un leu și vreau să-l beau
Altul țipa:
— Nu așa, mă bețivule, ci:
Hai, Ileano, la poiană.
Altul miorlăi languros ca un cotoi:
Ah, scumpă Margareto.
— Ho, mă boilor, să-i zicem toți odată.
După o clipă de tăcere porniră cu toții:
La moară la hârja-pârța
Un’ se macină tărâța…
Veronica se sculă de pe scaun și i se așeză pe genunchi, mângâindu-l, sărutându-l pe gură cu desperare, și lăsându-și apoi capul mort pe umărul lui. Oișăilă deschise ușa:
— Poate mai puftiți ceva, că nu se mai aude nimic de bețivii iștia.
— Nu, răspunse iritat Eminescu.
Veronica se întoarse la locul ei.
— Tu nici nu știi, Eminule, ce ai fost pentru mine, ce ești și ce vei fi întotdeauna; ți-am spus cât te admir, dar nu și cât te iubesc; cât am suferit pentru tine, și câte nopți n-am adormit, plângând, pe portretul tău, blestemându-mi soarta că n-am fost ceea ce aș fi voit: femeia ta. Știu că tu mă iubești și nu mă prea iubești, după împrejurări; că ți-au venit fel de fel de zvonuri la ureche și că ai luat în rău toate copilăriile, toate alintările mele de femeie tânără cu bărbat bătrân. Știu… știu… Nu spune nu, că ai minți și nu vreau ca Eminul meu să mintă, mai ales acum când trebuie să ne despărțim. Să ne despărțim mai bine pe un cuvânt de sinceritate al tău și pe un țipăt al meu că te iubesc.
La moară la hârța-pârța
urlau dinadins bețivii de alături. Ei i se păru că brațele lui se deschid să o strângă la sân. El sta însă cu capul în piept, cu mâinile moarte de-a lungul corpului încovoiat. Ornicul din zid bătu opt; murmurară amândoi tare:
— Opt.
În ochii ei licări o lumină de oțel, o voință.
— Plecăm, spuse ea.
Până să facă plata, ea aduse la loc pisica dolofană.
— Vino, mâțule, la locul tău.
Sărută puicuța ce se încăpățâna să ciugulească din sac. Eminescu se pipăi ușor pe buzunarul vestei; mai avea câțiva lei la dânsul; îi cinsti și pe Oișălă cu doi gologani de zece și ieșiră în alaiul zbieretelor bețivilor întocmiți în cor:
Ș-are, măi, ș-are măi,
Ș-are, puica, măi.
Burnița se întețise; frig, umed. Ca o traistă spânzurată în cui, Veronica i se atârnase de braț. Făcură câțiva pași tăcuți, jalnici, prin ploaie.
— Nu, nu! Nu mă pot despărți de tine, gemu ea hotărâtă.
El tăcu.
O ulicioară tăia strada, luând-o prin spatele Mitropoliei; la colț un han vechi, cu prispă și cu un cat înconjurat și el de jur împrejur de un cerdac larg și cu stâlpi de lemn; totul cu ceva vechi mănăstiresc într-însul.
Ea se opri, la întâmplare, acolo, în fața felinarului aburit și rosti energic:
— Ți-am scris: oriunde – oricând.
— Da, murmură el.
— De data asta îți spun: aici și acum. Acum, acum, scânci ea cu desperare, și cu lacrimi în glas, atârnându-i-se de braț.
Hanul, el îl cunoștea; hanul lui Nastasache, locuit mai mult de femei ușoare, și cu odăi de închiriat cu ceasul. Prin colțuri umbre de păsări de noapte.
Două femei se opriră nu departe de dânșii:
— Uite, că nu se înțeleg din preț, zise una.
— Ba aiasta-i cucoană, mânca-le-ar scârba de târfe, că ne iau pâinea de la gură.
— Taci fă, că te aude.
— Ei și? că o iau de cozi, de spune ceva.
Uitându-se apoi prin noapte:
— Pff… pe el îl cunosc.
— Zău, fă?
— Un golan fără sfanț; ba într-o noapte a venit cu alți scandalagii, de i-a scos coana Săftica cu poliția.
Mai miloasă, cealaltă se uită spre Veronica:
— Sărmănica de ea; e tânără și frumușică; ce păcate au adus-o aici?
Crâmpeiele de vorbe îi ajunseră și lui Eminescu pe la urechi. Încearcă să-i arate ce însemna hanul lui Nastasache, dar era zadarnic.
— Ți-am spus: oriunde și oricum – prin urmare și aici, dacă aiurea nu s-a putut.
Din glas țâșnea atâta hotărâre încât înțelese că nu mai putea da îndărăt: sosise momentul. Închise ochii… Urcară pe trei trepte de lemn în cerdacul mănăstiresc și pătrunseră într-un coridor slab luminat de o lampă prinsă în zid; sticla lămpii își termina ogeacul cu tinichea; în stânga, într-o odaie cu ușa deschisă, o femeie grasă, oacheșă, poate grecoaică, dădea în cărți unui cocoșat așezat pe scaunul din față. Cum îi zări, zise răstit:
— Vezi, Iordache, ce vor dumnealor.
