https://blog.revistaderecenzii.com
I. – LA STĂPÂN
Împlinisem treisprezece ani, când, în cancelaria școalei no. 3 din Brăila, domnul director Moisescu, înmânând mamei certificatul meu de absolvire a patru clase primare, o întrebă:
— Ce-ai de gând să faci cu băiatul?
— Apoi, ce să fac, domnule director: o să-l dau la stăpân, ori la v-un meșteșug, –răspunse mama, după un oftat adânc.
Rezemat cu spatele de fereastră, bunul domn Moisescu își chinui „cioculețul“ cărunt, frământându-l între degete, se uită la mama, se uită la mine, privi în pământ, și zise, ca pentru sine însuși:
— Păcat…
Iar după o pauză:
— N-ai putea să-l dai la liceu?
— Nu, domnule director… ; îs femeie sărmană… o biată spălătoreasă, văduvă!
— Păcat…
Mi-aduc aminte că nu vedeam nici un fel de „păcat“; dimpotrivă: mă simțeam ușurat. Ba chiar căinam pe foștii mei camarazi cari, mai „norocoși“ decât mine, aveau „s-o ia de coadă“ în liceu. Prea mult am iubit libertatea; prea mi-a fost drag să fac totul din proprie pornire, pentru ca să pot îndura cea mai mică silnicie. Și, Dumnezeu să mă ierte, dar știința instrucțiunii publice n-a descoperit încă mijlocul de-a face cartea dragă copilului.
Așa că, în drumul spre casă, împărtășeam durerea mamei, care, plângând în batistă, rostea mereu:
— O fi păcat… Da’ ce pot să fac eu, săraca ’n de mine!…
— Lasă, mamițică: să vezi cum am să găsesc, eu singur, un stăpân pe gustul meu!…
Și l-am găsit… Eu singur… Poate nu tocmai pe gustul meu.
Restul verii aceleia, l-am petrecut, ca de obicei, la Baldovinești, între unchii mei Anghel și Dumitru. Cu cel dintâi mă preparam de „crâșmărit“. Cu cel de-al doilea, mă îmbătam de ultimele pâlpâiri ale unei libertăți care avea să treacă în domeniul amintirilor ce nu se mai pot uita. Hoinăream prin vii, ținându-mă tiptil după moș Dumitru, care trăgea cu pușca în grauri. Seara coceam porumb „de lapte“ și ascultam țârâitul greierilor, orăcăitul broaștelor din baltă și lătratul câinilor. Noaptea dormeam pe câmp, înfășurat în gheba[1] unchiului, pe când caii pășteau în preajma noastră, iar unchiul tăcut, „bea“ tutun și căta din când în când la cerul înstelat.
Ziua, pe arșiță, forfoteam prin crâșma lui moș Anghel, răcoroasă ca o hrubă. Stropeam lutul, măturam, spălam paliare, și învățam cum să răsucește o canea când vrei să scoți vin.
— De, mă băiete! îmi zicea unchiul, privindu-mă; eu te-aș păstra lângă mine, dar nu prea e fapt înțelepțesc: când „copchilul“ se știe la neam, își ia nasul la purtare și se strică. Numai printre streini te faci om. -Dar să nu intri slugă la dârloagă! Să cauți un stăpân „ajuns“. Și să-l slujești cu cinste, mă! Să nu „piști“! „Pișcătura“ e lucru rău în negustorie: dă omul îndărăt. -Dacă ți-e poftă de-un covrig, să te duci drept la stăpânul tău, să te uiți în ochii lui, cu sufletul deschis și să-i spui: „Domnule Vlad, mi-e poftă de-un covrig!“ Dacă-ți dă „un cinci“, cumpără covrigul și mănâncă-l. Dacă nu, rabdă!★
Pe-o zi tristă de octombrie, îndată după plecarea mamei la lucru, ieșeam și eu. Făceam primii mei pași spre muncă, spre luptă, după o copilărie pe care aș putea s-o numesc răsfățată, și eram conștient că anii zburdălniciei fără de griji au luat sfârșit, că sosise momentul de-a veni în ajutorul truditei mele mame. Gândul de a-i ușura sarcina, de a-mi câștiga singur hrana și îmbrăcămintea, precum și o mică sumă de bani „pe care să i-o pun în poală“, gândul acesta îl nutream de mai bine de un an. Tot timpul când am urmat clasa a patra, mă uitam zilnic la „băieții de prăvălie“ cu mâinile degerate și încinși cu un șorț de sac, vorbeam adesea cu unii dintre dânșii, le știam păsurile și-i consideram superiori mie:
— „Ei își câștigă pâinea, îmi ziceam; părinții lor trebuie să fie mulțumiți. La anul am să fac și eu la fel“.
