https://blog.revistaderecenzii.com
Fiică a scriitorului Vasile Demetrius și a Antigonei (născută Rabinovici), Lucia Demetrius (1910-1992) a rămas cunoscută în literatura și teatral românesc de după anul 1944, mai ales prin compromisurile estetice umilitoare cu realismul socialist al epocii, pe care l-a acceptat integral într-o carieră îndelungată și de care, din nefericire, nu s-a dezis niciodată.
Puțin se cunoaște, însă, din ceea ce a publicat înainte de acel an fatidic pentru România și cultura națională. Dar revederea acelor scrieri și republicarea lor constituie un imperativ necesar, întrucât romanele cu care a intrat victorios în istoria literaturii noastre, Tinerețe (1936) și Marea fugă (1938) nu sunt cu nimic mai prejos de creațiile mari ale tinerilor scriitori din perioada interbelică. Dimpotrivă. Ele aduceau un suflu nou prozei românești, erosul feminin, profund, complicat, liber sau supus prejudecăților epocii, reflectat de o tânără scriitoare cu talent nativ și mari dotări intelectuale, completând cu nuanțări specifice viziunile autenticiste ale celorlalți confrați.
Absolventă a cursurilor Facultății de Litere din București (1931), cele ale Facultății de filosofie (1932), a Conservatorului de Artă din același oraș (1928-1931), ucenicind cu cerbicie la cenaclul „Sburătorul” al lui E. Lovinescu dar și cu studii de estetică la Paris (1934), prin aceste două romane Lucia Demetrius a dat de la început întreaga măsură a talentului și erudiției sale.
Scris la persoana întâi, imitând structura jurnalieră, fără datările și fragmentările genului, romanul se încheagă rotund, pe subiectivitatea debordantă a personajului narator, Natalia, încă studentă, absolventă a unui institut de arte, lucrând, pentru a se intreține și a continua studiile în orașul „german” Cernăuți (înainte de primul război mundial, când Bucovina aparținea încă Austro-Ungariei) ca ilustratoare a unui abecedar românesc.
Departe de familie, de prietene, resimte înstrăinarea în orașul cu arhitectură gotică, germană, cu răceala oamenilor și clima răcoroasă. Descrie înfrigurată naratoarea-personaj: „Case cu etaje oblonite, cu ganguri ca niște gâtlejuri de balauri, se apleacă peste inima străzii, peste bătaia vântului”. În acel spațiu nordic, neprimitor, Natalia lucrează febril, deși angajatorul o plătește prost. Întâlnirile cu el sunt ingenios regizate de acesta, astfel încât fata timidă, înstrăinată și bine crescută să nu-i pretindă ceea ce i se cuvine: „Domnul Becean o să vorbească repede, o să clipească repede, o să profite să nu-mi dea banii cu care mă tot amână, și o să rămân cu șoșonii rupți”. Programul de studiu și de desen în casă este întrerupt doar de serile când se duce la teatru. Afirmă naratoarea-estetă: „Acolo e vorba de alte emoții decât aceea din fața unei cărți. Acolo se țese o plasă magică între emoția actorului și cea a spectatorului, și la opera creată iau parte amândoi, transfigurați, spiritualizați”.
Atrasă de teatru, ea și-ar dori să ajungă, totuși, dansatoare. Are școală, are corp tineresc, grație, dorință de a se exprima în fața spectatorilor și a se dărui lor cu toată ființa. E convinsă că prin dans va comunica și se va comunica plenar: „Da, da, gestul are tot atâta forță de expresie, poate deștepta tot atâta emoție, cât și sunetul, pata de culoare, linia sau cuvântul rostit. Am să găsesc, n-am nici o îndoială, gestul adevărat, dansul adevărat”.
Dar acest vis nu se va putea împlini. Directorii instituțiilor de profil din București trăiau tot în spiritul baletului clasic. Când ea le propunea „dansul obișnuit…în Apus, dansul expresionist, dansul de concert, dezbrăcat de forma rigidă, mecanică și artificială a baletului” aceștia se retrag, neînțelegându-l. Și frumoasa artistă va trebui să-și înăbușe idealul și vocația.
Tot acolo, la București, va relua legăturile cu prietenele sale, se va întoarce la pictură, unde îl va cunoaște pe celebrul la acea vreme Vladimir Lascăr, pictor realizat, dar căsătorit, cu familie, de care se va îndrăgosti iremediabil, știut fiind că iubirea lor nu se va împlini niciodată. Această dragoste pur spirituală, dar împletită cu atâtea nuanțe ale trăirilor va ocupa a doua jumătate a romanului, alături de cele trăite de prietenele sale. Lulu, îndrăgostită tot de la distanță de Maestrul care venea din străinătate să dea concerte la Ateneu, sau Ana, îndrăgostită de frumosul lor coleg de la cursurile de artă, George Toma. În aceste dialoguri sentimentale ale fetelor se întretaie visuri, sentimente, devoțiuni, mici bucurii și mari deznădejdi. Iubirile lor sunt totale, iar dezamăgirile pe măsură. Analizând suferințele Anei față de frivolitatea lui George, Natalia afirmă: „…mă enervează pentru că George este frumos pentru toată lumea; iar dacă eu o să-i spun de ce e frumos Vladimir, n-o să priceapă”. Ea iubea artistul realizat, omul care îi dădea sfaturi pentru încercările sale artistice, care nu o reprezentau precum dansul pe care nu-l putea arăta tuturor în acele condiții și în acea vreme. Dragostea deznădăjduită a lui Lulu pentru Maestrul care nici măcar nu-i bănuia existența, e astfel analizată de Natalia: „Știu că dragostea asta este canavaua pe care se țese toată viața lui Lulu, că tot ce iubește și caută trebuie să fie înrudit într-un fel cu Maestrul sau cu muzica, știu că imaginea lui, rar, când o poate fura, e alimentată pentru viață, putere de muncă, odihnă, dar le știu numai toate astea și le iau în serios”.