Sprinten, cocoșatul îi întâmpină. Voiau, firește, o odaie.
Așteptară un moment; trăgându-se mai la întuneric, Veronica își ridicase gulerul mantalei.
Cei doi din odaie se porniră pe o discuție înăbușită:
— Aista-i scandalagiul cu poliția.
— Nu, țață Săftica, nu-i el.
— Iraa, când îți spun că-i el.
— Și chiar de-i el, era omul la chef; nu vezi cu ce coniță a venit?
Țața Săftica se gândi o clipă:
— Bine, Iordachi. Să fie cum zici tu. Da’, ține-i din scurt, băiatule.
Femeia grasă sosi și ea târându-și papucii; îl măsura, mai lung pe Eminescu, mai în treacăt pe Veronica.
— Uite, coane, avem o odaie chiar aici.
Odaia era lângă intrare, în față.
Stânjenit, el spuse:
— Nu aici; prea-i lângă intrare.
— Alta n-avem, tăie scurt femeia tot dușmănoasă.
— Bine, atunci plecăm, spuse el respirând ușurat, că s-ar putea întâmpla ceva, din afară de voința lui, care să-i împiedice.
Când văzu că sunt gata să plece, femeia se îmblânzi:
— Iordache, de la numărul șăsă o plecat?
— O plecat, coano Săftică.
— Bine, poftiți, atuncea după mine, bombăni ea.
Tot nu uita scandalul cu poliția. Străbătând coridorul, dădu în alt cerdac din spatele hanului, care părea atârnat sus de tot, deasupra unei prăpăstii. Cum vântul bătea din față, picuri grei de apă îi stropiră; o apucară pe stânga și intrară într-o odaie umedă.
— Iordachi, i-an fă o leacă de lumină.
Cocoșatul frecă un chibrit jilav și aprinse o lampă pe masa din mijloc, care lumină o odaie mizeră; patul fusese răvășit de curând și strâns la repezeală, fără să fie și primenit. Îl priviră întrebători. Îmbufnată, femeia bombăni:
— Altă odaie liberă n-am; e totul ocupat; dacă așteptați până să primenesc patul…
— Nu, răspunse Veronica hotărâtă.
Erau grăbiți. Coana Săftica mai arunca o privire de jur împrejur, se uită la lighean; apă era, prosopul apucase să fie schimbat. Ordine pretutindeni.
— Apoi aiasta-i tot.
Îl luă, pe urmă, mai de o parte, pe Eminescu:
— Cât stați dumneavoastră?
— Știu eu? dădu el încurcat din umeri.
Adaose la întâmplare:
— O jumătate de ceas.
— Bine; doi lei.
— Ne-am înțeles, răspunse el, pipăindu-se ușor pe buzunarul vestei, ca omul căruia i se întâmplase să n-aibă doi lei.
— Nu mai doriți nimic? întrebă femeia de mântuială, retrăgându-se spre ușă…
Veronica stătuse străină într-un colț al odăii; trecuse prin toate vămile degradării și părea totuși că nu auzise vorbele femeilor din stradă și nu văzuse nimic, nici pe țața nici pe cocoșat, nici odaia mizeră, nici rufăria patului frământată de alții, nimic, nimic. Venise somnambulic, mânată de un gând unic.
Rămași singuri, i se aruncă de gât.
— Sunt a ta; ia-mă.
N-apucă însă să o strângă bine în brațe, când se auzi un zgomot la clanța ușii și apoi un: toc toc! Eminescu se duse de deschise și apoi ieși în cerdacul bătut de stropii ploii.
— Ce e? făcu el răstit.
— Nu te supăra, coane, răspunse cocoșatul, dar m-a trimis coana Saftică, să-i dați banii înainte, că așa e regula…
— De când e regula asta? se răsti el din nou.
— Nu, coane, dar, zicea coana Săftica că ați mai avut o chestie cu poliția și…
Eminescu își aminti și roși; se scotoci în buzunar și-i întinse piesa de doi lei.
— Nu vă supărați, da’…
— Nu-i nimic, tăie el, trăgând ușa după dânsul și închizând-o cu zăvorul.
În odaie lumina era stinsă; bâjbâi prin întuneric până ce două brațe goale de femeie îl încolăciră într-o îmbrățișare furtunoasă, îl ajutară să se dezbrace și-l traseră spre pat, scufundându-l apoi în voluptatea trupului feciorelnic încă, cu linii moi și gracile aproape impubere, cu pielea albă, mătăsoasă, dulce la pipăit și sărutat.