Anul acesta dorit, venise. Și neștiutor de câtă durere se ascundea într-un piept de „băiat de prăvălie“ încins cu pestelcă bățoasă, călcam mândru pe Calea Călărașilor, mândru de „bucuria“ pe care aveam să i-o fac mamei, spunându-i că „m-am tocmit“.
Nu mergeam la întâmplare. Știam precis ce voiam: ochisem de mult o prăvălie care îmi convenea din toate punctele de vedere. Întâi: era crâșmă grecească. (Moș Anghel îmi spusese să intru „la greci, că sânt oameni filotimi, nu ca românul nostru: zgârâie brânză“.) Al doilea: crâșmarul nu era însurat. (Aveam groază de nevestele stăpânilor cari băteau pe băieți și-i punea să spele scutecele scârnave ale pruncilor.) Și al treilea: prăvălia era situată în imediata vecinătate a scumpei mele Dunări!
Făceam și eu nazuri: voiam ca vaca să fie grasă, lăptoasă și devreme acasă. O întrecusem pe românca din Ardeal care, trimițându-și băiatul la București, îl sfătuia:
— Să nu te bagi, maică, la „schițărie“, că umbli cu lucruri „otrăghicioase“; nici la cai, că svârle cu „chicioarele“; ci să intri acolo unde se fac „de halea multe și mărunte, și dulci, și bune de mâncat“!
Mie nu-mi era frică de cai, nici de lucruri otrăvicioase, dar n-aș fi intrat cu nici un chip la băcănii, ori la stămbării, unde băieții se deșelau cu sute de kilograme de marfă, scoțând dimineața, pe trotuar, o jumătate din conținutul prăvăliei și băgându-l seara înapoi. Pe lângă această trudă, mai erau obligați să răcnească toată ziua după mușterii și să-i tragă de mânecă, ceea ce n-aș fi făcut nici sub amenințarea foamei.
E drept că și meseria de crâșmar, pe care o alesesem, avea o altă trudă, o altă sperietoare: era teribila hrubă, adânc săpată în inima pământului, labirint umed și fără aer, unde trebuia să te cobori de sute de ori pe zi ca să scoți unui bețiv „un pahar cu aburu pă el“. Se spunea că adesea, pe la miezul nopții, stăfiile se ascundeau printre butoaiele acestor beciuri. Ele suflau în lumânarea băiețelului și-i săreau în spinare. Mulți copii au fost găsiți leșinați.
Auzisem de toate aceste rele. Moș Anghel, însă, avusese grija să mă previe:
— Nu sânt stăfii! Lumânarea se stinge din lipsă de aer. Caută să întreții răsuflătorile destupate. Iar ca să nu gonești mereu în hrubă, păstrează ascuns, în pivnița de sub prăvălie, un urcior cu vin: coboară-te cu paharul, zăbovește nițel, ca să creadă mușteriul că te-ai dus în hrubă, și trântește în pahar un strop de sifon, ca să înlocuiești „presiunea“ de la canea. Dar să ai ochi; să nu joci un asemenea renghiu mușteriului care „se cunoaște“…★
Strada Malului, –al cărei nume se poate să se fi schimbat azi,– era, acum treizeci de ani, acel coridor scurt care începe din Calea Călărașilor, aproape în fața străzii Sfântului Nicolae, și se termină la malul Dunării, de unde și numele. Se afla situată în plin Caràchiù (Karakioi), canier în majoritate grecesc, chefliu și guraliv, dar nu bătăios ca Atârnații și ca Comorofca, pomeniți în nuvela Codin.
Karakioiul mă atrăgea prin voioșia lui pacifică, prin latura-i cosmopolită: când mă plimbam prin Karakioi, ori prin Cetățuia descrisă în Kira, îmi închipuiam că sânt pe malurile Bosforului, cunoscut din gravuri și atât de arzător dorit. Greci visători și berbanți; turci cu fețe severe; grecoaice sprâncenate și melancolice; „cadâne“ indolente, sfioase, privind printre uluci și gata să-și coboare vălul aruncat pe creștet: -neamuri străine, plecate după procopseală, dar reduse acum la lupta pentru trai, veșnic muncite de nostalgia patriei, nădăjduind mereu s-o revadă într-o zi și sfârșind întotdeauna prin jalnice țintirimuri.