Prin urmare, tinerețea fetelor înseamnă căutare, iubire, împlinită sau neâmplinită, visuri, trăiri la cea mai înaltă temperatură a firii, eșecuri, eforturi supraomenești de regăsire și continuare a vieții după acestea. Astfel se termină romanul, fără să se încheie, protagonistele rămân în aceeași fază a căutărilor febrile ale începutului de viață. De aceea întâiul roman al Luciei Demetrius, al adolescenței și al primei tinereți, rămâne, după cum îi spune și titlul, mereu tânăr.
Romanul următor, Marea fugă, este rodul întâlnirii studentei românce la Paris cu boema culturală a timpului. Sunt artiști ai muzicii, ai picturii, ai teatrului și ai poeziei, tineri sau bătrâni, cu vagi speranțe sau ratați definitiv, din toată lumea care se chinuie să supraviețuiască atât de aproape de kilometrul zero al marii culturi universale. Ei s-au adunat și cazat cu toții la hotelul ieftin și primitor, Saint Guy, al cărui patron, Guy Le Doux, generos, este mândru că poate primi în spațiile sale modeste pe acești visători incurabili ai unei glorii care de cele mai multe ori se lăsa așteptată pentru totdeauna. Aici ei visau, comunicau, se îndrăgosteau, trăiau. Spunea René, muzicianul obez, față de acea faună: „…aici la Saint Guy trebuie să vii, ca să te prindă pofta noastră de a trăi, de a sări ca la cursele peste obstacole, cu graba și foamea zilei de mâine, cu indiferență pentru tot ce pierzi pe drum, cu siguranța că mâine e mai bogat decât azi”.
Dacă la început personajele sunt prezentate behavioristic, din afară, prin aparențe și gesturi, pe parcurs romanul surprinde indivudualitatea și psihologia personajelor, în toată varietatea și viermuiala lor zilnică. Dintre acestea se detașează actorul polonez, blond, pur și frumos, Tony Bracinski, cu cele două iubiri paralele ale sale, Julienne Mauprey, studenta la arte care și-a abandonat studiile pentru dragostea lui și Marie Aldon, aristocrata care i-a promos că-l va duce în America, la Holywood, și se va căsători cu el. Tony valsează cu nevinovăție între cele două, Julienne fiind prezentul, cu toată devoțiunea ei totală, dar incert și precar pentru artist, iar Marie, aristocrata, cea care îi va croi viitorul în cetatea de vise a celei de-a opta arte din Statele Unite. Julienne îl înțelege, crede că îi va da ultímele îmbrățișări, dar contractul cu Holywoodul nu se mai împlinește și aristocrata va pleca singură în America. Julienne, intelectuala devotată total iubirii pentru Tony, cu studiile întrerupte temporar, afirmă totuși la un moment dat: „Noi suntem tari, suntem femei. Ei sărmanii bărbații sunt slabi, sunt inconștienți, ca niște copii, ca puii de animale. Sunt ilogici. Sunt direcți și spontani. Sunt iresponsabili.” De aceea ea a renunțat la totul pentru iubire. După eșecul cu contractul la Holywood tot ea îl va însoți pe Tony, în Italia de data aceasta, pentru că studiile ei pentru arte îi cer completarea sub vestigiile de frumusețe și soarele mediteranean. Aceasta va fi marea fugă a lor din spațiile mocirloase ale visării, risipirii și ratării. Astfel, cel de-a doilea roman al Luciei Demetrius, deși surprins într-un spațiu exotic, cosmopolit, tratează tot despre artă și iubire, din perspectiva liberă și îndrăzneață de data aceasta, a autorului-femeie. Aceasta fiind pe unele locuri mult mai atentă la nuanțele surprinderii trăirilor prin artă și dragoste decât autorii-bărbați. Literatura începuturilor Luciei Demetrius se dovedește mult mai liberă și complexă, tocmai pentru că autoarea nu a precupețit nimic din pasiunea ei pentru artă și viață, îmbinând armonios cunoștințele de psihologie, cu cele ale scenei, muzicii, artelor plastice, creând astfel personaje vii, cuceritoare, surprinse tocmai în perioada căuării de sine și a dorințelor înflăcărate, fără stavilă, ale afirmării.
Geo CONSTANTINESCU
(Prezentare aparută în revista Argeș, Anul XXV <LIX >, Nr. 3 < 513>, martie 2025, p.27.)