https://blog.revistaderecenzii.com

— Și acum, Adriene, zise Irimia, iată Haiducii. Iat-o mai întâi pe Floricica, căpitanul nostru, care din mândrie femeiască și-a lepădat numele și s-a chemat: FLOAREA CODRILOR Căpitan de haiduci

— Voi vreți să aruncați greul răspunderii pe umerii mei de femeie și prețul pierzaniei pe capul meu. Primesc și una și alta… Pentru asta, însă, trebuie să ne cunoaștem: o să-mi spuneți fiecare cine sunteți. Ca să vă dau ghes, o să încep cu…

Floricica tăcu o bucată de vreme și se plimbă, îngândurată.

A doua zi de la sosirea noastră în Vâlceaua Întunecată, se împlinise șase săptămâni de la moartea lui Cosma. Și în această dimineață cețoasă din mijlocul lui octombrie, cuvintele căpitanului căzură grele, ca prăbușirea lui Cosma, ca risipirea unei jumătăți din ceata lui, în frunte cu vătaful, – grele, mai ales, ca singurătatea noastră în inima acestor munți înalți, neștiuți și neumblați.

Cei paisprezece inși care se juruiseră unei vieți noi, zăceau trântiți, printre armele și boarfele aruncate claie peste grămadă, înfășurați în cojoacele lor gros îmblănite, în timp ce caii pășteau slobozi, – fericită tihnă animală. Sfatul (alcătuit din călugărul misterios, Spilca; noul vătaf, Movilă; Ilie și eu) trebuia să hotărască asupra acestei „vieți noi”. Dar, dorința neașteptată de adineauri, a căpitanului, îl ului oleacă. Optsprezece perechi de ochi se ațintiră asupra femeii cu inima dintr-o bucată, bogată în încercări și gata de ispravă.

Cu un turban de cașmir pe cap, cu șuba de vulpe aruncată pe umeri, foarte sprintenă în mișcări, deși purta șalvari, Floricica se plimba înfrigurată, de la un cap la altul prin Peștera Urșilor – adăpostul nostru de iarnă – unde intrasem de cu seara. Vătaful se sculă și puse ceaunul la foc, să prepare cafeaua turcească, lux introdus de Floarea, pe care-l socotea trebuincios vieții, chiar și în haiducie.

Și fie ca să-și adune gândurile, fie ca să ne dea răgaz să ni le adunăm pe ale noastre, Floricica tăcea, se plimba și privea în neștire, când la mica-i ceată, când la pereții vâlcelii cotropiți de ceață. Fața-i prelungă era puțin palidă, ochii trași, iar buzele sale, de obicei asemănătoare cu doi fragi gemeni, erau arse și crăpate. Tovarășii o urmăreau cu o privire îngrijorată și respectuoasă în același timp. Această moștenire de la Cosma li se părea plină de mister și mai ales de noblețe. Se știa că hoinărise în lung și în lat și cunoștea cu de-amănuntul țara și călăii ei, cărora dânsa le jurase un război neînduplecat și îndreptățit.

Asta plăcea voinicilor. Totuși, era femeie. Femeie cu șalvari, e drept, dar femeie. Și, pe deasupra, frumoasă. Ce va face cu frumusețea ei în munții ăștia cu urși? E drept că de la moartea lui Cosma nimeni nu știuse să-i încalece telegarul mai abitir decât dânsa, nici să înfrunte mai bine oboseala și lipsurile, nici să se arate mai bărbătoasă în hotărâri. În fața sicriului singurului ei iubit, rostise: „De-acum încolo, voi fi Floarea Codrilor și răzbunătoarea nedreptății, cu ajutorul vostru”.

Movilă, vătaful, îi întinse feligeana cu cafea fumegândă și tabacherea sa, la vederea cărora privirea Floarei se însufleți. I se făcu în grabă un scăunel. Floricica bău și fumă și-și continuă vorba lăsată:POVESTEA FLOAREI CODRILOR

— O să vă spun eu, cea dintâi, cine sunt:

Sunt o femeie prefăcută, care poate fi sinceră când vrea și când celălalt merită osteneala. Tată n-am avut, ceea ce înseamnă că am fost făcută din flori. Maică-mea, păstoriță de când s-a născut până a murit, n-a cunoscut, cât a trăit, decât câmpurile, vânturile, fluierul său, câinii săi, oile ce păzea și râia ce-o spăla. Afară de râie – care adesea îi umplea chiar mâinile – totul îi plăcea. Ei, dar viața nu-i făcută numai din plăceri. Biata femeie suferi un necaz, unul singur, dar care îi zdruncină toată viața: copilă, jucându-se, își scoase un ochi.

De obicei, ne uităm beteșugurile, mai ales cele ce ni se întâmplă în copilărie. Mama, nu trecea zi, să nu-și amintească de această nenorocire.

Nu se văicări, dar, de-atunci, nu mai râse niciodată din toată inima. Ceea ce uită fu lumea, – lumea care habar n-a avut nici de necazul ei, nici de socotelile ei cu viața. Mama căută și-și găsi alinarea în ființele și lucrurile de care pomenii adineauri.

Până la treizeci de ani fu liniștită. Totuși, o săgetau unele neliniști, tulburări, fierbințeli. Ca să se răcorească, mama socotea de ajuns să-și frece iarna trupul cu zăpadă. Vara se da de-a rostogolul, ca un trunchi de copac, pe câte-o coastă înverzită. Dar toate astea îi ațâțau slăbiciunile, până într-o zi când, rostogolindu-se, căzu peste un cioban și ăsta-i fu leacul.

Lecuirea, dar nu și liniștea. Fiindcă dracul ăsta de cioban cu căpățână de „berbec de Astrahan” avea, ca și mama, un beteșug. Nu c-ar fi fost chior sau ciung; dimpotrivă, întreg, prea întreg, avea nevoie de-un harem, când nu păzea vreo stână. Mai mult, meteahna i se mărea, fiindcă era năzuros, trufaș, disprețuitor în gusturile sale. Mama, care n-avea nevoie de bună ziua nimănui, trăi în bună prietenie cu flăcăul până-ntr-o zi de april, când, din pricina primăverii năvalnice, el se plânse „chioarei” de viața de călugăr ce-i silit s-o ducă. „Chioara”, împletind la cârlige, întrebă ca o bună tovarășe, la curent cu dragostele prietenului ei:

— Nu te mai joci cu Sultana, fata rotarului?

— Ba da, dar o doare burta…

— Și Maria după care te prăpădeai?

— Nu se mai poate mișca…

— Dă-te, atunci, pe lângă Catrina. Te mănâncă din ochi.

— M-o fi mâncând ea din ochi… dar nu se lasă mâncată. I-e teamă…

— Cu toate astea, știi vorba cântecului ăla:Femeia-i o cățea mereu gata la iubit,Bărbatul o fiară ușor de zgândărit.

…Așa că tu poți găsi cât îți cere inima.

Ciobanul se supără:

— Și de ce aș fi, mă rog, „o fiară”? Pentru că-mi place aia? Și atunci ce să-mi placă? Gura unei știuci? Pielea unui arici? Ori ai vrea, poate, să mă plimb gol prin urzicile înalte până la bărbie? Sau să mă frec, ca tine, cu zăpadă? Sau să mi se întâmple să-mi intre vreun par în burtă, dându-mă de-a berbeleacul pe coaste, ca tine, care încă n-ai pățit nimic?

În sfârșit, iată – după spusa mamei – cum se scurseră clipele tulburătoare care urmară după supărarea ciobanului cu căpățână de „berbec de Astrahan”. Fu clipa când „clopotul ceresc” bătu începutul vieții mele.

Aveam treizeci de ani, fără vreo două săptămâni… Venisem pe lume cu două săptămâni înainte de Sfântul Gheorghe, care cade totdeauna în aceeași zi. Ne aflam acum în prima săptămână a lui Prier. Trecându-i mânia, Achim prinse a-mi privi lung gleznele și zise:

— Bag de seamă, Rado, că ai niște glezne de căprioară, care, pe legea mea, sunt destul de frumoase… N-ai vrea să-mi arăți un genunchi? De-o fi tot așa de frumos ca gleznele, te iau de nevastă, Rado!

Când Achim rosti vorbele astea, stam jos pe iarbă și împleteam la cârlige, în timp ce el sta-n picioare, sprijinindu-se în bâtă. De când nu mai aveam decât un ochi, nu-l privisem, în cinci ani, de trei ori în față, nici pe el, nici altă lume. Auzindu-l, însă, îndrugând că m-ar lua de nevastă dacă aș avea un genunchi frumos, da! am ridicat capul, crezând c-a-nnebunit. Atunci văzui că Achim avea o mustață neagră, frumoasă și niște ochi minunați de armăsar întărâtat. Nu l-am privit decât o clipă. Nici nu poți privi așa ceva o veșnicie. Dar puținul ăsta mi-ajunse ca să mă hotărăsc să-i arăt genunchiul, zicând în sinea mea: „Acum, Rado, fata mea, s-a sfârșit cu zăpada și cu berbeleacul. Acum o să fie cu totul altceva”. Totuși, știindu-mă umilită de beteșugul meu, spusei ca să-l întărât:

— Of, sărman Achime… De-ar fi fost să iei de nevastă pe toate câte ți-au arătat genunchiul, ți-ar fi trebuit o cazarmă.

— Rado, mă jur că te iau de nevastă!… Să-mi mănânce lupii oile, de nu te iau!

— Nu-i nevoie să te juri, Achime… Bărbatul trebuie să făgăduiască totul, fiindcă femeia cere câte-n lună și-n soare, de cum și-a arătat genunchiul. Dar eu nu sunt de alea. Poftim, Achime…

Și i-l arătai, fără să-l privesc în față. Apoi continuai să împletesc la cârlige. Atunci Achim își luă căciula, mare cât o baniță, și-o izbi de pământ cu atâta putere, că ea plesni ca o bășică de porc. Pe dată mă simții ridicată, încleștată de mijloc de un braț tare ca lemnul. Mă lăsai îmbrățișată, dar, cum mă puse jos, o rupsei la fugă, nu ca să scap de el, ci ca să-l întărât și mai mult și să-l fac să uite că-s chioară.