Când se desfăcu din încleștare, își puse capul mic pe pieptul lat și păros și începu să plângă ușor, mai mult alintat:
— Ai să mă disprețuiești… Simt că ai să mă disprețuiești; știu, nu protesta. M-am dat ca o nebună. Te-am silit… da-da. Dar nu se putea… nu mai puteam… nu voiam să pleci fără a fi fost a ta… fără a purta în carne amintirea cărnii tale, după cum port de atâția ani în suflet amintirea sufletului tău.
Simți că spunea adevărul; îndrăgostită și posedată de talentul lui, femeia voia să fie posedată și în carne, din convingerea oricărei femei că posesiunea adevărată stă numai în trup. Avu un sentiment de dezamăgire.
— Toc, toc, se auzi iarăși.
Sări ars din tristețea lui și se duse la ușă:
— Ce mai e, domnule? se răsti.
— Nu te supăra, coane, da’ a trecut jumătate de ceas și așteaptă niște clienți.
Se așeză pe marginea patului; mărețul act al cărnei, fără de care sentimentele cele mai pasionate, dragostea spirituală cea mai înflăcărată nu sunt în ochii femeii de cât fapte fără valoare, se mistuise; femeia, care vibrase pe toate coardele lirei lui, și de cinci ani îi locuia în toate încăperile sufletului, care i se amestecase în fiecare picătură de sânge și se împletise în jurul fiecărui gând, muză, amantă ideală, obsesie – după datina sexului ei, de abia acum se credea a lui, de când fusese frământată câteva clipe în rufele neprimenite ale patului unui han, în care cu câteva minute înainte, o altă femeie împlinise gesturile aceluiași rit, fără pretenția însă de a stăpâni și sufletul unui mare poet.
Se îmbrăcară în tăcere; el, mohorât; ea, mulțumită în carnea, în vanitatea ei, în conștiința că, în sfârșit, dragostea lor nu mai era un mit ci o realitate, ce va aprinde în timp o stea luminoasă, care va străluci, prin veacuri, când și hanul acesta, și coana Săftica și Iordachi, și Mitropolia de alături și Iașii seculari vor fi devenit praf și uitare. Un singur moment nu-și dăduse însă seama că, în clipa în care fibrele gingașe ale trupului ei fusese pătrunse de trupul lui – cu un fâlfâit de aripi, sufletul îi zburase din bolțile sufletului lui, distrugându-le feeria; de când o posedase, ea nu-l mai poseda…
Când aprinse lumina, Veronica îl privi cu atenția unei stăpâne pentru un obiect; îi încheie bine nasturii vestei; îi refăcu nodul cravatei:
— Bine, Eminule, cum de n-ai băgat de seamă că e ruptă. Mâine să-ți pui alta.
Ieșiră în cerdacul bătut de ploaie, trecură prin coridorul slab luminat; la ușă, cocoșatul părea că așteaptă ceva; ei nici nu-l văzură.
— Nu mai aștepta, în ploaie, Iordache, se auzi glasul coanei Săftica din odaie; ți-am spus că-i un golan.
Urcă pe ulița de lângă Mitropolia veche, tot tăcuți, el, abătut, dar ea, atârnându-i de braț, vârâtă într-însul, lângă „omul” ei, pe care, pe prețul posesiunii de câteva minute, îl putea de-acum stăpâni, hărțui, și pe care, mai ales, îl putea înșela…
În apropierea străzii Ștefan cel Mare, uitându-și lacrimile, zbuciumul, tragedia despărțirii, voioasă, i se aruncă la gât, mușcându-l mai mult de cât sărutându-l.
— Aici trebuie să ne despărțim. S-o fi speriat Ștefănucă închipuindu-și cine știe ce. Te pomenești că mă caută la poliție, glumi ea.
Se uită apoi la ceasul Mitropoliei.