Cam pe la mijlocul acestei stradele, trona, ca o regină a zaiafeturilor eroice de altădată, crâșma lui Kir Leonida, reputată prin vinurile și mâncărurile ei.
Aci îmi era scris să fac cunoștință cu primul meu stăpân. Aci aveam să-mi petrec un an și jumătate de eroică servitudine, să mănânc „pâine străină udată cu lacrimi“ și… să învăț limba greacă!…
Era pe la opt dimineața. Intrai cu îndrăzneală. Miros de rasol și de țelină cu carne. Un bucătar bătrân, -mustață de antart albă colilie, -da în vânt după treburi. Tejghetarul, -faimosul „tejghetar“, oroarea băieților de cârciumă, -citea într-o gazetă, dindărătul tejghelei. Doi copilandri, ceva mai în vârstă decât mine, curățau cartofi pe o masă lungă, încărcată cu tot felul de zarzavaturi: linte, fasole, praz, gutui de făcut cu carne. Ici, colo, pe mese, pahare de vin și de rachiu, goale. Nici un client. Și nici Kir Leonida, pe care-l cunoșteam din vedere.
Dădui bună dimineața. Tejghetarul mă luă în primire:
— Pă cine cauți… „mândrețe“?
— Pe domnul Leonida.
— Nu-i aici. Da’ ce-ai cu el?
— Aș vrea să-i vorbesc…
— Poți să-mi vorbești mie!
— Nu, domnule; am să-l aștept.
Găliganul își reluă gazeta. Ieșii în stradă. Dacă aș fi știut ce fiară crudă se ascundea sub pielea acestui cojan fără inimă, aș fi rupt-o la fugă ca dracul de tămâie.
Câtva timp, mă plimbai îngrijorat: cârciuma avea doi băieți și pe tejghetar; cu stăpânul, făceau patru. Se putea foarte bine să nu fiu primit.
Dar grija asta fii imediat spulberată de un alt sentiment cu totul contrariu: mă aflam la capătul dinspre Dunăre al străzii Malului, -punctul cel mai înalt al platoului Brăilei, -și apariția vastei priveliști a fluviului-prieten mă făcu să mă cutremur de ideea pierderei apropiate a libertății mele. Presimțământ funebru de moarte năprasnică… Groază inexplicabilă… Rupere de echilibru sufletesc… Halucinație…
Mi se părea că cineva se ținea gata să mă înșface și să mă despartă pe vecie de mama, de lume, de viață. Sălciile pletoase ale bălților mă tânguiau, mohorâte. Sirenele vapoarelor șuierau alarmate. Huruitul ghiociurilor din port: glas cobitor. Dunărea mocnea. Picura de ploaie.
Într-o clipă, uitai de truda mamei, căreia voiam să-i viu în ajutor; și, fără să mai stau la îndoială, o ștersei spre casă!
„Acasă“! în tindă, în coșar, în pod, -dar: „acasă“! „La mama…“!
Scoborâi malul mai mult pe-alunecatelea. În port, mă surprinse ploaia. Cum mă aflam printre vagoanele de cereale, sării într-unui gol. Aci, mă pomenii că nu eram singur.
O fetiță de vreo opt-nouă ani, sta zgribulită pe dușumeaua vagonului și își cosea o sfâșietură a rochiței ei peticite. Lângă dânsa, un săculeț cu vreo baniță de gozuri, o măturică și un făraș.
Apariția mea neașteptată o înlemnise. Nu mai cosea. Mă privea cu ochii sticliți ai unei pisici îngrozite de câini.
Ca să n-o sperii și mai tare, și să n-o fac să fugă pe ploaie, mă oprii la intrarea vagonului. Îi întorsei spatele, făcându-mă că privesc cum plouă.
N-aveam nevoie să știu ce-i cu ea, nici s-o iscodesc prea mult. Trăiam doar în lumea ei, și știam, de pe atunci, tot ce se poate ști din mizeria copiilor cu sau fără căpătâi.
Totuși, din vreme-n vreme o cercetam cu coada ochiului, își reluase cusutul. Părul îi cădea pe ochi. Degetele îi erau înmărmurite de frig. Tremura din tot corpul.
Ploaia se oprise. Dând să plec, o întrebai:
— De ce coși aici? N-ai pe nimeni?