Uită așa de bine, încât după ce fugii valvârtej peste câmpuri și coline, fără să mă prindă, mi-aruncă bâta între picioare și căzui. Dealtminteri, n-așteptam decât asta: să cad din pricina lui. Bărbatul trebuie să iasă pururea vinovat, căci altfel, cu vânjoșenia lui, de-ar mai avea și dreptate, ce ne-am face noi, femeile? Dacă Achim n-ar fi fost el vinovatul în seara aceea, în crângul de ulmi – când oile behăiau ca-n pustiu, iar cei doi măgari păreau mirați de lunga noastră lipsă – ce m-aș fi făcut eu, biata Rada, cu Floricica în brațe, iarna următoare, cu durerea de burtă ca Sultana, fata rotarului și neputând să mă mișc ca Maria, după care se înnebunea Achim?

Pe când așa, trebui să se descurce aproape singur cu amândouă turmele de oi ale stăpânilor noștri, să facă brânză, să caute vreascuri uscate, să facă mămăligă și borș de pește și chiar să spele rufele în zer, ca să nu se prindă păduchii.

Curând, însă, bietul Achim se sătură până peste cap și de muncă și de femeie bolnavă. Eu, la rândul meu, mă săturasem și de pat și de un bărbat peste măsură de voinic. De aceea, după doi ani de căsnicie, într-o zi îmi zise ceea ce voiam eu însumi să-i spun:

— Ascultă, Rado: am brodit-o prost amândoi. Eu te-am îmbolnăvit, tu m-ai robit. Ori, acum doi ani, amândoi eram mai bine ca acum. Hai să îndreptăm greșeala. Iată: am douăzeci de oi, toată averea mea. Ai și tu, tot cam atât. Ți le dau pe-ale mele drept zestre pentru fata noastră, dar lasă-mă să mă duc în plata Domnului. În chipul ăsta, Floricica o să aibă curând o mamă zdravănă, care s-o îngrijească. Eu m-oi duce în lume după alt stăpân. Și-ți jur, Rado, că n-o să mai cer femeilor să-mi arate genunchiul, nici n-o să mai azvârl cu bâta între picioarele celor ce-or fugi de mine.

Așa glăsui sărmanul meu Achim. Mă sărută. Își sărută prelung copilul, care-i apucă părul din creștet cu mânuța sa și-l făcu să plângă întâiași dată-n viața lui. După care se duse în plata Domnului și nu mai auzii nimic despre el.

Floarea Codrilor se opri să-și alunge un năduf. În tot timpul povestirii sale de până acum, ca și de-acum încolo, cinsti cu privirea sa pe fiecare din cei ce-o ascultau, fie el cel mai neînsemnat dintre haiduci. Dar, mai degrabă asupra mea se îndreptau ochii ei, părând să spună: „Tu, Irimio, copilul pădurii și al meu, tu ești viața mea întreagă… Pentru tine sunt aici”.

Haiducii, respectuoși în fața sincerității ei, ascultau tăcuți. Spilca o privea cu atenție încordată, îi sorbea vorbele, în vreme ce Ilie, totdeauna de-o liniște neclintită, i-arăta fața-i de apostol, într-o uimită înmărmurire. Mai puțin priceput, mai prostuț, dar tot așa de lacom ca să știe, ca și noi, Movilă, vătaful o urmărea cu luare aminte, îngrijind să nu se stingă un foc de vreascuri.

Întâia mea patimă, de când am deschis ochii asupra vieții, fu să alerg, desfătându-mă, cu pieptul desfăcut în vânt. Acest tovarăș al copilăriei mele n-are decât doi prieteni ce se împătimesc de dânsul: omul liber și câinele. Ei fură primii mei prieteni. Omul meu liber era un băiat din sat, cu vreo trei ani mai măricel ca mine, îndărătnic și crud, dascălul meu în tainele libertății. O să cădeți de-a berbeleacul, când vă voi spune că el este în clipa asta căpitanul de haiduci care stăpânește munții Buzăului, la o poștă de noi, băgând spaima în mișeii care făuresc legile. Numele lui: Groza.

— Groza?! strigară haiducii.

— Groza cu inima de piatră? întrebă vătaful.

— De ce „cu inima de piatră”? Pentru că a jupuit de viu pe unul din ceata lui și pe un gospodar? Haiducul care a murit în felul ăsta era un trădător, dovedit cu o nelegiuire ce era cât pe-aci să-l coste viața pe Groza. Cât despre gospodar, pe legea mea, a căpătat ce-a meritat. Duceți-vă numai de vorbiți cu oamenii, îngroziți de acest strigoi. O să dați peste femei care aprind lumânări și se roagă de sănătatea vajnicului haiduc.

L-am cunoscut copil și băiețandru. Era crud, dar bun la inimă. Aveam nouă ani, el, doisprezece, când într-o zi, pe când alergam cu pieptul desfăcut în bătaia vântului, cu câinele după mine, mă întâlni, mă luă de mână și mă făcu s-alerg mai tare. În vârful coastei, unde ne oprirăm gâfâind, vântul îmi ridică rochița atât de nesocotit, că mă rușinai în fața acestui băiețaș frumos. Dar, spre deosebire de alții, nu se uita pe furiș la pulpele-mi goale, ci sta de vorbă cu câinele meu, ceea ce-mi alungă stinghereala.

Nu-l cunoșteam, nu-l mai văzusem până-n ziua aceea și observai că era curat, tot așa de curat ca și mine. Asta-mi plăcu, fiindcă niciodată n-am putut suferi murdăria. În picioarele goale, cu pulpele goale, dar spălate și numai prăfuite. Mâinile, gâtul, fața, proaspăt spălate. Izmenele și cămașa, la fel de curate, deși cârpite. Toate astea îmi plăcură, ca și ochii lui albaștri ca seninul. Numai roșeața părului, a genelor și sprâncenelor nu-mi fură pe plac.

Dânsul păru la fel de mulțumit de înfățișarea mea, asemănătoare cu a lui, dar pentru încredințare îi fu de-ajuns o aruncătură scurtă de ochi. Fiind curioasă să știu de unde era, îl întrebai!…

— De la Cârligi, spuse c-o voce aproape bărbătească, fără să mă privească și mângâind capul dulăului meu.

Se numeau Cârligi, vreo treizeci de case răzlețe, așezate cam la vreo doi kilometri de noi, pe șoseaua care duce de la Râmnic la Buzău și se încrucișează în locul ăsta cu un drumeag. Nu fusesem niciodată la Cârligi, fiindcă se spunea că băieții de-acolo aruncau cu pietre în spatele trecătorilor.

— Și cum te cheamă? Mie mi se spune Floricica.

— Ai nume frumos, zise, sculându-se în picioare și privindu-mă în față. Ești tot atât de frumoasă ca și numele ce-l porți. Al meu e Groza… Și, odată și odată, o să fiu haiduc.

— Ce-i aia haiduc?

— Nu știi? Ei bine, haiduc este omul care nu suferă asuprirea, nici slugile; trăiește în pădure și omoară pe gospodarii cruzi, apărând pe cel sărac.

— N-am văzut niciodată pe haiducii tăi.

— Nici n-ai să-i poți vedea… Sunt hăituiți de potere.

— Și potera ce-i?

— Poterașii sunt vrăjmașii haiducilor și ai libertății, oastea care-i apără pe gospodari, pentru o simbrie de Iudă. Acum trei ani, am fost de față la o bătălie între haiduci și poterași, aproape de noi, în pădurea Cerbului. Haiducii au fost bătuți. Eu când o să fiu haiduc, n-o să mă biruie nimeni. Dar, să nu spui nimănui, nici chiar maică-tii, că eu „țin” cu haiducii. Nici la ai mei n-am spus-o. Hei, drace! așa trebuie. Părinții sunt toți flecari, iar pereții au urechi.

Și zicând asta, Groza a făcut un gest de dispreț, pentru părinți și pereți. Atunci văzui că avea un fluier vârât pe mâneca dreaptă a cămășii. Întrebai:

— Cânți din fluier?

— Da, cânt din fluier!… Dar nici asta să n-o spui nimănui.

— De ce?… Nu-i un păcat să știi cânta din fluier.

Groza mă cercetă o clipă furios:

— Nu! Nu-i o nelegiuire să cânți, dar să bați toba la toți este una, și încă una mare… pentru cine-i place fluierul.

— Tuturor le place…

— Ești o proastă, Floricico! Îi place lumii fluierul, cum îi place câinelui ca să fie pus în lanț; cum îi place privighetorii, ca s-o puie-n colivie; florii, ca s-o rupă de unde Dumnezeu a lăsat-o să crească și libertății ca să fie schimbată-n sclavie. Dacă toată lumea ar iubi fluierul ca mine, n-ar mai fi nici haiduci, nici poterași, nici gospodari, ci numai frați. Ori, frați, nu se află nicăieri…

— Cum știi tu toate astea, Groza?

— Of, prea vrei să afli totul… Ți-o voi spune doar ție, căci de când te măsor cu privirea, mi-am dat seama că ești la fel ca mine… tu, singura din opt sate câte cunosc. Dar ai nevoie de-un dascăl, și voi fi dascălul tău. Vrei ca Groza să-ți fie dascăl, Groza care va fi într-o zi haiduc?

— Da, Groza, vreau! Fii dascălul meu. Spune-mi cum de știi toate astea?