— Nouă, puiule; ce repede trece vremea cu tine… Nu fi așa de posomorât că ne despărțim… dar trebuie… Acum te las. Să te mai pup o dată. Și nu mă uita, Mițicule, scrie-mi cât mai des… De sărbătorile Crăciunului vino să le petrecem împreună…
Cum tocmai trecea o trăsură cu coșul ridicat, sprintenă, se urcă; dinăuntru se mai auzia încă, în huruitul moale al roților:
— Scrie-mi… vino! Nu uita pe Nicuța… Pa, bebelușule, pa!…
XXXII
[modifică]
Trecuseră doi ani de la seara ploioasă de octombrie, și iată-l acum întors în Iași. De câteva ceasuri, pe podul aruncat de razele lunii de la Râpa galbenă la Repedea, stătea adâncit în feeria trecutului Iașilor și în feeria propriei lui vieți, căci tot ce fusese mizerie se împrăștiase în pulberea stelară a nopții înalte de septembrie. Plin de urmele istoriei, orașul îi trezise rezonanțe adânci în conștiința lui istorică; curățiți de tină, anii petrecuți în el deveniseră și ei luminoși, cale lactee de senzații inefabile. De pretutindeni se ridică amintirea Veronicăi: de pe podul lui vedea Copoul, cu teiul lui, Mitropolia, aleea lui Ghica-Vodă, grădinile lui Pester și a lui Rivallet, hanul Nastasache, strada Butu, ulițele patriarhale ale Iașilor, pe unde se primblase cu ea, ocolind pe trecători, ascunzându-se după copaci și după ziduri, adăpostindu-se prin locuri virane sau prin curțile oamenilor, când zăreau vreun cunoscut. Poezia acestor plimbări, în strofa mâinilor încleștate ca zece versuri bine cetluite, și cu sărutări furate pe după garduri, îi umplu sufletul de o suavă fericire. Prin pânza argintie a nopții, zărea și căsuțele în care locuise, și „balamucul” de la Trisfetite, și bojdeuca lui Creangă sprijinită pe furci putrede, și viile și grădinile din împrejurimi, prin care o plimbase, simțind-o caldă în sânge și în imaginația aprinsă. Era singura femeie pe care o iubise, ce-l stăpânise, și-l inspirase, pentru că intrase în tiparele idealului său; întreaga lui poezie ieșise din părul auriu și din ochii ei albaștri. Veronica crezuse într-însul înainte de a-l cunoaște și-i întărise credința în sine; i se aruncase în brațe în noaptea ploioasă de octombrie, pentru că nu-și dăduse seama de tăria acțiunii ei spirituale; împlinise, în asta, ritul tuturor femeilor, ce-și caută măsura puterii în semne materiale. Acum, după doi ani, îi iertase neîncrederea în propria sa forță… și, privind țintă prin ploaia de stele căzătoare, își văzu destinul comun: îmbrățișate, trupurile lor pluteau într-o constelație tutelară deasupra orașului conștient, în sfârșit, de minunea ce trăise în el.
O duioșie exaltată îl cuprinse atunci și pentru trecutul secular al Iașilor, și pentru trecutul lui de aci și pentru femeia, care-i fermecase viața și i-o prefăcuse în poezie.
Voise totuși să plece fără să o fi revăzut, fără să-i fi zărit măcar casa, locul emoțiilor lui; îi fu rușine de sine, de nerecunoștința sa. Nu putea pleca înainte de a-i aduce un cuvânt de mângâiere în nenorocirea ei. Nu era vorba, firește, să-și ia vreo răspundere; nu-și putuse el duce povara propriei lui vieți, cum să mai răspundă de altcineva, de o femeie cu doi copii? Mai aveau totuși emoții comune. Inima îi ardea în vâlvătaia destinului.
Se scoborî de pe podul fermecat; păși pe pământul scump al Iașilor, în preajma Păcurarilor. Abia acum își aduse aminte de Creangă, lăsat la Niculică. Bădia Ionică putea să mai aștepte; se hotărî să mai rămână o zi la Iași.
Luminat de momentele trăite, de trecutul purificat de tina lui, beat de filtrele amețitoare ale amintiților, stăpânit de imaginea femeii întipărită în el ca într-o ceară moale – el porni pe prelungirea Păcurarilor, cu pieptul înainte, cu respirația largă, ca și cum ar fi voit să absoarbă întreaga feerie a Iașilor: ajunse în ulița povârnită, atât de bine cunoscută, cuprins de emoție, de o spaimă parcă. Ulița era pustie, scufundată și mai adânc în noaptea crescută a teilor și a plopilor; pașii îi răsunară pe pietre de curând puse; se sperie singur de zgomot și își încetini și vătui mersul; se trezi călcând în vârful picioarelor. Casa Veronicăi era scufundată în somn cu storurile trase; ca de obicei, se duse în locul viran din față, de unde putea privi mai bine. Rămase astfel câteva minute după un tei, prins în feeria iubirii lui… Când voi să plece, o umbră se ivi în capul scării de la verandă. Își ținu răsuflarea și așteptă; ușor deschisă, ușa se închise la loc; umbra pogorî cu băgare de seamă pe treptele scării de lemn ce pârâia sub pașii încă prea grei; intră în grădiniță, smulse o floare înălțată pe un cotor lung ca un cap de năpârcă, deschise apoi portița dinspre uliță și, scuturându-se, ajunse pe trotuar, de unde se lăsă la vale într-un zornăit de pinteni.
Buum! Un trăsnet puternic îi sparse catapeteasma sufletului, îi rupse bolta în pulbere de sticlărie sfărâmată, înroșind văzduhul. Feeria nopții dispăru; stelele se stinseră; la orizont începură să se arate zări spălăcite. Frânt, zdrobit, poetul ieși de după teiul lui și porni pe unde venise; prin dreptul Râpei galbene, cătă spre Repedea; nici urmă de pod; sub picioare, hâdă, se căsca prăpastia râpei.
