https://blog.revistaderecenzii.com
Soarele ăsta violent, malul lutos de la Fecamp, plaja desfășurată monoton pe nesfârșiti kilometri, aerul mirosind a iarbă udă – din ce pierdută conștiință de animal vine bucuria de a le regăsi pe toate?
Între Montigny și Vinmes, am fost opriți cinci minute în drum, până să cadă un platan tăiat. Îl retezaseră de la rădăcină și așteptau să se rupă acum singur, sub propria lui greutate, de ultimele fibre care îl mai țineau. Lucrători, automobiliști și trecători se dăduseră respectuos doparte, făcând gol în jurul lui, pe o rază de 50 de metri.
A căzut fumos, lent, descriind un cerc de stea căzătoare și s-a lovit masiv de pământ, răspândind departe un zgomot, întâi surd, pe urmă amplu, vibrând între orizonturi ca într-un ghioc.
Era ceva glorios și suprem în căderea asta, pe care am invidiat-o știind că eu niciodată n-am să mă pot despărți de nimic cu împăcarea acestui trunchi de platan, întins de-a curmezișul drumului.
Ar trebui să înțeleg că și asta este o formă a morții, cea mai frumoasă desigur și inaccesibilă nouă, care murim fără demnitate, împotriva voinței noastre.* * *
La Dieppe, într-un bar din port, cu marinari și femei pierdute, am văzut după miezul nopții, la o masă din fund, o pereche ciudată. El beat, murdar, volubil, conversa cu vecinii din jur; ea brună, palidă, foarte elegantă, îl privea cuminte, fără să-i reproșeze nimic și așteptând nu știu ce. De câteva ori, bărbatul a lăsat-o și s-a dus să danseze cu femeile din local. Când s-a întors a bătut-o generos pe umeri, și ea a zâmbit trist, nu resemnată, ci fericită, de o caldă fericire interioară.
Ce mister ascundea alăturarea lor? Ce dramă sau ce închipuire se zbătea între ei, unindu-i?
Nu știu, și mă bucur că nu știu. Este ceva regal în tăcerea și absența oamenilor. De aceea eu prefer un simbol unei explicații.* * *
Să treci în goana unui automobil pe lângă o fereastră care se deschide, să lași în urmă o femeie care s-a oprit anume ca să te privească, să străbați spre seară strada deșartă a unui târg, în care, dincolo de obloanele trase, ard lumini șterse, să surprinzi voci și să duci cu tine un nume strigat din pragul unei porți…
Nimic nu-mi dă mai precis sentimentul singurătății mele, al inutilității oricărei experiențe, al neimportanței mele personale, redus să mă cunosc pe mine și încă pe câțiva, când pământul este populat de un miliard și jumătate de oameni, plus câteva bilioane de alte dobitoace și plante.
Îmi făgăduiesc să mă gândesc într-o viitoare zi de tristețe la rotația stelelor. În orice caz la domnul cu joben și redingotă, care număra la Rouen, în piața Saint-Maclou, barele unui grilaj din fața bisericii.* * *
Două ceasuri la Havre, noaptea, în port, pe o ploaie măruntă, repede, vastă, cu capul gol, cu haina deschisă, cu ochii urmărind departe spre larg valurile ce se luminau brusc nu știu de unde și se stingeau.
Într-o zi voi cunoaște insensibilitatea pietrelor și lanțurilor din port, cu a căror liniște simt că este în mine ceva înrudit.* * *
În catedrala de la Gisors, unde am intrat să privim câteva vitrouri din veacul al XVII-lea, la patru după-masă, oră fără mister, oră fără semnificație, am găsit o doamnă tânără îngenuncheată, în centru, sub cupolă. Era îmbrăcată de primăvară, părea foarte frumoasă și n-a ridicat capul când am trecut pe lângă ea.
În ghid, am găsit aceste două rânduri:
Girsors. 2650 locuitori. Comună rurală.
Vii și industrie animală.
Îmi place indiferența informației, termenii ei reci, impersonali și abstracți. Nici un ghid din lume nu va înregistra niciodată existența femeii din catedrală.* * *
Între Havre și Rouen, D. L. a coborât din automobil, și-a încărcat revolverul și a împușcat un cocoș.
– Mi-e foame, ne-a spus.
Mă gândesc cu plăcere că există undeva un proprietar care a fost lezat și că există altundeva un text de lege care a căzut numai pentru că lui D. L. i-a fost foame.
Totul nu este încă pierdut, de vreme ce mai suntem capabili de un gest natural.* * *
Iepure sau veveriță, nu știu ce a fost animalul care mi-a ieșit în cale, noaptea, pe drumul lăturalnic spre Bolbec, lângă un pod, unde ne oprisem pentru schimbarea unei roți.
Plouase și mirosea a plante strivite. I-am văzut doar ochii, strălucitori, preciși, neîntrebători. Ne-am privit unul pe altul, de la animal la animal și am fost fericit să fiu în momentul acela egal cu el, în conștiința mea și a lui.
15
[modifică]
Deșteptările în zori, după ceea ce se cheamă o „noapte de iubire”!… Femeia de lângă mine – străină –, așternutul răvășit, brațul atârnând peste bara de alamă rece a patului…
Nu știu și nu am cunoscut niciodată voluptatea oboselii, împăcarea membrelor care își așteaptă somnul, prietenia celor două trupuri sătule, ci numai un gust violent de a sfârși, o repulsie îndârjită împotriva femeii de alături, inutilă, trivială, o necesitate imediată de a fi singur.
Aștept atunci cu ochii ficși să prind întâia umbră albastră a soarelui pe fereastră, întâia lumină a zilei care vine să pună ordine în această pierdere.
Este unul din semnele sigure ale proastei lor calități sufletești, faptul că nici una dintre femeile mele nu a simțit că în momentul acela nu mai exista și se strângea totuși cu o bucurie inconștientă la pieptul unui bărbat, care înceta să fie un amant, pentru a deveni un evadat.
M-am gândit încă o dată la demnitatea copacilor, care se iubesc fără efuziune, într-o îmbrățișare ce consumă tot și nu lasă urme.
16
[modifică]
Nu am nici un respect pentru pasiunile în care nu intră un dram de ostilitate. Este principiul lor viril, lucid și permanent. Este singurul prin nu știu ce viziune rea, detașată și nudă a vieții și a oamenilor.
Poate dintr-un defect de imaginație, poate dintr-un simț biblic primar, mă regăsesc în fața oricărei femei iubite, ca în fața unui animal de altă specie. N-am făcut niciodată cu ele, nici măcar cu titlul de distracție, încercări de înțelegere mutuală.
Singură O., bruna mică și decisă de la Talloires, 1926, a primit situația cu loialitate și resemnare. Nu-mi umbla prin hârtii, nu întreba, nu încerca să priceapă. Ziua era ceva existent în afară de mine: o priveam cum se tăvălește goală pe terasă, cu zâmbetul ei prost desenat. Trăia acolo ca o șopârlă, cu bucuriile ei, cu preocupările, cu orizontul ei de fenomen natural și distinct.
Ne descopeream noaptea, unul pe altul, cu licărul de mirare ce îi este necesar oricărei bucurii și cu sentimentul precis că ceea ce se întâmplă între noi doi, angaja cel mult legile generale, în nici un caz persoana noastră.
Ar fi o deziluzie să aflu cândva că prietena mea O. a ajuns o veritabilă amantă. Ce decădere!