— Iată cum. Am un frate mai mare, de vârsta însurătorii. E mare și prost. Cântă din fluier la hora satului și face pe proști să joace. A avut un câine pe care-l ținea în lanț, o privighetoare pe care o puse-n colivie. Sărmanele făpturi au murit de inimă rea. Atunci i-am spus lui frate-meu că-i un măgar, un măgar care cântă din fluier. Pentru că i-am spus asta, primii o palmă atât de puțin frățească, încât îmi învineți obrazul. Și-i trase înainte cu fluierul, ca să țopăie proștii, vârî în colivie altă privighetoare și puse în lanț alt câine. Dar eu sfărâmai colivia și aruncai lanțul în puț. Atunci crezui că o să fiu ucis. Nu mai era un măgar, ci un bun poteraș, ceea ce o să fie, desigur. Eu o să mă fac haiduc și atunci o să-l fac „să-și aducă aminte de laptele ce l-a supt de la maică-sa”. Asta-i.

Până-n ziua când l-am cunoscut pe Groza, eram singură. Mama mă silea să-mi trec copilăria brodând la gherghef, cu ochii întruna pe o canava, petec minunat și ticălos care înghite cei mai frumoși ani ai unei fete și care la rândul lui e mâncat de molii, după ce a fost minunat două generații de nepricepuți. Mă războii cu mama și cu satul; treceam drept o puturoasă.

Ei, și-apoi ce? Să nesocotești raza de soare ce lasă pete de argint pe drumul din pădure? Să nu știi niciodată cum își face privighetoarea cuibul? Să te lipsești de alintarea vântului ce-ți umflă cămașa? Să renunți la murmurul pârâului, care galopează surd la chemările primăverii, vestind viața nouă; la ale verii gemând sub povara belșugului; să uiți de toamna cea plină de tristețe și să trăiești fără să te uimească zăbranicul alb al iernii? Și pentru ce, oare, atâta renunțare totală?

Ca să țeși ștergare lungi de borangic pentru labele unui bărbat care o să-ți pălmuiască fața; sau macate frumoase numai din in și horbote pentru un bețivan de bărbat ce-o să se trântească peste ele cu ciubotele pline de noroi; sau scoarțe de lână, groasă ca pe mână, pentru „alesul inimii” care o să-și verse vinul negru și pastrama peste anii tinereții tale, petrecuți țesând aceste minunate daruri și visând în așteptarea acestei zile frumoase? O! ispititoare nădejde a oricărei sărmane copile de la țară, sunt fericită că n-ai fost și a mea. N-am vrut să-mi pironesc ochii pe un gherghef, de dragul unui vis pe care viața-l tăgăduia în jurul meu.

Ochii mei, care ar fi trebuit să lăcrimeze, aplecați pe un gherghef, i-am lăsat să se umple de lumina câmpiilor, pe unde îmi mânam oițele; i-am lăsat să cerceteze albastrul cerului, adâncul prăpastiilor și desișul brazilor. Și dacă am lăcrimat, a fost din pricina asprimii primului meu iubit: vântul!Vântule! Vântule!Putere prietenă a omului liber!Crainic ce străbați depărtările cu valul tău primenitor;De-ai fi zefirul ce mângâie fața,Sau crivățul ce biciuie obrajii,Ori de-ai bate-n vijelieCa să ne mărturisești inima-ți bună,Rămâi pururea puterea prietenă a omului liber,Care unește inimile!Vântule! Vântule! Prietenul omului,De ți-ar fi cărarea cu dragoste plină,Presărând petale în loc de sărutări;Sau fie că avânturile tale ar umfla buciumulTuturor mâniilor, tuturor bucuriilor,Ești pururea crainicul tristeții mele,Al suspinului meu după doru-mi îndepărtat.Tu ești purtătorul strigătului de durereAl lacrimei fierbinți, al râsului răsunător…Tu ești puterea, prietenă omului liber,Vântule! Vântule!

— Știi tu, îmi zise într-o zi Groza, după o goană nebună peste câmp, știi că odinioară vântul era cât p-aci să devie socrul șoarecelui?

— Nu, nu știu!…

— Da, vântul a fost la un pas ca să-și dea frumoasa lui fată după animalul cel mai fricos de pe pământ și care nu scăpă decât datorită unui vicleșug.

Într-o zi, șoarecele merse la Sfântu-Soare și-i vorbi cam așa:

— Ascultă, Prea-Puternice. Sunt făptura cea mai nenorocită de pe fața pământului, veșnic hăituit de oameni, de câini și de pisici, zi și noapte stând cu ochii-n patru, gata oricând să cad într-o cursă și murind de frică. Și care-i crima mea? Că rod, uneori, cu prețul vieții mele, vreun știulete de porumb sau un burduf de brânză.

— Asta, dragul meu, spuse soarele, căruia nu-i plac șoarecii, asta-i de neiertat.

— Haida de! strigă pretendentul. Uiți oare că stăpânii lumii fac la fel? Și încă fără nici o teamă sau primejdie. Numai că, vezi, am observat că pentru a se pune la adăpost de orice primejdie, se însoară totdeauna cu fata vreunui puternic al pământului și se pun sub pavăza socrilor lor. Ei bine, m-am hotărât să fac la fel ca ei și te-am ales pe tine, cel mai puternic dintre toți. Dă-mi pe fiică-ta de nevastă și ocrotește-mă… M-am săturat de viața asta.

Soarele, înspăimântat, făcu îndată pe niznaiul:

— Te înșeli. Nu-s eu cel mai puternic în univers!

— Atunci, cine?

— Norul. Ai văzut: în miezul zilei, când mi-ar fi pofta să prăjesc pământul, Norul îmi acoperă fața și mă dă gata. Du-te, dragul meu, la Nor. Cere-i fata; el e cel mai tare.

Șoarecele, cu coada în aer, dă fuga până la Nor și-i destăinuie necazul:

— Tu ești cel mai puternic! Dă-mi-o pe fie-ta!

— Eu?! Eu, cel mai puternic? Îți bați joc de mine?

— Nicidecum, Soarele mi-a spus-o. Și așa e. Numai să vrei și-l întuneci!

— Eu să-l întunec? Pentru câtă vreme? Un vântuleț, și praful se alege de mine. Vântul, firește, este cel mai puternic. De altfel, îndată ce o să-i vorbești, va fi mulțumit, căci e tare îngâmfat. Dar bagă de seamă că-i foarte nestatornic în sentimente. Un ușuratic!

— Oricât de ușuratec ar fi, va trebui totuși să-mi dea fata.

Și iată-l pe șoarece la Vânt, care tocmai se distra, dându-și fata într-un leagăn. Îi spuse păsul și scopul venirii lui.

— Să nu mă iei drept o secătură, conchise șoarecele. Vreau să muncesc ca să-mi câștig pâinea, dar văd că fără sprijinul unui puternic viața o să-mi devină cu neputință. Tot porumbul, toată brânza, sunt în mâinile celor tari; cei slabi n-au decât să-și strângă cureaua.

— Dar tu nu ești cel mai slab pe lumea asta! strigă Vântul. Dimpotrivă, ești mai tare ca mine!

— Ce? făcu șoarecele, foarte măgulit.

— Vezi tu stânca aia din mare? Înainte de-a fi unde o vezi, era cățărată pe muntele ăsta, ce se înfige ca un colț în mare. Acum vreo câteva mii de ani, niște boieri puternici, dar tâmpiți, se-apucară să dureze, colo sus, o cetățuie puternică și tâmpită, ca și stăpânii ei. Frumosul munte fu jefuit de vânatul său, marea pustiită de acest cuib de prădalnici, iar zidurile înalte sluțiră mândra priveliște. Tu știi că nu-mi plac stavilele puse libertății. Îmi place să gonesc și să gonească, odată cu mine, tot ce-mi iese-n cale. Mă pusei, dar, să suflu din toate puterile asupra acestui cuib de jecmănitori. Erau înfipți strașnic! Ah! câte mii de ani de trudă risipii ca să nărui această viermuială. Din veac în veac, se tot înmulțeau și deveneau mai sfidători. Nici chip să-i clintești. Stânca nu se urnea de fel, cu mare greutate, ici-colo, se rostogolea o bucățică de zid, dar era dres îndată. Mâhnit, doborât, mă odihneam într-o dimineață pe celălalt țărm al strâmtorii, când, deodată, un huruit îngrozitor mă făcu să săr în sus!… Marea se ridică precum un zid și era cât p-aci sa mă înghită! Era stânca pe care stătuse cuibul jecmănitorilor, care se prăvălise singură! Singură? Vorbă să fie! Alergai, scotocii și mă cătrănii când văzui că ceea ce nu fusesem în stare, în câteva mii de ani, săvârșiseră-ți voi, șoarecii, în câteva generații. Pricepi: boierii de-acolo îngrămădiseră în beciurile lor tot belșugul pământului și când zici boieri și belșug, zici șoareci. E tot un drac! Și neamul șoricesc lucrase așa de bine la împărțeala belșugului cu șoarecii-boieri, încât stânca, sfârtecată de unii ca să se cuibărească, iar de alții ca să-i stârpească, sfârși prin a se nărui!

Iată de ce-ți spuneam adineauri că tu ești mai tare ca mine! Întoarce-te de unde ai venit, prietene, ia de nevastă o fată din neamul tău și află că Dumnezeu a împărțit așa de bine puterea printre făpturile sale, încât, cu nițel obraz, toată lumea ar putea fi mulțumită!*

Groza ajunse curând sufletul zilelor mele și avui bucuria să observ că-i eram singura prietenă. Amândoi ne dam seama de-un lucru despre care habar n-avea nici un copil din preajma locului, de un lucru neobservat nici chiar de înșiși mai-vârstnicii noștri. Era vorba despre josnicia acestei vieți țărănești, făurită în întregime din muncă de rob și plăceri mărunte. În vremea marilor munci de vară să te cocârjești, din zori și până-n noapte, asupra unui ogor a cărui roadă se ducea, trei părți din cinci, să umple hambarele stăpânului; din toamnă și până primăvara să-ți frângi mijlocul la războiul de țesut, a cărui nesfârșită pânză devenea un fel de fruct oprit, care trebuia păstrat totdeauna pentru viitor; sau să petreci seri lungi și plicticoase pălăvrăgind pe la clăci, tot curățând la porumb, dezghiocând la fasole sau scărmănând lână la un vecin; să coși la zestrea vreunei surate proaste și mândră de cârpele ei. Și, drept orice plăcere, hora tâmpă de duminică, la care te plictisești după o scurtă vreme de joc, mereu același; sau întâlnirea la fântână cu vreun iubit, care să-ți toace verzi și uscate, cu un anume scop.