XXXIII
[modifică]
În grădina lui Niculică, crescut ca un trunchi, Creangă se legăna pe scaun cântând popește; în jurul mesei, prietenii dormeau turtiți de beție.
— Na, na, na, măria-ta, că te-ai întors, bădie, strigă el de cum îl zări intrând pe poarta grădinii.
— Poate că mă vei fi așteptând de mult? îl întrebă încurcat Eminescu.
— Nu zic baiu, că de când mă rog eu Sfântului Haraș Nicolai din Humulești ca să mi te-aducă înapoi!… Că nici n-ai cu cine face oleacă de petrecere. Ia te uită la zamparagiii iștia dugliși, dorm doorm, dooorm, bea-i-ar tăunii să-i beie, când le-o fi somnul mai dulce, că nu-s buni de nicio ispravă. Adică vorba ceia… na-ți-o bună că ți-am frânt-o, când la dica, nu-i nimica.
Privind la mesele pline de rămășiți de bucate, găluște, pastramă, cârnați, ciolane de costiță afumată, străchini cu păsat răsturnate, poetul dădu din cap a mirare.
— Mâncare a fost asta, zise el, nu glumă.
— Apoi nici noi n-am stat cu mâinile în brâu, pe când tu umblai după catrință… Se putea una ca aiasta, când e cu noi și părintele Grigore de la biserica Vulpe și părintele Miron de la Patruzeci-de-sfinți și de… picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarță și pântece de iapă se cer unui popă și nu-i mai trebuie altceva.
Întinzându-se, căscând, și privind apoi spre cer:
— Ehehei! Ia te uită că Găinușa-i spre asfințit, rarițele de asemeni și gata-i să răsară și luceafărul de dimineață și noi, bădie, să mergem la gară, că trenul nu vrea să știe de nepricopsiții iștia.
Eminescu cătă la ceas.
— Dacă o luăm pe jos, ajungem numai bine la ora plecării.
— Ei, dacă-i vorba pe aceea, atunci să sculăm pe zambaragiii iștia, să facem plata și să plecăm.
Începu a-i zgâlțâi ușor.
— Sculați, cinstiți părinți…
Niciun semn.
— Ei, hai, sculați, mă bețivilor…
Ei nu se urneau. Creangă dădu din cap și zise:
— Ia să încercăm și altfel.
Îl atinse ușor pe unul pe umăr.
— Părinte Grigore, ia să mai ciocnim un pahar de Cotnar, că a venit și bădia Mihai și vrea numaidecât să ciocnească cu sfinția-ta.
Popa își înălță capul buimac, ca prin vis; Creangă îi umplu paharul:
— E Cotnar împărătesc, părinte, să-ți spuie și bădia Mihai.
— Nici nu credeai să nimerești așa de bine zise Eminescu, că cu adevărat e vin împărătesc; din el a băut și împăratul Petru cel Mare la curtea lui Cantemir.
— Hă? făcu popa aiurit, ce zici, taică?
— Ba încă și în tabără – la obuz – la Țuțora cu polcovnicii și cu brigadirii lui tot vin de Cotnar bea „și-l lăuda foarte și încă mai bine le plăcea vinul cel cu pelin. Și mult se mira cum spre partea lor nu se face vin cu pelin așa bun.” Uite așa, părinte, ne spune Ion Neculce, care se afla și el la masă.
Popa holbă ochii;
— Hă? care Neculce, hă? Popa de la Miroslava?
— Ehei, părinte, ia să mai vorbim și de altele, că cu dumnealui numai prin cărți ne rătăcim. Ia să mai vorbim și de cinstita de socoteală.
Capul popei căzu ca de plumb pe masă.
— Aha! apoi așa ne-a fost vorba? Sculați, mă, că acuș vă ard… de vă trece spurcatul.
Nimic.
— Ehei, patruzecile mâne-sa de golani, că vă vin eu de hac.
Îl apucă pe popa Miron de barbă:
— Scoală, părinte, că e zintâi și te așteaptă dascălul cu căldărușa.
Popa înălță capul sus, holbă ochii mari și rosti cu limba cleioasă:
— Ce spui, măi, e zintâi?
— Aha! așa că te-ai sculat! Ia vin’ încoace, părinte, la plată, că banii nu se culeg la trunchi ca surcelele.
Capul popei căzu iarăși bolovan pe masă.
— Iaca, păcatele mele, cine-i cu pagubă și păcat.
Și întorcându-se spre Eminescu:
— Ce zici de unele ca aceste?
Eminescu tăcu.
— Apoi nu așa, fârtaților, cu ce m-ați hrănit cu asta va hrănesc și eu. Să nu credeți că merge așa, să faceți pe mortu-n păpușoi.
Bătu în masă.
— Mă, Niculică, frate, ia fă-te încoa că noi acum suntem cam grăbiți.
Niculică veni gâfâind.
— Fă tu socoteala și împarte-o în cinci părți – că omul ista (și-l arătă pe Eminescu) e musafirul nostru și musafirii, după cum bine știi, nu plătesc.