Ea mă privi cu ochi mai încrezători.
— Am mamă… Da’ nu mai vede… Și p’aici, p’între vagoane, mă agăț mereu, când adun gozuri.
Iar după o clipă, surâzând ușor:
— Tu n-aduni gozuri?
— Ba da… zisei, rușinat.
Și am plecat pe fugă. Dar nu „acasă“, nu „la mama“, -ci drept la crâșmă la Kir Leonida.★
Jupânul era acum în prăvălie, proaspăt ras și frezat, cu mustața răsucită ștrengărește, cu paltonul aruncat pe umeri, -holtei, călcând pe al treizecilea an, plin de sănătate, plin de bani.
Râdea zgomotos în tovărășia a doi prieteni, cu cari sta la un pahar.
Nefiind sigur că voi fi primit, și cum mă jenam să-i vorbesc față de toată lumea, rămăsei peafară, în așteptarea unui moment prielnic. El ieși după puțin în ușa prăvăliei și, văzându-mă așteptând, mă întrebă:
— Tu m-ai căutat azi-dimineață?
— Eu, domnule Leonida.
— Ce vrei?
— Aș vrea să intru la stăpân la d-ta.
— Să intri la mine?! făcu el cu mirare. -și vii, așa, singur-singurel?!… Băieții de stăpân sânt aduși de mână. Ce să vorbesc eu cu tine? N-ai părinți?
Kir Leonida privea la om cu mândrie grecească, vorbea răspicat și fără accent străin, fiind născut în țară. Tatăl său, bătrân cârcotaș și încă verde, deschisese crâșma din strada Malului cu zece ani înainte de venirea pe lume a odorului său unic.
Mi-aduc aminte că, deși copil, am știut să miros orgoliul național al grecului și l-am exploatat cu o nebănuită îndemânare: i-am spus că mama e româncă, dar că tatăl meu, mort pe când eram în leagăn, fusese grec. Și precizai: chefalonit! Iar ca să-i speculez și mai bine îngâmfarea patriotică, adăogai:
— Viu fără știrea mamei. Vreau să intru la greci și să învăț grecește!…
Că voiam să învăț grecește, asta era tot așa de adevărat cum e adevărat c-aș vrea astăzi să vorbesc toate limbile din lume, -dar că aș fi dat întâietate unei nații, în dauna ori spre umilirea alteia, de-o asemenea schilodire cerebrală nu m-am făcut vinovat în nici un moment al vieții mele, nici chiar în copilărie: am fost cosmopolit din născare…
Kir Leonida, gâdilat la infirmitate, se umflă ca un curcan:
— Bine, drăguțule, bine: am să te primesc și ai să înveți limba tatălui tău, dar nu pot să stau la tocmeală decât cu mama ta. Vino mâine cu dânsa!…
A plâns biata mamă, în seara acelei zile, până i s-au rupt rărunchii:
— La ce-a folosit că mi-am închis tinerețele… , c-am trăit în văduvie…, c-am muncit ca o roabă, numai și numai ca să te feresc pe tine de mână străină, -dacă tot pe mână străină a trebuit să intri!… Să nu mai lase Dumnezeu inimă de mamă pe pământ!…
A doua zi, –era tocmai într-o duminică,– ne-am înfățișat la ușa „străinului“. Mama părea bună de pus în coșciug. Mie, mi se zvârcolea inima ca o vrabie în mâna unui copil: mă credeam pe punctul de a fi înmormântat de viu. Mama credea același lucru.
Explicația trebuie căutată nu numai în faptele că: o mamă își făcuse un idol din copilul ei, iar acest copil își făcuse un idol din dragostea pentru libertate. Mai era ceva: era acea nesuferită teroare care face pe om sclavul părerilor altora, și care se numește gura mahalalei.
„Gura mahalalei“ cere unui copil să fie statornic, „cuminte“, să rămâie la stăpânul unde a fost dat, nu să umble „din stăpân în stăpân“. Să sufere barbaria și să devie la rându-i barbar. Concepția asta de slugărnicie a fost, este împinsă de „gura mahalalei“ până acolo, că a fost concretizată în faimoasa, în odioasa zicătoare: Palma stăpânului, îngrașă buca slugii“.