O scârbă înnăscută ne-ndepărta, pe mine și pe Groza, de trudele astea și de plăcerile ce le răsplăteau. Dar nu te poți abate nepedepsit de la viața hotărâtă de cei mărginiți, îndată ce fu observată înțelegerea noastră, devenirăm ținta tuturor zeflemelelor, prilej de zavistii. Fiindcă prostimea, fie că nu te amesteci în ciorba ei, fie că te dai în lături din cale-i, nu îngăduie ca cineva să i se deosebească. Ea nu se împacă decât cu ea însăși, nu-și suportă decât propria-i piele.

Of, Dumnezeule! nu sfătuiam pe nimeni să trăiască în felul nostru, nu rugam pe nimeni să ne facă seri de clacă. Groza, la șaptesprezece ani, își avea brișca și calul, câștigate prin sudoarea frunții. Era, pe atunci, singurul mijloc prin care omul se dezrobea de muncă de slugă și-și dădea o umbră de libertate. De două ori pe săptămână, prietenul meu ducea la târgul Buzăului rodul muncii noastre în devălmășie: lână, caș, miei, grâne, legume, ouă, pometuri, păsări, – după anotimp.

Această duioasă frăție între doi copii care nu voiau să sărute mâna popii, unealta boierului, nici să-și scoată căciula când ar fi trecut cine știe ce slugoi de la „curte”, fu socotită drept o crimă, nu numai de cei cointeresați, ci chiar și de cei care, ei înșiși robi, ar fi trebuit să urmeze pilda noastră. Ne învinuiau că trăim împreună, fără să avem vârsta. Cu toate astea, deși prea bine împlinită pentru cei cincisprezece ani ai mei, nu eram decât o fetiță, iar Groza, de-o nevinovăție cu adevărat copilărească. Rătăcirile prin pădure, lungile lipsuri din sat însemnară pentru cei răi tot atâtea șiretlicuri desfrânate.

Duceam o viață minunată, înjghebată de noi până în cele mai mici nimicuri, o insulă însorită în mijlocul unui ocean de întuneric. Fură anii când Groza mă învăță să cânt din fluier și să gust, cu mintea, viața în haiducie, pe care o simțeam doar cu inima.

Când, prin desișurile de mesteceni și pini, degetele lui se-nduplecară să cânte pentru prima oară în fața mea doinele noastre vrăjite, mi se păru un Făt-Frumos din poveste. Uitai de roșeața părului său, îmi uitai mândria, mă prăvălii la picioarele lui și i le sărutai.Doină, doină, cântec dulceCin-te-aude nu se mai duce,Doină, doină, cânt cu foc,Cin-te-aude șade-n loc.

Mărite Doamne!… Sunt sigură că ți-ai început desăvârșita operă, cântând din fluier celor în neființă!… Căci, oricât de puțin au ascuns tainele întunericului, un grăunte din geniul tău neîntrecut, Necuprinsul ce ieșea din mâinile tale trebuia, fără doar și poate, să pară un cântec minunat, sub strunirea acestui iureș de imnuri vrăjite.

Tot în vremea acelor ani, mă deprinsei a citi și scrie în grecește. Și tot lui Groza îi datorai și-acest dar.

Învățase în limba asta, departe de sat și mulțumită călătoriilor lui la Buzău.

— Vrei, îmi zise într-o zi, să înveți grecește? Limba noastră nu-și are încă alfabetul ei. Ca să citești și să scrii trebuie să alegi între slavonă și grecească. Eu am învățat grecește și acum parcă aș avea patru ochi. Fă ca mine. O să afli lucruri nemaiauzite!

— Vreau, dar unde? Cum?

— Cu ajutorul vestitului cântăreț Ioachim, de la Mânăstirea dintr-un lemn, la Buzău. Mi-i prieten, cu toate că gurile rele șoptesc c-ar fi un desfrânat. Eu n-o cred și nici tu n-ai s-o crezi. Drept e că părintele Ioachim e un om învățat, ce-ți dă fiori, când îl vezi și-l asculți. Dar numai proștii n-au în ei nici un fior. Dealtminteri, cu toate șoaptele, a rămas victorios și prețuit. Mai de mult, i-am vorbit de tine. Te-ar primi cu bucurie. O să fie mulțumit să aibă o prietenă, căci și dânsul e ca noi: n-are pe nimeni.

Duminica următoare, zi frumoasă de primăvară, mă urcai în brișca lui Groza. Era mândru de calul lui, frumos, într-adevăr, iar eu mândră de Groza, care mâna ca un stăpân și sta nemișcat, ca un bărbat în toată firea.

Eram amândoi gătiți, ca de sărbătoare. El, cu cizme lustruite, cămașă de borangic, cojoc înflorat și căciulă țurcană; eu, în fustă albă cu fote, brodate cu mâna, ilic și pantofi de catifea, încărcați cu desene în culori vii, cu capul gol. Eram frumoși ca niște tineri după nuntă.

Priveliștea ce ni se înfățișă dinaintea ochilor, pe un drum de aproape o poștă, necunoscut mie, mi se păru tot așa de frumoasă precum eram și noi. Și anume: gătită și ea, tot ca de sărbătoare. Era primul meu drum lung și nu mai conteneam minunându-mă de coastele împodobite cu vița de vie, de podurile acelea nemaivăzute, de râurile și pâraiele, de potecile întortocheate și chiar de păsări și dobitoace. Totul, lucruri și vietăți, apăreau ca după niște șiruri de perdele, pe care o mână nevăzută le ridica una după alta, la apropierea noastră.

Stăteam în leagănul brișcii, alăturea de prietenul meu care tăcea. Dar când vorbi – pe coasta unui deal pustiu – fu ca să-mi sădească în suflet sâmburele răzvrătirii lui firești, coaptă, gata să țâșnească.

— Tot cât vezi și ce-ți place așa de mult, rosti el, învârtindu-și biciul pe deasupra capetelor noastre, întreg acest minunat pământ, larg și întins, trebuie să fie al nostru, al tuturor, căci venim pe lume goi și el se dăruie ca să-l lucrăm și să ne bucurăm de roadele sale. Nu-i încă al nostru. Trebuie să fie. Trebuie să-l smulgem din mâinile celor care-l țin, fără să-l lucreze. Trebuie!

Asta-i tot ce mi-a spus Groza vreodată despre sclavia pământului sub călcâiul gospodarilor. Atunci am priceput că dânsul va fi într-o zi haiduc, căci numai haiducii cugetă alt fel decât toată lumea. Luându-te după lume, Dumnezeu a lăsat să fie robi și gospodari, săraci și bogați, biciuiți și biciuitori. Dar haiducii trec peste această voință a lui Dumnezeu, nu-i mai calcă pragul bisericilor și se cuibăresc în păduri, de unde ies, dând iureșe fulgerătoare în averile asupritorilor și chiar într-ale bisericilor, prădând, ucigând și ajutând pe cei nevoiași.

Buzăul, orașul isprăvnicesc al județului, mi se păru ca o fată care nu face altceva, decât să se gătească întruna. Se aflau acolo două ulițe drăgălașe, parc-ar fi fost două sprâncene încondeiate. Noroiul și praful erau cu îngrijire date la o parte; peste tot, pământul era podit cu lemn. Prăvăliile, rânduite unele lângă altele, aveau ferestre cu geamuri mari, înapoia cărora stăteau în galantar, și puteau fi admirate: într-unele, lucruri de-ale noastre; într-altele, mătăsuri străine de mare lux, foc de scumpe; mai departe, o expoziție de armurării cu încrustături de mare preț; în altă parte tutun tăiat, ca tivul de mătase, risipit printre ciubuce și narghilele de Stambul. Prăvălii înțesate cu scoarțe. Altele oferind icoane, candele de argint bătut, patrafire, potcapuri, cărți sfinte. Într-o puzderie de cârciumi se bea și se mânca. Cafenelele erau ticsite de lume, care sorbea din cafeaua înmiresmată, fuma din ciubuce și vorbea tot felul de limbi.

Toate prăvăliile astea aveau firme cu felurite numiri, potrivite cam așa: „La țăranca buzoiancă”, „La cașmirul de aur”, „La pușca de Damasc”, „Covorul persian”, „Ciubucul Vizirului”, „Hanul bun sosit”, „Cafeneaua micului Bei”, și așa mai departe.

Groza își lăsă brișca în grajdul unui han țărănesc de la marginea orașului. Trecerea căruțelor de rând era oprită pe podeaua de lemn. Numai trăsurile puteau să pătrundă acolo. Speriați de atâtea bogății și nesimțindu-ne în largul nostru, mergeam minunându-ne printre plimbăreții înfumurați care veneau și se duceau, vorbeau, învârteau între degete mătănii mari de chilimbar și se uitau la noi ca la alte alea. Cei mai mulți dintre boierii ăștia erau îmbrăcați în caftan și ișlic, împodobite cu cele mai frumoase motive. Alții aveau o îmbrăcăminte care nu se purta decât prin țările lui „Soare-apune”. Ăștia erau mai degrabă tineri feciori de boieri, întorși de pe la școlile înalte din străinătăți. Aveau mustățile rase și câte un geam la ochi, ceea ce mă făcu să cred că au chiorât cu toții din pricina învățăturii.

Femei, puține, dar dumnezeiesc de frumoase, cu meșteșug drese, toate în capul gol, cu părul lins pe spate și lăsat pe tâmple, fața ușor acoperită cu văluri subțiri și străvezii, cu talia foarte strânsă și rochii largi, mari ca niște clopote, atingând pământul. Își târau pașii, galeșe, la brațul bărbaților lor și vorbeau pe nas, ca niște papagali.