Niculică se puse pe socoteli.
— Ia te uită la părintele Grigore cum șade pe comoară și cere milostenie.
Părintele Grigore sforăia de răsuna grădina.
— Apoi lasă, părinte, că te-ai căi sfinția-ta, dar căințele cele de pre urmă întru nimica sunt. Ehei, unu-i Nică a lui Ștefan a Petrei… Și cine face face-i-se.
Zgâlțâindu-l puțin și pe părintele Miron:
— Și aista-i beat tafta.
Niculică veni cu socotelile.
— Acuma, Niculică frate, împarte socoteala în cinci și iaca eu plătesc o parte.
— Și cine plătește celelalte păcatele mele?
— Iacă vorbă! Ir’ancan de mine, d-apoi cine să plătească, omule, dacă nu zamparaglii iștia, care fac pe morții când e la adicătelea. Dacă doar nu-s tarapana de bani ca să plătesc pentru toți bețivii Ieșilor.
Omul gros plăti și se sculă, cât mi-ți-i românul.
— Ei, amu eu zic că pe aiștea să-i lăsăm dracului pomană, că mai bine n-aș putea zice, la vremea și la locul aista.
— Ei, părinte Grigore, sus… copăcel, sfinția-ta, că noi uite că am și plecat.
Popa grohăi.
— Vede-te-aș dus pe năsălie la biserică, glumi el.
Apoi către Eminescu:
— Și amu paidiom, bădie.
Dar după câțiva pași se mai întoarse o dată către cei adormiți:
— Apoi, duglișilor, noi ne-am tot dus, dusu-ne-am, iară pe voi vă lăsăm în cât v-am găsit.
Ieșiră pe poarta grădinii în uliță.
— Iacă și sfânta!
Respiră adânc înfulecând văzduhul întreg luminat de zorile roșii.
— Tiii! ca-n povești pe câmpii și pe dealuri… sus la Cetățuia și la Galata… e o frumuseță de turbă haita.
O luară încet, încet prin Păcurari, iar când ajunseră la Râpa galbenă, păsărelele și începuseră să alerge unele după altele, să se scalde în praful râpei și să se giugiulească. Creangă le privi cu ochi muiați:
— Tă-vă pustia să vă bată, că știu că vă drăgostiți bine!
Scoborâră pe râpă, sprijinindu-se unul de altul, Eminescu mohorât, cu fălcile încleștate parcă, Creangă, vesel ca totdeauna, ca și cum n-ar fi fost după o noapte de nesomn și beție.
— Încetinel, bădie, să nu ne prăpădim bunătate de oameni prin rătăcăniile aieste, că amu eu oi fi cum oi fi, un boț de carne de la Humulești, dar tu ești ce ești!
Și tot el:
— Iată că am ieșit deasupra nevoiei. Că ce a fost greu s-a făcut. De amu tot drum ca în palmă… și nici nu mai e mult… Ba, că am agiuns.
Ajunseră, în adevăr, Eminescu luă bilet și intrară pe peronul puțin însuflețit al gării; până la plecare mai erau vreo douăzeci de minute. Se primblară de câteva ori în sus și în jos. Sosise trenul de București și începu forfoteala lumii, când deodată Eminescu se văzu oprit de un domn însoțit de o doamnă, veseli și braț la braț.
— Bună dimineața, coane.
Eminescu se uită mirat, cu aerul că parcă și-ar aduce aminte. Dar tot nu-și aducea.
— Aha! m-ai uitat: casierul Preuțescu, știi că te-am întrebat ieri dimineață de nevasta mea. Aveai dreptate, coane, închipuiește-ți că scăpase trenul… Mititica de ea (și o luă dulce de gușă) ce emoție pe dânsa, dar și pe mine; să-ți spună numai dumnealui… A, nu vă cunoașteți? Nevasta mea, doamna Geta Preuțescu și domnul Eminescu – nu așa, n-am greșit numele? – să-ți povestească dumnealui, ce speriat eram că ți s-a întâmplat ceva și cum dam buzna peste călători prin vagoane ca să întreb de tine. Să nu mai faci așa puiule, că mă îmbolnăvesc… Ei, acum să plecăm. Încă o dată iartă-mă, te rog și-ți mulțumesc, coane.
Omul îi strânse mâna prietenos, iar femeia, roșie și înțepată, abia îl salută dintr-o închidere de pleoape… Câțiva pași mai încolo, din alt vagon îl întâmpină cu brațele deschise ca pe un frate, domnul avocat Carandà.
— Ce, și pleci, maestre? așa de repede? Tocmai mă bucuram că o să te găsesc pe aici, să ne mai treacă de urât, că noi bucureștenii, când venim la Iași, murim de plictiseală… Aha, dar uitasem, că nu ne-am văzut din tren. M-am scoborât pentru niște treburi la Bacău… dormeai tun… Acum sunt silit să rămân cu afaceri mai multe zile aici. Și ministerul ăsta de domenii ne aglomerează cu procesele, de nu mai putem prididi.
