https://blog.revistaderecenzii.com

                   De la național spre universal în opera lui Brâncuși

,,Deviza mea(de artă şi de viaţă) a fost: Totul sau Nimic!”

sau

,,Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe”    

                                                                         – Constantin Brâncuși –

Prof. Mocioi Daniel

Colegiul Naţional ,,Tudor Vladimirescu” Tg-Jiu, Gorj

         Deşi Constantin Brâncuşi a trăit la Paris peste 50 de ani, apartenenţa sa la poporul român, la formele de cultură şi de civilizaţie specifice românilor, la etnicul românesc, este de necontestat. Odată descoperite rădăcinile artei sale, acestea au alimentat permanent creaţia în sine, propulsând-o în lumina nemuririi cosmice. Astfel, prin ele, inspiraţia naţională şi-a găsit locul ridicării artei brâncuşiene la nivelul creaţiei europene, şi, mai apoi, spre arta internaţională. De aceea drumul vieţii ambiţiosului sculptor a pendulat între  Totul sau Nimic.

         Opera lui Brâncuşi reflectă plenitudinea artei folclorice, un adevărat câştig al plasticii româneşti şi universale, un permanent izvor de spiritualitate. Se poate spune că,  în creaţia titanului de la Hobiţa, elementele folclorice româneşti şi unele forme de stilistică populară au un rol primordial, pentru că acestea au dus spre înnoire, spre o nouă formă în artă. De aceea metoda stilizării, regăsită în arta populară românească, a sprijinit impunerea unor noi forme în sculptura lui Brâncuşi. Originalitatea artistului constă şi în faptul că ,,arta lui plastică porneşte de la anumite premize ale artei ţărăneşti în genere, şi ale artei populare olteneşti în special, iar cosmosul său ideologic nu a fost alterat prin dezrădăcinare”. Operele sale au izvorul trainic în munţii Gorjului şi în mentalitatea istoric-sociologică a Olteniei, cu o morală arhaică, ţărănească.

         Brâncuşi – sculptorul meditaţiei şi al aspiraţiei spre infinit – moştenea trăsăturile ţăranilor din Hobiţa, fără ca el să fie ţăran, de vreme ce trecuse prin toate şcolile de artă ale ţării şi mai apoi ale Parisului. A dorit să facă artă, a avut voinţa să trăiască în metropola apuseană a tuturor contradicţiilor capitaliste, dorindu-şi Totul, lăsând în urmă Nimicul. Sculptorul spunea: ,,Timp de 20 de ani am trăit la Paris, cu 20 centime pe zi. Nu m-am plâns nimănui, n-am făcut nimănui nicio reclamaţie. Puteam avea bani, dacă m-aş fi îndeletnicit cu altceva. Dar am vrut să fac sculptură şi tot pentru că am vrut eu am ajuns la Paris”. Din Paris a putut vedea totul de undeva de sus. Era optimist şi era fascinat de puritate şi absolut, precum oltenii săi, era prietenos şi comunicativ în cercul lui de apropiaţi, iubitor de istorie, de patrie şi de frumos. Venea cu acest bagaj spiritual din Oltenia de munte, părând că e singular şi ascuns, dar stăpânea timpurile şi spaţiile în mintea sa de artist. Nu numai etnicul, ci şi etnografia este un factor determinant al artei brâncuşiene. Cunoaşterea meşteşugurilor tradiţionale, a ceramicii, a dulgheriei în primul rând, a pus dalta în mâna sculptorului pentru tăietura artistică. ,,Pasărea măiastră” nu putea fi cioplită fără tradiţia lemnarilor din Gorj şi fără cântecul păsărilor din pădurile munţilor.

         Nu dorim să-l considerăm pe Brâncuşi reprezentantul unui autohtonism îngust şi nici arta lui drept un mimetism al folclorului şi etnografiei româneşti. El şi arta lui rămân deasupra unor astfel de presupuneri. Etnicul şi etnografia românească, pe care Brâncuşi le deţinea ca zestre, erau dublate de resurse ale folclorului literar, muzical, dobândite din acelaşi tezaur inepuizabil: arta populară românească.

         Simbolistica operelor este originală şi în acelaşi timp universal valabilă peste timp. Tema genezei universale este obiectul operei artistice brâncuşiene şi, deşi este o temă veche, ea e mereu nouă datorită formei date de artist. Oul, sfera, devin teme ale universului care se reînnoieşte, stâlpul reprezintă statornicia, zborul poate fi fericirea, plutirea, iar timpul perfecţionează spiritul omenesc. Se poate spune că Brâncuşi nu a sculptat niciodată figuri, ci doar gânduri. De aceea ,,creaţiile lui Brâncuşi au puterea de a stimula  meditaţia filosofică”.

         În fiecare lucrare brâncuşiană domină un sens filosofic voit, un sens verbal, datorită unui anumit grad de intelectualizare a formei şi a receptării ei în sine. Ideea filosofică a unităţii şi luptei contrariilor se degajă, spre exemplu, din scaunele clepsidrice ale ,,Mesei tăcerii” şi ,,Aleii scaunelor”, din regruparea acestora în romboedrul ,,Coloanei fără  sfârşit”, sub aspectul unităţii, continuului şi discontinuului. Aceeaşi dialectică a mişcării poate fi invocată în ,,Poarta sărutului”, ca rezolvare a unităţii dintre ridicare şi cădere, dintre naştere şi moarte, dintre viaţă şi iubire. Aşadar, am putea spune, că Brâncuşi a urcat continuu treptele desăvârşirii artistice, încât a putut vedea foarte departe, spre esenţa, simbolistica şi viitorul creaţiei sale, devenind Demiurgul artei moderne.

         Să nu uităm data de 19 februarie 1876, când s-a născut Brâncuși, dar nici cei 149 de ani de nemurire care au schimbat arta în viață fără de moarte.