— Aici, îmi zise Groza, nu poți intra nicăieri, dacă n-ai în pungă atâția bani cât câștigăm noi într-o vară. Pentru ca gospodarii ăștia și neamurile lor să poată trăi în asemenea orașe, ca și-ntr-altele și mai mari, trebuie ca noi, șerbii, să le aducem apa la moară. De aceea au poterași care să-i apere și ne silesc pe noi să muncim pentru fericirea lor. Eu unul nu vreau să fiu șerb. Curând, o să mă fac haiduc. Atunci noi, toți haiducii, o să ridicăm satele și o să punem capăt nedreptății!…

Mânăstirea dintr-un lemn se zice că fusese făcută dintr-un singur stejar, de la acoperiș până la tâmpla altarului.

Era vremea liturghiei, puțin înaintea prânzului. La-nceput nu îndrăznirăm să pășim înăuntru, întrucât intrarea în această casă a lui Dumnezeu, întocmai ca și în a prăvăliilor bogat încărcate, nu era îngăduită decât gospodarilor.

Docare, calești, cai de călărie, vizitii, servitorime, așteptau, într-un talmeș-balmeș nemaivăzut, ieșirea stăpânilor. Aceștia se rugau într-o biserică a lor (fie ea „dintr-un lemn”), după cum se duceau la desfrâu prin anumite case d-ale lor, cu fățărnicie numite „cocioabe”.

Așteptarăm sfârșitul slujbei și plecarea acestor vrednici creștini care îndulceau poruncile lui Christos, însușindu-și pământurile. Ieșiră cu aere de cârnățari smeriți și se urcară în trăsurile lor, în sunetul clopotelor împărătești și a freamătului de spaimă pricinuit de apariția lor în rândurile slugilor istovite. Noi ne strecurarăm pe după aceste brezăi^[1] și, ținându-ne de mână ca niște vinovați, Groza și cu mine pătrunserăm în biserica goală, unde mirosul de mosc, lăsat de veșmintele desfrâului, lupta din răsputeri cu cel de tămâie.

Aici, uimirea mea fu și mai mare decât aceea din fața prăvăliilor bogate. Ce deosebire între sărăcia bisericii din satul nostru și bogăția acesteia! Era tot așa de regesc încărcată ca și prăvăliile din târg.

În lumina ferestrelor cu geamuri pictate, văzui mai întâi tâmpla întunecată a altarului, încărcată de sculpturi și ciubuce. La mijloc și drept deasupra, un Dumnezeu țanțoș, strălucind de sănătate, cu toată barba-i albă, ținea în mâna stângă un biet glob pământesc, făcut după chipul și asemănarea sa, în vreme ce cu degetul arătător al dreptei sale ne amenința cu nu știu ce pedeapsă. Pe cele două canate ale ușii de la altar, sfinții apostoli Petru și Pavel, tot așa de grăsuni ca și stăpânul lor, făceau pe temnicerii, unul susținând fabrica de credință, celălalt cu cheile raiului în mână. Apoi un șir întreg de sfinți, cu priviri de polițiști, mucenici și jandarmi ai bisericii, ale căror veșminte erau de argint și aur plin. Două rânduri de jilțuri, bogat sculptate, având fiecare scris pe spetează numele fericitului mirean; trei candelabre, spânzurate de tavan, două candele arzând în fața lui Christos și a Sfintei Fecioare și două sfeșnice mari în fața stranelor, – toate încărcate cu lumânări de ceară curată, multe dintre ele uimindu-mă prin mărimea lor și făcându-mă să cred că păcatele celor care au adus atare daruri trebuia să fi fost tot atât de mari.

Groza mă lăsă o clipă în mijlocul fabricii de credință și se duse să bată la ușa sacristiei. Dascălul Ioachim își arătă fața. Era un om cam de vreo patruzeci de ani, mărunt, chel, cu ochii mari, bulbucați, față voioasă, gros în grumaz.

— Iat-o pe Floricica, prietena noastră, zise Groza, arătându-mă de departe dascălului.

Acesta se înțepeni pe picioarele-i scurte și rămase o clipă încurcat. Fața lui de ștrengar popesc scapără sub năvala unei raze de lumină portocalie. Își ridică mâinile în sus și rosti, c-o putere de se cutremurară ferestrele, această vorbă în grecește:

— Evloghimeni!… (Adică: Fii binecuvântată!)

Mă înfricoșai și-mi veni să fug, dar îl zării pe Groza că-mi zâmbește și-mi face cu ochiul. Dascălul îi trăgea însă înainte și cu toate că teama îmi creștea încetul cu încetul, pe măsură cu plăcerea de-a auzi acest glas, despre care se zicea c-ar fi printre cele fără pereche în Țara Românească, rămăsei pironită locului.

— Binecuvântați fie ochii tăi umezi… binecuvântate buzele tale umede… și binecuvântate să fie toate umezelile pământului, care fac să crească atare roade!…

Mă simții roșindu-mă la binecuvântarea atâtor umezeli, dar Ioachim vorbi îndată despre secetă. Cântă pe „glasul al optulea”:

— Căci, o, Doamne! umeze-e-lele tale fac pă-ă-mân-tu-ul să îndure seceta, o, Doamne, Atotputernice!

Groza îi puse mâna pe umeri și-l opri.

— Mai las-acum psalmii tăi mincinoși, plini de secetă și ajut-o să silabisească alfabetul. Ai uitat că n-o să tragem la hanul „Bun-venit”, ci c-o să ne ducem la colibele noastre!

Cântărețul îl privi o clipă cu nevinovăție, apoi reîncepu mai cu foc:

— Mai vârtos simți-vor căldura cei ce se vor culca împreună într-o coli-i-bă, decât cel ce doarme singur într-un pal-a-at!…

— Dar noi nu ne culcăm împreună, nebunule! strigă Groza.

— Tot pârî-îul me-erge la-a râu… Bă-ăr-ba-a-at și fe-me-ie me-erg…

— Merg la naiba! urlă prietenul meu, scuturându-l pe cântăreț de braț. Vrei sau nu s-o înveți alfabetul? Mi-ai făgăduit-o!

— Da! făcu Ioachim, apropiindu-se de mine ca un lunatec, da! am făgăduit și încep.

Apoi fixându-mă în ochi, cu privirea cea mai cinstită din lume:

— Floricico, neagră porumbiță… zi după mine: Al-fa… Vi-ta… Gam-ma… Delta… E-psilon…

Silabisii după dânsul, fără nici o sfială, până la sfârșitul alfabetului.

— Ehtahtos… Ehtahtos – (Minunat! minunat!) – prinse să strige în grecește. O singură greșeală, o nimica toată, trebuie îndreptată. Sunt cele trei slove greu de rostit: gamma, delta și thita. Pentru gamma trebuie să faci din gât ca și când ai vrea să gâlgâi. Pentru delta să bâzâi ca crivățul. Cât despre thita, așa cum sâsâie un gâscan înfuriat. Așadar, spune-le și arată-mi gura în timpul ăsta. Am să te ajut.

Mă supusei. El îmi privea de-aproape gura și-mi atingea, cu degetul, bărbia. Dar, ca fript de o arsură, îl văzurăm dându-se deodată înapoi și alergând prin biserică, văitându-se, cu mâinile împreunate pe chelie.

— Săracu’ de mine!… Săracu’ de mine!… Gura asta este însuși izvorul din care vechii zei au scos nectarul lor amețitor! E gura făcută nu să buchisească un alfabet, ci să împartă viața și moartea!… De bună seamă, despre o atare fetișcană a vorbit înțeleptul, în extazul său: „Porumbița mea, care stai printre crăpăturile stâncii, prin ascunzișurile locurilor prăpăstioase, arată-mi fața ta și lasă-mă să ascult glasul tău”… Da, privirea, glasul tău… și, de asemenea, gura ta, ar fi putut zice. Dar, Solomoane, la ce bun să ai o inimă care cere s-auză și să vază aceste lucruri încântătoare, când ești așa de slut, ca țâncul pământului?… Și de ce să fiu vinovat, dacă inima mi-i pusă la stânga, ca la cel nebun și nu la dreapta, cum spui tu că trebuie să fie la cel înțelept? O, Doamne, tu cunoști nebunia mea, iar greșelile mele nu-ți sunt tăinuite…

Dup-aceea, Ioachim veni repede la mine și mi se adresă cu vorbe hotărâte și alese, ca între boieri:

— Cori-mu… Corițachi-mu. (Fata-mea, fetița-mea.) Să nu-mi faci ocara, socotindu-mă neam prost! Nebunia mea nu-i primejdioasă și păcatul meu nu-i decât în vorbă… Asta-i toată vina mea… Să nu mă lipsești, așadar, de priveliștea harurilor tale. Acum du-te sănătoasă și să te întorci sănătoasă. Te voi învăța grecește cu priceperea învățatului și uitarea de sine a prietenului. Și vei fi înarmată c-o sabie, ce puțini sunt în stare s-o mânuiască.

Îl sărutai pe cântăreț pe amândoi obrajii și-i zisei:

— Ioachime, ești primul om pe care l-am sărutat în viața mea.*

Vreme de un an încheiat, cântărețul de la Mânăstirea dintr-un lemn mă-nvăță greceasca și alte lucruri, – dascăl când politicos, copilăros, aproape rușinos, când scos din minți, îndrăzneț, aproape nebun. Totuși, felul lui îmi dezvăluia colțuri din firea omenească, vrednice de luat în seamă și cum mintea și firea mea erau cu totul altele decât ale fetelor de vârsta mea, îi făceam toate hatârurile – dealtminteri nevinovate – doar din plăcerea de a încerca dacă neprihana lui era adevărată sau numai chip mincinos.

Era adevărată.