Apoi luându-l confidențial de un nasture:
— Ei, ce mai nou cu politica? Am rămas în urmă. Bacău e provincie curată, nu afli nimic. Se face ori nu se face?
Eminescu dădu din umeri.
— Dacă și dumneata o lași moale!… Trage-le la gazetă… Nu-i lăsa… Arde-i cum ajungi la București, că te pricepi… Las’, nu protesta…
Și tot cu ochii pe sus ca să nu scape pe doamna Geta Preuțescu, perora în gol, până ce îl părăsi, fără rămas bun, ca să-și facă loc prin mulțime… Cei doi prieteni mai străbătură de câteva ori peronul tot mai pustiu.
— Apoi, începu într-un târziu Creangă, cu o sfială de mirat la un om atât de gros, mi-i ierta de vorba proastă, da’ eu tot ți-oi spune-o și nu ti-i supăra.
— Tocmai pe tine! făcu Eminescu plin de presimțiri.
Creangă își scoase batista-i popească, se șterse de o nădușeală mai mult închipuită, și nu putea urni din loc.
— Apoi nu știu cum să-ți spun ca să nu dau cânele prin băț… Da’ eu am băgat de seamă că la plecarea de la Niculică prin cei Ieși erai altul, și altul întorsu-mi-te-ai.
Eminescu voi să protesteze. Creangă îl măsură cu dragoste de sus până jos:
— Ce-i tânăr tot tânăr… Ehei, eu mi-am închipuit, când te-ai dus, că cine știe ce ispravă o să faci, și când colo te-ai întors de mi-i mare jele, când mă uit la tine și te văd că nu ți-s boii acasă; că n-ai scos o vorbuliță cât mi-ți-era drumul de lung prin rătăcăniile Râpei galbene.
Eminescu își lăsă capul în jos; durerea lui Creangă nu numai că-l mișcă, dar îl umplu și de remușcarea de a pleca din Iași fără să-i fi rostit un cuvânt asupra pasului ce-l adusese. Își luă inima în dinți.
— Ce să-ți mai spun, bădie Ionică, necazuri lumești și nimic altceva. Că m-am bucurat să te văd, nu te mai îndoiești; dar, drept să-ți spun, n-am venit pentru tine. Nici inima nu m-a împins la început, ci alții; nici nu știu cum m-am trezit în tren și apoi la Iași; ba, dacă nu era năstrușnicul cela de popă Ienachescu eram gata să mă întorc chiar din gară la București; dar el m-a prins când mă suiam în vagon și de rușinea lui, m-am scoborât și am venit să te văd. Drumul meu era pornit pentru altcineva, dar simțeam că nu e bine să vin, pentru că nu pot fi de niciun folos; viața mi s-a întors, așa că nu mai sunt bun de nimic, nici pentru mine, nici pentru alții. Iată de ce am stat la tine toată ziua și n-am voit nici măcar să ies, ca să nu mai dau drum bârfelii; mai bine să mă duc cum am venit ca un copac sterp ce sunt. Dar după ce am stat cu tine la Niculică, mi-a venit de la un timp poftă să văd Iașii așa cum i-am trăit odată; de la Râpa Galbenă am și aruncat un pod până la Repedea și sus, de pe pod, am contemplat toată mândrețea Iașilor din trecut, dar nu știu cum mi s-a urcat în suflet și viața mea de odinioară. Se vede că mă aburise bine Cotnarul lui Niculică; lutul mi s-a părut aur, și pe ciulinul vieții mele n-am văzut decât floarea crescută în vârf. Ce să-ți mai spun, mi s-a muiat inima în mine și mi-am zis că nu e bine să plec fără să o văd. În loc să mă întorc la Niculică, nu știu cum se face, picioarele m-au dus pe ulița ei. În dreptul casei, m-am tras după un tei ca să mă îmbăt, nu de florile lui, ci de amintirea ei; când îmi sfârâia inima mai amarnic, iată însă că de pe portița casei se strecură umbra unui om: o umbră cu zornăit de pinteni ce s-a lăsat la vale – și asta-i tot, încheie el cu glas profund.
Omul gros tăcu o clipă; apoi, ca și cum ar umbla cu mâinile lui bătătorite cu niște vase de preț, începu:
— Dar, bădie, nădăjduiesc că nu te-i împuțina cu inima pentru atâta lucru. Zi-i muiere și s-a mântuit socoteala și nu-ți mai fă voe ră.