Trecând pragul crâșmei lui Kir Leonida, eram amândoi, atât eu cât și mama, conștienți de teroarea pe care mahalaua o va face să apese pe umerii noștri: intrând la stăpân, trebuia să rămân, să sufăr, să înghit și să n-o dau pe mama „de rușine“. Mama nu trebuia să audă spunându-se că fiul ei, ceea ce se spunea așa de des de ai altora: „Iar a fugit de la stăpân!“
O, stăpâni! Până și de sclavii voștri sânteți susținuți în opera voastră de universală robie!
În general, mamele nu sânt prea conștiente de agonia sufletească a copilului care se vede pe cale de a fi întemnițat. Copilul, însă, -ființă încă neîmbâcsită de prejudecăți și care se conduce numai prin instincte, simte groapa ce i se deschide în fața primilor pași ce-i face în viață, se răzvrătește în sufletul lui și contractează o ură înverșunată atât împotriva stăpânului, cât și a propriei sale familii.
Orice copil e un revoluționar. Prin el, legile firii calcă în picioare tot ce omul matur a ridicat împotriva lor: morală, prejudecăți, calcule, interese meschine. Copilul e începutul și sfârșitul lumii. El singur înțelege viața, fiindcă se conformă ei. Ieșit din copilărie, omul devine cel mai dezgustător dintre animale: animalul calculat.
Învățat-a omenirea asta ceva din tot ce i se spune de veacuri?
Tare îmi vine să mă-ndoiesc!
Căci astăzi, ca și în anul una mie patru sute, nici un stat n-a înțeles ce e viața, nici o legislatură n-o apără cu pricepere, bunul plac și nerozia domnesc mai strașnic ca oricând.
Făptura plăpândă, vibrând de emotivitate, dornică de viață, copilul e dat și azi pe mâna acelorași brute, îndopate cu mulțumiri trupești, cari îi frâng junghetura de îndată ce le intră pe mâini. Habar n-are stăpânul-animal al acestei lumi, că copilul e setos de lumina zilei, de vântul care bate, de frunza care foșnește, de ciripitul păsărilor, de libertatea câinilor și a pisicilor cari umplu străzile, de mirosul țarinei umede și de tot ce firea ne-a pus la îndemână, nouă oamenilor, ca să ne facă traiul fericit. Habar n-are bruta-stăpână a inocenței, că copilăria e cel mai dulce dintre anotimpurile vieții, și că numai în vremea copilăriei se pot pune temeliile bunătății, fondațiune menită să suporte lungi ani de luptă, o întreagă uzină de frământări și de chinuri cari dau omenirea de râpă dacă baza nu e făcută din bunătate.
Și cum s-ar putea ca baza vieții să fie bunătatea, când marea majoritate a omenirii își petrece copilăria în bătăi și privațiuni, în mortificări și ucigătoare pușcării îngăduite de legi? Cum să nu fie lumea asta plină de oameni răi, de hoți, de tembeli și de răsturnători de „ordine“, când „ordinea“ voastră, o, stăpâni, nu e întemeiată decât pe cruzimi neîngăduite de legile naturii?
Și voi sânteți legislatori, -o, căpcăuni ai copilăriei! O, crâșmari, băcani, stămbari, cârnățari, mari proprietari de glod negru ca inima voastră, -și voi aveți academii pline cu vite încălțate! și voi aveți catedre de morală; și biserici cu clopote asurzitoare; și parlament, care face legi cum ai face o plăcintă, -și voi habar n-aveți ce e viața, cât ar putea să fie de frumoasă și cât de groaznic o schingiuiți!★
— Al d-tale e feciorul, lele?
………………………………………
Bietule Kir Leonida!… Bieților Kiri Leonizi ai vremurilor noastre!… De unde să știți voi ce înseamnă o lele și un ficior?!… Cum ați putea voi bănui câte lumi mișună într-o rază de soare; câte lupte se dau într-o gaură cu furnici; câte dureri ascunde o inimă de mamă trudită și câte daruri se pot naște într-un suflet de copil!…
………………………………………
— O sută de lei pe an; un rând de haine; o pereche de ghete; o pălărie; o zi slobodă la Paște și încă una la Crăciun!…
………………………………………
Nouăsprezece ceasuri de goană zilnică, adică de la șase dimineața, până la unii după miezul nopții. Cuvinte aspre, înjurături obscene, palme cu nemiluita.
Șiroaie de lacrimi, suspine de nimeni auzite, visuri spulberate. Dor de ducă!…
………………………………………
Și cum? Nici o mângâiere? Nici un ochi prietenesc? Nimic care să aline această jalnică copilărie?
Ba da.