Lecțiile le făceam de două ori pe săptămână și numai în biserica pustie, după slujba leturghiei de la ceasurile unsprezece. Adesea era de față și Groza. Câteodată ne lăsa singuri. Dar, fie că eram singuri sau cu el de față, Ioachim era același. Știind că glasul lui de psalt îmi plăcea atâta, dacă nu chiar mai mult decât învățătura limbii grecești, își începea regulat lecția cu o năvală de cântece bisericești, ce se revărsau peste sufletul meu, ca o cascadă de lumină. Era neobosit în cântece, în psalmi, în născociri ca și-n întorsături de voce. Cinstea lui sufletească mergea până la uitarea de sine, cum se-ntâmplă într-o zi, când, după ce cântase, măsurând biserica din prag până-n altar, uită de mine și fugi în sacristie, unde-l găsii plângând. Dar această cinste sufletească avea de asemenea și ieșiri, ce mă puneau în încurcătură. Căci, uneori, fără să-și întrerupă lecția, tot privindu-mă cu ochii săi buni ca de bou, îmi punea mâna pe pântece sau pe sâni, cerându-și iertare cam așa:

— N-am pus niciodată mâna pe atari lucruri plăcute și nu vreau să mor fără să simt căldura lor. Floricico, îngăduie-mi!… Toți neghiobii le cunosc, fără să le prețuiască, câtă vreme eu le prețuiesc, fără să le cunosc!… Tu mă faci fericit cu puțină cheltuială. În curând o să te risipești, fără să fii prețuită. Și nu te teme c-o să merg mai departe în fericirea mea, căci dacă Eclesiastul are dreptate să spună că sfârșitul unui lucru prețuiește mai mult decât începutul lui, nu-i mai puțin adevărat că-n viață multe începuturi fac mai mult decât sfârșitul lor. E drept iarăși că, pentru asta, trebuie să privești viața cu alți ochi decât ai Eclesiastului.

I-am îngăduit această fericire totdeauna, așteptându-mă că o să meargă mai departe. N-o făcu. Nu numai că nu-mi ceru mai mult, dar nu mai reveni asupra acestui fel de plăcere, îl uită, nu mai pomeni nimic. Cu toate acestea, cunoscând demult tainele vieții animale și dezgustată de minciuna voluntară ce se răsfăța în jurul meu, m-am întrebat adesea dac-ar fi trebuit să stau la tocmeală pentru un fapt atât de obișnuit, c-un om care mă făcea să trăiesc clipe atât de unice, încât nu le-am mai întâlnit în restul vieții mele. Aș fi vrut să-i arăt recunoștința mea, să-i dăruiesc ceva, să-i las o amintire, ca să mă ție minte.

Dar îmi spunea:

— Ce? Un paner cu ouă proaspete? Pui de găină? O oală cu unt? O doniță de miere? Casa mea e ticsită! De-ai putea să-mi dăruiești un sfânt cu cunună de aur bătut, sau niște metanii din cel mai prețuit chihlimbar, sau chiar și o narghilea scumpă de Smirna și nu le-aș primi. Gospodarii, cărora nu știu de ce Dumnezeu le-o fi plăcând glasul meu, mă copleșesc cu atari nimicuri. Ceea ce aș vrea, ceea ce m-ar face să mor de fericire, nici tu, nici Dumnezeu nu puteți să-mi dăruiți. Aș vrea să am un trup, o față mai vrednică de glasul și inima mea. Asta mi-ar îngădui să trăiesc viața, în lipsa căreia îmi dau sufletul în această hârcă de măgar! Asta, însă, Dumnezeu n-a vrut să-mi dăruiască. N-a vrut să-i dea privighetorii penele păunului. Poate c-o fi făcut bine, căci de-ar avea porcul coarne, ar răsturna pământul…

Astfel era omul ce-l descoperii în cântărețul Ioachim, ținta atâtor bârfeli. Pe la mijlocul verii ce urmă după anul de învățătură, îmi fu dat să cunosc într-însul un alt om. Această descoperire fu o surpriză de necrezut, atât pentru oraș ca și pentru mine și chiar pentru însuși Groza.

Aveam acum aproape șaptesprezece ani. Și frumoasă precum mă vedeți. Această frumusețe îmi aduse între alte atâtea atenții și pe aceea a feciorului gospodarului nostru, Boenarul, stăpânitor a peste patruzeci de mii de pogoane de pământ și păduri, ca și-a nenumărate herghelii și turme de vite. Pentru acest domnișor cu sticlă la ochi, de curând întors de la învățătură, nu eram decât o frumoasă oiță cu două picioare, ușor de păpat, fericită poate de a fi iscat o poftă așa de-naltă. Era departe să-și închipuie cea mai mică împotrivire din parte-mi. El era cineva; eu eram un lucru oarecare, care sta în picioare întâmplător și care trebuia să se răstoarne la primul semn al stăpânului. Și atât de zadarnică îi fusese învățătura, încât nu găsi nimic mai nimerit decât să-nceapă prin a mă înjura.

Într-o duminică din vara asta, hotărâtoare pentru soarta lui Groza, conașul Manolache – așa îl numeau robii lui – veni la hora satului, întovărășit de sora lui mai mică și conducând singur un cal minunat, înhămat la docarul lor. Venea acolo, el, Stăpânul nostru de mâine, ca să-și asigure popularitatea, cât și pentru a cerceta turma cealaltă, care-i da carne pentru plăceri. Stăpân atotputernic, din mila lui Dumnezeu și prostia oamenilor, își luă îndată un aer zeflemitor și de prost gust. Soră-sa, tot așa de proastă ca și el, nu se sinchisi, iar poporul o primi ca pe-o mană cerească. Bătrânii își scoteau căciulile, arătându-și frumoasa chică argintie. Tineretul se mulțumi să-și continue jocul, dar ceva mai acătării, ca să placă cinstiților musafiri, pe când pomojnicul^[2], făptură slugarnică, străjuindu-și stăpânul, îl copleșea cu temenele josnice. Din porunca lui, cârciumarul dădu de băut mai multe ocale de vin și băutorii urară, unul după altul, darnicilor oaspeți „sănătate și viață lungă”. Apoi aceștia coborâră și ciocniră jur împrejur, cu jucătorii, lăsându-și trăsura în paza unui țăran tânăr.

În clipa asta, folosindu-mă de lipsa lor, îl părăsii puțin pe Groza, neținând seama de povața lui, și mă dusei să mângâi frumosul dobitoc, care trăgea după el acele hoituri omenești. Mi-erau prea foarte dragi caii frumoși, ca să mă pot împotrivi plăcerii de a-mi plimba mâna pe greabănul lor. Plătii scump această plăcere, căci fui surprinsă de întoarcerea neașteptată a celor două lipitori și obligată să le ascult vorbele. Vorbeau despre frumoasa mea înfățișare și de dragostea ce aveam pentru cai. Vorbe politicoase. Dar „coconașul” nu se mulțumi numai cu atâta. Crezu că mă copleșește, aruncându-mi la picioare, de la înălțimea scaunului său, un ban de aur, hărăzit, zicea dânsul, „plăcerilor nevinovate”. Mi-acoperii fața cu mâinile și fugii, lăsând galbenul acolo unde picase, spre mirarea șerbilor și-a stăpânului lor.

Întins pe iarbă, departe de horă, Groza nu află de cele petrecute decât prin zarva ce se iscă printre săteni, după plecarea boierului. Alergă și mă găsi înecându-mă plânsul. Vărsăm primele lacrimi de durere.

Altele trebuiau să le urmeze, în curând.

Împotrivirea cinstită a femeii rămâne fără urmare în fața poftelor omului de rând. El nu pricepe până unde merg necazurile femeiuștii și unde începe adânca scârbă a mândriei femeiești. Totul îi pare îngăduit acestei bestii care stăpânește pământul.

În două luni, acest dobitoc încercă de patru ori să mă încredințeze că rostul vieții mele era să-i satisfac plăcerile. De patru ori mă întorsei, scuipându-l în față. Atunci vru să mă ia cu zorul. Întâmpină brațului gârbaciul lui Groza.

Păzeam acum aproape o sută cincizeci de oi, dintre care o treime erau ale prietenului meu din copilărie, celelalte ale mamei și-ale mele. Eram fericită, deși îngrijată de șerbia ce se întindea împrejurul nostru și neliniștită de apariția acestui monstru. Știam că mai curând ori mai târziu se va năpusti asupra mea, ca un erete asupra păsărilor. Groza mă înarmă cu un pistol și cu un junghi, ce le țineam ascunse la brâu. Pentru mai multă prevedere venea și Groza de la Cârligi, să-și petreacă un ceas-două serile cu mine, ajutându-mă să aduc oile acasă. Zile frumoase de prietenie duioasă, împărțită cu cei trei câini ai noștri, înveselită de inimile noastre darnice, înflăcărată de nădejdile noastre, legănată de fluierele noastre, – cât de departe-mi păreți voi astăzi…

Într-o seară de august, scăldat în raze aurii, sosi nenorocirea. Coconașul era singur, călare. Nesinchisindu-se că Groza era de față, se îndreptă spre mine, îmi dete bună-seara și mă întrebă:

— Astăzi mai ești rea?

Nu-i răspunsei deloc și mă îndepărtai, întorcându-i spatele. Groza, care sta la marginea unei bălți, începu de îndată să șfichiuiască apa cu un gârbaci. Ghicii că voia să-i întărească sfârcul, ca să se înfășoare mai bine pe șalele musafirului obraznic. O voluptate nemărginită îmi umfla pieptul, la gândul că voi fi răzbunată îndată de un prieten puternic și curajos. Dar, cugetul meu, năucit de mânie, habar n-avea de urmările unei atari fapte înfricoșătoare.

Boierul descălecă, dădu drumul calului și vru să se ia domol după mine. Groza îi răsări în față, drept ca un brad și liniștit ca un înțelept. Și celălalt era de asemeni drept, dar nicidecum liniștit. I se ridicase tot sângele în obraz.

— Ce vrei?