Apoi după câteva clipe de tăcere:
— Ca să nu-mi uit vorba, spunea tata că i-au spus și lui bătrânii, că la noi în sat era un flăcău și-l chema tot Ionică, nume prost, ca și pe mine; și numai iată că flăcăul ista se îndrăgostește de o fată; da’ nu dragoste numai așa de florile mărului, ci dragoste de istov; și el o iubea pe Măriuca, dar și Măriuca îl iubea pe dânsul. Da’ iată că se întâmplă că părinții fetei nu vor să i-o dea; ba că fata are stare și flăcăul e sărac, ba că fata lor e cu stea în frunte și flăcăul om de nimic. Ce să-ți mai spun: nu și nu. Te pui cu părinții? Și azi așa și mâine așa, că plângeau sărmanii de le sărea cămașa pe dânșii. Dar după vreo doi ani, ori că i s-a urât de atâta plâns, ori că i s-a făcut de bărbat, ori că au silit-o părinții, iată că fata se mărită cu un târgoveț – și s-a dus. Dar flăcăul tot nu s-a potolit; și plângi, și ah! Și of! Și zaci la pat de lingoare; ce să-ți spun, ajunsese numai o umbră atât se topise carnea pe dânsul, că ieșise din rândul oamenilor, de atâta boală. Amu, iată că după un an, la un Sân-Petru, când e și hramul bisericii, flăcăul se afla și el la horă, mai de o parte, da’ să joace, de unde să joace, că nu-i ardea lui de unele ca aceste… ci stătea și privea cu ochii scurși, ca după boală. Și se uita el așa, ce să vadă? Pe Măriuca, pe fata lui, după care bolea, că venise și ea pe la părinți ca să-i mai vadă. Se uită lung Ionică: să fie ea? Parcă nu-i vine să-și creadă ochilor: o muiere gătită și împopoțonată, cu botine de piele subțire, cu călcâie înalte, cu fuste încrețite, cu pălărie-n cap, cu ghilele pe obraz. Frumoasă, să fie! dar nu-i Măriuca. Fata îl zărește și vine legănându-se pe șolduri, mă rog, ca la oraș spre dânsul și-s zice cu zâmbre – că târgoveață nu era?
— Ce mai faci, Ionică?
— Bine, Măriuco.
Atât i-a răspuns și altceva nu i-a mai grăit. Și s-a întors acasă liniștit, potolit, și lecuit: că doar el iubise o fată, dar fata aceea era alta, nu o fată înzorzonată și cu ghilele de la târg. Se spălă și parcă Dumnezeu i-a luat ceva de pe ochi… A cerut de mâncare, că nu se mai ținea decât cu apă și pâine, și a mâncat cât zece; și iată că s-a făcut om ca toți oamenii; s-a însurat cu una tot din sat, și, chiar dacă nu se prăpădea de dragul ei, tot i-a făcut vreo nouă copii, care or fi trăind și acum dacă n-or fi murit de mult.
Tăcu; încordat până ce prinse tâlcul poveștii, pe Eminescu îl podidiră lacrimile. Se repezi la Creangă și-l îmbrățișă pe amândoi obrajii.
— Mare și sfânt om mai ești, bădie, îi zise el mișcat; mai că ți-aș săruta și mâna, că în tine văd toată istețimea și sfințenia de suflet a țăranului nostru. Dacă mă bucur că am venit pe lume, e că te-am cunoscut pe tine, și dacă nu-mi pare rău că sunt român…
— Zi-i moldovan, glumi Creangă.
— Da, moldovean, e că mă simt fratele tău mai mic.
— Iacă pozna! izbucni gros Creangă, luptându-se cu o lacrimă; mă faci amu să și roșesc, om în toată firea… Hai, repegior, bădie, că pleacă trenul fără tine și-mi cazi iar belea, și se supără Tinca.
Se mai sărutară o dată.
— Și amu du-mi-te sănătoșel și cu voie bună. Că așa-i bine să fie omul: fătat nu ouat.
XXXIV
[modifică]
Când trenul se puse în mișcare, singur în compartiment, Eminescu se prăbuși, ca de pe un mal, în visarea lui obișnuită.
— Biletele, întrebă conductorul.
Absent, Eminescu scoase biletul și-l întinse. Pe când conductorul îl găurea, el începu să se scotocească înfrigurat prin buzunare. Încurcat, spuse apoi cu glas stins:
— Nu-l găsesc. L-am pierdut ori se vede că am uitat să-l iau; il plătesc în tren.
— Uite biletul, domnule, răspunse mirat omul, întinzându-i-l.
— Nu biletul meu, făcu el blând, arătând alături, ci al doamnei.
Conductorul se uită crucit în jur; compartimentul era gol; îl măsură pe călător de sus până jos: glumea ori nu era în toată firea? Crezând, la urmă, că nu mai e nevoie să intre în vorbă, ieși izbind ușa, în timp ce Eminescu simți lăsându-i-se pe umăr un cap ușor și blând de femeie, și auzi un glas alintat și dulce, cunoscut de mult, șoptindu-i la ureche:
— Ai uitat că pentru mine nu-i nevoie de bilet? Unde ești tu voi fi de acum înainte și eu.