— Nimic, zise Groza, numai că nu știu ce vrei tu, tu…

Turbat de mânie, văzându-se tutuit de un mojic, nenorocitu-și duse mâna la pistol. Cât ai clipi din ochi, fu trântit la pământ, arma luată și, până să se dezmeticească, Groza încălecase pe calul stăpânului. Ceea ce se petrecu apoi, îmi dete măsura urii ce clocea în sufletul prietenului meu. În loc să fugă, cum o credeam, prinse a-l biciui pe coconaș, șfichiuindu-i mai ales capul, cu sfârcul de curea al gârbaciului său ud, fugărindu-l de colo până colo, peste câmpul pustiu, a cărui liniște era sfâșiată de țipetele celui biciuit, îndârjindu-se să-i sfârtece trupul, chiar atunci când a căzut la pământ și nu mai era decât un maldăr însângerat și fără viață.

Groza m-ajunse în goana calului. Nu mai era același om. Fața lui, lățită și neclintită, îmi păru galbenă ca ceara. Ochii înroșiți nu mai aveau nimic omenesc în ei. Vinele gâtului stăteau să-i crape. Buza de jos i-atârna, încă grea de mânie. Nici glasul nu-i mai era același, când îmi zise:

— Am sorbit prima înghițitură de răzbunare. E tot așa de răcoritoare precum e apa rece, pe care o sorbi când ești ars de friguri. Acum, Floricico, te părăsesc pentru totdeauna. Mă duc în haiducie. Nu sunt singur. Șapte flăcăi, toți din satul Cârligi, cu nume deocheate, mă întovărășesc. Nu sunt prieteni cu sufletul plin de duioșie, ca tine și ca bietul nostru Ioachim, și-asta mă întristează. Sunt necruțători, însetați de viață haiducească. Cunosc pădurile ca și mine și, la un semn al meu, ei sunt gata să se-arunce în foc. Pregătirile noastre sunt gata. Mâine, în zori de zi, ne vom găsi în pădurea Cerbului, în spatele stâncii povârnite. Vino să mă vezi. Acolo ți-oi vorbi mai pe îndelete despre ce-ți rămâne de făcut. Acum mă grăbesc să dau o fugă până la Buzău, să-l vestesc pe Ioachim și să-l îmbrățișez pentru ultima oară.

Apoi, arătându-mi prima sa jertfă, adăugă:

— Dihania nu-i moartă și nici n-am ținut să fie. Vreau ca domnișorul ăsta frumușel să-și aducă aminte de mine cât o trăi, ori de câte ori și-o vedea mutra în oglindă. I-am dres-o bine!… Calul său îl păstrez pentru mine. Câți-or mai trebui tovarășilor mei, îi vom găsi în hergheliile lui taică-său.

Aproape se întunecase… Turma, împrăștiată de goana lui Groza, behăia de ridica munții. Prietenul meu făcu un ocol cu calul, o strânse grămadă și-mi ajută să mă înapoiez. Foarte mâhnită de această întâmplare, parcă străină de ținut și de oi, mă despărții în seara ceea de Groza, înlănțuind gâtul câinelui meu drag. Plânsei mult, toată noaptea.

A doua zi, în zori, mă dusei la stânca povârnită. Groza și cei șapte tovarăși ai lui se aflau acolo. Mai era și un mare negustor de oi de la Buzău și Ioachim. Arătându-mi pe negustor, Groza îmi zise:

— Floricico, ca măsură de prevedere, m-am gândit să-l chem pe prietenul ăsta. Te sfătuiesc să-i vinzi turma de oi. Partea mea am și băgat-o în pungă. Restul, de vrei să-l vinzi, dumnealui se prinde să ți-l lase cât o să vrei, ca să trăiești din ea. Dacă însă asupritorii noștri ar vrea să se atingă de averea ta, n-ai decât să spui că nu mai e a ta, că turma-i a baciului Zamfir.

Primii cu dragă inimă. Baciul plecă, unchiaș bănuitor, dar, firește, de folos. Și iată sosită clipa despărțirii pentru totdeauna, când privii pentru cea din urmă oară pe cel mai bun prieten al vieții mele. Ochii i-se umplură de lacrimi. Glasul său, sugrumat de turburare, îi făcea vorbirea anevoioasă:

— S-a isprăvit, Floricico, cu viața noastră. Am fost prieteni adevărați… cum numai câinele singur știe să fie. Tu n-ai să mai întâlnești un alt Groza, iar eu, niciodată, o Floricică… Ce păcat că femeii nu-i e dat să ducă viața de haiduc!… Hei! să simt lângă mine, colo sus, în munți, în codru, prietenia și ura ta… Nu, Dumnezeu n-a vrut să fie așa… Am fi înnebunit amândoi…

Rămâi, așadar, însă ascultă: haiduc nu-i numai acela care ia drumul codrului, în oraș, printre gospodari, poți fi foarte bine haiduc și răzvrătit ca și cel ce trăiește „în creierul munților”, dar cu legământul de-a fi fățarnic cu cei mari și cinstit cu cei asupriți. Tu știi să fii prefăcută și sinceră. Haide dar, încearcă să mergi în mijlocul lupilor, să urli ca ei, observă-le obiceiurile, cunoaște-le slăbiciunile și pe urmă lovește-i în spate și fă bine norodului, răzbună-l… Cu alte cuvinte, ajută-mă! Tu ești mai înțeleaptă decât mine, mai isteață, mai vicleană și, pe deasupra, femeie frumoasă. Fă ca mine: jertfește-ți tinerețea, cum o jertfesc și eu pe a mea!… Poporul e nevolnic și laș, pentru că tot ce se ridică din sânul lui devine nevolnic și laș. Cei buni nu se ridică niciodată. Niciodată, de la zapciul Iancu Jianu și slugerul Tudor Vladimirescu – un boier cu inima bună, celălalt țăran inimos, amândoi haiduci și răzvrătiți, amândoi uciși mișelește – de atunci nu s-a mai ridicat nimeni din popor, decât ca să-l îngenunche și mai mult. Cei câțiva haiduci care pustiesc pe ici, colea, nu sunt decât niște răzvrătiți cu vederi înguste și despre ei se vorbește ca de niște pleșcari. Ar avea ei înșiși nevoie de un căpitan, care să le lărgească câmpul de activitate. Trebuie lovit sus!… Și nu numai în greci și turci, ci mai ales în boierul român. Dacă n-ai putea ierta străinului că suge sângele țării noastre, cum să-l ierți pe gospodar că se face unealta asupritorului venetic?

Iată. Am așteptat ziua asta, ca să-ți spun în ce scop te-am îndemnat să înveți a citi și a scrie, la Ioachim, și în ce scop am făcut-o eu însumi. Cărțile ne arată ceea ce mintea noastră singură nu-i în stare să ne facă a pătrunde. Trebuie să cunoaștem trecutul și prezentul, ca să ne dăm seama ce trebuie să dorim în viitor. Lucrează, așadar, pentru acest viitor mai bun. Nu învață nimeni grecește, doar ca să păzească oile. Fă ce te taie capul. Ești destul de șireată. Cu-n fir de păr din capul ei, femeia e în stare să spânzure un tiran. Cu-n deget pus pe-o gură, ea o poate face să vorbească sau să amuțească. Fii femeia asta!… Aur, o să-ți dau în curând.

Acum las locurile astea. Mergem prin părțile Brăilei, către îmbucătura Buzăului și a Siretului, unde trebuie să mă întâlnesc cu Cosma. Dar n-o să lucrez cu dânsul. De la el am unele lucruri de-nvățat. Încolo, vreau să fac ce m-o tăia capul. Așadar, oricare ar fi ziua când vei avea nevoie de mine, adresează-te la cârciumarul Ursu, care ține locandă la ieșirea din Vădeni, spre Galați. Iar dacă vrei vrea să vii și tu ca să trăiești în partea locului, fi-va și mai bine. Astă-seară, potera va fi aici. Ție nu-ți poate face nimic. Cât despre mine, n-are decât să mă caute.

Pe când îmi vorbea Groza, cercetai puțin fața tovarășilor lui. Da, precum o spusese, erau oameni cruzi, hotărâți, poate credincioși, dar nimic mai mult. Oh! dragoste! dragoste! De-ai stăpâni tu în inima omului, răzvrătirea ar fi o vorbă de neînțeles. Bietul Groza! Îl compătimeam, știindu-l înconjurat de oameni răzvrătiți, oameni numai răzvrătiți. Să urăști, e bine. Să iubești, e și mai bine. Numai cine știe să urască și să iubească cunoaște întreaga valoare a vieții!

Din fericire pentru Groza, dragostea veghea. Era lângă dânsul și, cu toate astea, n-o bănuia nimeni.

Băgai de seamă că Ioachim avea o înfățișare ciudată, îmbrăcat cu ghebă lungă până la călcâie, cu o căciulă țurcană ce-i cădea aproape pe nas, ținea la subsuoară o cutie mare de abanos, grea, după cât se vedea, întrucât o tot schimba întruna. Fața lui, de obicei colorată, era posacă, îngrijorată, suptă. Îl crezui mișcat de această despărțire și-i șoptii:

— Dragul meu Ioachim… ești tot așa de mâhnit ca și mine…

— Nu… făcu dânsul, scuturându-și capul cât o baniță. Nu… nu sunt mâhnit ca tine, ci ca Groza.

Haiducul mă privi nedumerit, dar nu pricepurăm nimic din taina asta.

— Ce vrei să spui, Ioachime? întrebă prietenul meu.

— Vreau să spun, Groza, că sunt mâhnit ca tine, nu ca dânsa.

— Bun… Auzirăm asta, dar lămurește-ne.

— Să vă lămuresc!

Ne lămuri cântând, serios, domol, cu voce joasă, fața alungită, ochii bleojdiți și tot trecându-și cutia dintr-o mână într-alta, în vreme ce noi îl ascultam, gâtuiți de uimire.

— Durerea mea-i ca a ta-a-a, voinice Groza-a-a, căci și eu o las pe Floricica-a-a… și eu plec în haiducie!… Ca și tine!… Cu tine-e, de mă vrei și pe mine-e… Iac-așa-a! De biserică, mi-e leha-ami-i-i-te!… Po-opi, protopo-opi, tămâie, parastas, porcărie, eh! Născuți și morți, dă-i dracului pe toți… Botez, cununii; nimicuri, prostii-i-i… Dumnezeul sfânt, lăcomie de gologani!… Dragoste de Dumnezeu, adio!

Sudoarea-i șiruia cu picături mari pe sub căciulă; se opri o clipă; deschise apoi cutia – plină de galbeni mari și mici, de pietre scumpe: diamante, rubine, safire, smaralde, topaze – o plimbă pe la nasul tuturor și strigă într-un elan de firească ciudă:

— Iată, asta-i tot ceea ce biserica, gospodarii și însuși Dumnezeu pot dărui omului care are nevoie de dragoste! Pentru că fusei înzestrat cu-n glas ce-nalță sufletul, fui smuls din munții mei, din plaiurile mele, de la oițele și câinii mei, și-n schimbul acestei întregi bogății mi-a dat metal, despre care se zice că e scump și pietre prețioase, nestemate!… N-aveam pe-atunci decât șaptesprezece ani. Multă vreme răbdai în așteptarea nobilei comori divine, despre care mi se vorbise atât, dar observai că totdeauna era vorba de metal și pietre. Iar dragostea? Dragostea duioasă și prietenia, pe care le părăsisem odată cu ciobăncuțele mele, oițele și diminețile mele minunate, cerul și pădurile mele? Despre această comoară, despre această avere adevărată? Nimic!… Un cuvânt măgulitor, o bătaie pe umăr, uneori o strângere de mână curtenitoare sau un zâmbet înalt-proteguitor și atât!… Iar eu, cu gura lăsându-mi apă în fața sânilor frumoși, zălogiți în ii frumoase, în fața acelor ochi care sunt opera unui diavol grațios, în fața unor buze gata să rostească cuvântul păcătos, care mișcă sufletul cuvios, eu, bietul Ioachim, înghițeam în sec și mă gândeam la zgârcenia casei lui Dumnezeu. Când și când ajungeam să nu mă mai pot stăpâni în fața acestei nedreptăți a vieții, care-ți cere ce ai mai bun și nu-ți dă în schimb decât ceea ce nu-i folositor sau de prisos. Atunci puneam mâna pe sânul ispititor și glăsuiam buzelor și ochilor cu prihană: „Și eu aș vrea să sorb din vinul ăsta și să gust din roadele astea”. Atunci suna sfârșitul. Nu mai eram „cântărețul nostru Ioachim, cum nu mai este altul decât la Mitropolie”, ci „un om scârbos”. Și de ce, „altarul și candela lor…!” de ce era scârboasă, la mine, o poftă pe care popii și gospodarii și-o îndestulau în toate zilele?

Vai, așa era!… A trebuit să mă încredințez însumi, că pofta mea era dezgustătoare, dacă nu caraghioasă. Dumnezeu mă făcuse să cânt, nu ca să fiu iubit de lumea în care cântam. Cred chiar că Dumnezeu cu bună-știință dăduse un glas de serafim unui trup de măgar. Neprihănitul nu poate rămâne curat, decât dacă-i înconjurat de urâțenie. Astfel, când cântam și-i transportam în cer, oamenii mă slăveau și mă copleșeau cu favoruri reci, dar pe dată ce mă atingeam de bunurile lor vii, mi-aduceau aminte că sunt un măgar. Îngerașii care veneau la biserică, ca să-l aducă pe dracul acolo și către care serafimul Ioachim își îndrepta glasul și dorințele sale, mi-o reamintii de asemeni că sunt un măgar. Căci femeia este ca soarele: se oglindește-n toate țestele de pe drum.

Mă-ntorc, așadar, în împărăția ce-o părăsisem din trufie, ca râul ce se revarsă și trebuie să vină totdeauna la matcă. Și glasul meu, care se irosea în pustiul orașului fudul, fără a zgândări cea mai mică milă, răsuna-va de acum încolo în inima oamenilor care se pun în afara legii și-și impun o viață aspră, spre binele semenilor lor. Și voi spune: „O! Doamne, Dumnezeule!… te caut în revărsatul zorilor. Sufletul meu e însetat de tine, carnea mea te dorește pe pământul ăsta pustiu, ca să-ți vază puterea și strălucirea, așa precum te-am contemplat în altar… Căci bunătatea ta e mai bună decât viața. De aceea buzele mele te vor lăuda. Cei trufași batjocoritu-m-au pân-la ultima împunsătură, dar nu mi-am întors fața de la tine. Alungă de la mine ocara și disprețul, căci am păzit mărturiile tale”.

După care iată-mă: cântărețul Ioachim, care nu găsea nici un pic de milă la Mânăstirea dintr-un lemn, va purcede cu Groza în haiducie, ca să-l reamintească acolo pe Dumnezeu și să caute dragostea!*

Prietenul de care te desparți pentru veșnicie, ni-e mai scump decât cel care revine pentru totdeauna. Când mâinile iubite îmi trimise din depărtare ultimul semn de bun rămas, mă prăbușii peste câinele meu și-mi îngropai fața-n blana frunții lui cu ochi mirați. Apoi făcui calea întoarsă, care îmi păru ca o înmormântare. Îmi regăsii casa, pădurea, oile și toate-mi părură pustii, ca o țară prăpădită de-un pârjol.

Tristețea, care-mi era aproape necunoscută pân-atunci, se înstăpâni în inima mea. Tot ce fusese bucurie cu nesaț, deveni suferință cu nesaț. Doamne! unde-ai turnat mai multă voluptate? În bucuria sau în durerea sufletului împătimit? Foșnetul frunzișului, cântecul cocoșilor, lătratul câinilor, behăitul oilor, șoaptele nesfârșite ale vântului – prietenul meu – fură tot atâtea junghiuri pentru inima mea chinuită de dor. Umbră în căutarea sufletului său, rătăceam zi și noapte prin pădurea de pini și de mesteceni. Fluierul meu, care nu știa ce-i singurătatea sfâșietoare, umplea pădurile cu triluri prelungite, uimind păsărelele.Dor singuratic, melancolieA sufletelor bogate în dragoste.Când norocul ni-i răpit,Norocu-n dor ne-am regăsit!

Acest „nou noroc” nu-l aflai numai în dorul meu. Avea să fie întruchipat în chipul unui om, care fu un vis înșelător. Dar eu știam că e înșelător și sorbii acea amăgire cu setea unui suflet ce se pregătește pentru dezamăgire.

Într-o zi, un crainic trimis de Groza veni să-mi spună că Cosma o să treacă peste o săptămână să cerceteze ținutul nostru și să vadă de nu-i cu putință o lovitură. Răvașul prin care-mi vorbea de Cosma se sfârșea astfel: „Îți trimet o sărutare pe obrazul bărbos al acestui frate. Ia-o cum te-o-ndemna inima”.

Inima mă-ndemna să caut aceasta sărutare pe amândoi obrajii bărboși ai lui Cosma, ca să fiu sigură că o găsesc. Am găsit-o, firește, fiindcă omul nu are decât doi obraji și mai găsii și altceva, ce nu căutai, dar care veni nechemată, precum vine furtuna, de care nimeni nu e vinovat.

În săptămână aceea, fluierul meu răsuna prin pădurile de pini și de mesteceni, cum numai un dor turbat e-n stare să facă să răsune o biată țeavă de soc cu opt găuri, pe când ochii mei răscoleau pământul și deslușeau urme de copite cu potcoave, neobișnuite în părțile astea. Mă luai după ele și într-o dimineață dădui pe negândite peste poiana în care Cosma și frate-său Ilie își fumau pipele, fericiți și nesinchisindu-se de existența mea. Cosma făcu pe mândrul, iar eu îl luai peste picior. Totuși, îmi simții numaidecât stăpânul. Ca să-l ațâț, fugii. Se luă după mine, căci așa e scris. „Femeia care fuge de bărbat, se face și mai dorită” – și chiar în seara aceea, după ce se înflăcărase Cosma și pădurea de pini, mă lăsai cuprinsă peste mijloc de mâna care răspândise spaima printre gospodari.

Cosma mă luă, dar eu mă dădusem inimii lui Groza. Cosma avu ceea ce oricare om poate să ia. Groza îmi avea sufletul, la care dânsul ținea. Astfel trăii un vis neînchipuit într-o clipă de uitare. Apoi, încercai marea cu degetul. Cerui vieții, ceea ce nu poate să dea. Vrui pe Cosma, pe Groza și toată fericirea numai pentru mine. Și n-avui parte de nimic. Atunci îmi fărâmai fluierul de soc. Și urmă o altă viață ce ținu aproape trei ani, la capătul cărora mă dusei să dau pădurii, ceea ce culesesem din pădure.

Apoi, mi-am luat o înfățișare prefăcută și dispărui în lume, de unde mă reîntorc cu sufletul cinstit, gata să săvârșesc tot binele și tot răul trebuincios lumii ăștia.

Asta sunt eu.

ILIE ÎNȚELEPTUL

[modifică]

— Tu, ILIE ÎNȚELEPTUL, fratele lui Cosma și sfătuitorul meu, e rândul tău să ne spui cine ești și ce păsuri te-au făcut să-mbrățișezi viața de haiduc, zise Floarea Codrilor, căpitanul nostru.

Ilie își puse căciula domol la pământ. Să-și fi dat, oare, seama că dezvelindu-și fruntea-i netedă și chica-i de haiduc, ne-arăta un cap fără pereche, prin liniștea lui? Avea o figură de mitropolit războinic, știind să ucidă între două rugăciuni, să bea și să mănânce între două bătălii. Ochii săi negri, senini, hotărâți, deloc sfioși sau îndrăzneți, grăiau cu tărie: pace vouă sau vă ucid. Cu toate astea, o lumină de mucenic, șovăind între viață și moarte, plutea veșnic peste această barbă învârstată cu negru pana corbului și albul argintiului, în care se pierdea o mustață stufoasă, straje năpraznică a unei guri gata oricând să rostească acest cuvânt neînțeles: Dreptate…

Îl rosti, începându-și

sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Haiducii/