https://blog.revistaderecenzii.com

Deși ar merita osteneala, totuși să nu se aștepte că voi povesti amănunțit și într-o manieră pitorească tot ce am parcurs, văzut, simțit și gândit între 15 octombrie 1927 – data plecării mele din Paris – și 15 februarie 1929, data înapoierii mele. Nu-mi este cu putință, din mai multe motive, dintre care cel mai puternic este acela că nu mai mă trage inima s-o fac. Am plecat acolo cu gânduri și elanuri, cari s-au prăbușit pe drum.

Apoi, dacă aș avea încă poftă s-o fac, m-ar reține o teamă: aș fi obligat, desigur, să dau nume de oameni, fapte, drame intime și diverse localități, predând astfel unei persecuții nemiloase mii de nevinovați. Și când ar fi vorba de adevărați vinovați, nici pe ei n-aș vrea să-i denunț, căci nu pe micii rozători am pică, ci pe cei mari și mai ales pe metodele lor de-a „revoluționa“ lumea.

În sfârșit, ceea ce mă reține este locul pe care aceste denunțări l-ar ocupa și care m-ar împiedica să fac o operă mai utilă, așa cum încerc s-o fac în cele trei volume^[8].

Să vă gândiți la această călătorie, de peste douăzeci de mii de kilometri, – cu trenul, vaporul, automobilul, călare sau cu căruța, – care a pornit de la Alexandrovsk (mică localitate de pescari laponi situată la „poarta“ Oceanului înghețat de Nord, în golful Kola, mai sus de Murmansk) și care a sfârșit la picioarele Acropolei, între aceste două extremități, am fost de două ori la Moscova și în Caucaz; de trei ori în Ucraina; de patru ori Moscova-Leningrad; apoi Republica Moldovenească, Crimeea și Volga.

Ar trebui să umplu patru volume, de mărime mijlocie: 1) Moscova-Leningrad, Carelia și nordul Rusiei; 2) Ucraina, Moldova, Crimeea; 3) Volga, cu vilele și delta ei; 4) Transcaucazia.

În toate aceste volume, ca să ajung la capăt, nici o nevoie să fac „literatură“. Evenimentele, oamenii, relatările și tragediile lor și puțin din mine ar fi suficient, căci am trăit peste tot. N-am fost turist. Că a fost o lună, o săptămână, o zi sau o oră, am trăit, adică m-am dăruit oamenilor și deseori ei mi s-au dăruit, așa cum erau, buni sau răi, eroi sau cioflingari. Am mâncat, băut, cântat, dansat și adesea dormit împreună. Aproape totdeauna, ne-am îmbătat în comuniune. Rareori i-am refuzat căldura și timpul meu celui mai păcătos dintre ei, căci el ascunde un grăunte de sublim și în consecință merită osteneala inimii noastre.

Am văzut colțuri sau oameni care trăiau împreună, din totdeauna, fără ca unul să cunoască inima celuilalt și care strigau deodată în mijlocul bucuriei generale:

— Niciodată nu ne-am iubit atât, ca acum când sunteți printre noi! Reveniți! Rămâneți! Și se aruncau unii în brațele celuilalt. Nu întotdeauna erau beți. Erau beți de viață, de suferință, de speranță.

Oh, voi toți care mi-ați smuls promisiunea sau am făcut-o eu însumi, de-a reveni și a-mi construi o izbă printre voi, poate că nu ne vom revedea niciodată!

Totul nu-i decât iluzie. Dar, oare, asta nu-i toată viața?

O ÎNTREBARE

[modifică]

Dat fiind ceea ce s-a numit în mod impropriu schimbarea mea la față – sau cum a și scris-o „Literaturnaia Gazeta“ la Moscova: „Panait Istrati, față dublă“^[9], – aș putea, de vreme ce intrăm acum în Rusia, să-mi pun întrebarea următoare:

– Nu eram deloc la curent cu aceste treburi, înainte de-a pleca în U.R.S.S. sau îndată după aceea? Căci erai cunoscut mai de grabă ca bolșevizant.

Răspund:

Bolșevizant, – adică pentru luarea puterii de clasa muncitoare și distrugerea capitalismului – totdeauna am fost și voi rămâne în condițiile ce se vor vedea după ce va fi citită această carte. Ele sunt toate un elogiu față de bolșevismul lui Lenin, Troțki, Dzerjinski și a tuturor eroilor Revoluției din Octombrie, care n-au devenit asasinii proprii ai operei lor.

Adaug că nu-i nici schimbare la față, nici „față dublă“, pentru buna rațiune că – după ce am trăit șaisprezece 16 luni în U.R.S.S. și atunci când aș fi putut să scriu binișor și să public cel puțin șaisprezece articole bolșevizante, dacă nu chiar cincizeci, plătite gras – nu mi s-ar putea arăta trei, care să fie astfel, nici un interviu, nici un discurs, care au fost văzute sau corectate de mine. O atare rezervă este necunoscută „Prietenilor U.R.S.S.“, al cărei unul din cei doi vice-presedinți sunt în Franța.

„Față dublă“… Sărmană lepădătură. Fețe am treizeci și șase de mii, dar nu pentru „Literaturnaia Gazeta“.

Cât privește întrebarea propriu-zisă: „Eram la curent?“, răspund: nu. Nu există o zecime din proletariatul comunist internațional care să știe exact ceea ce se petrece în Rusia, dacă partidul ar fi dezertat în întregime și un alt partid bolșevic s-ar forma pe baze noi, cinstite și care n-ar mai da șefilor puteri nelimitate.

Cum vreți s-o știe muncitorul din uzină – biet cotizant disciplinat, cu capul burdușit, când servitorul vostru, bucurându-se de prietenia unui Rakovski și citind aproape tot, de-o parte neștiind nimic, de alta nedorind să știe nimic.

Avem dreptate amândoi, muncitorul din uzină și eu: Revoluția se află atât de sus plasată în ceruri, încât numai foile Opoziției reușesc s-o facă să coboare printre oameni, dovedind că ea nu-i azi decât un mit, dar un mit care posedă virtuțile păsării Phoenix. Și pentru ceea ce sunt informații, furnizate pe canalul dușmanilor proletariatului, ca și cărțile scriitorilor burghezi cinstiți, – primii nu contează și nimeni dintre noi nu poate înghiți aceste lături; cât privește pe ai doilea nu sunt pe linie și fac poezii sau trec pe lângă esențial, bătând câmpii.

Singură Opoziția și șeful ei Troțki ar fi în măsură să lumineze opinia maselor, dar până azi, ei nu dispun de mijloace care ar fi la înălțimea dezastrului. Peste tot, membrii Opoziției se înțeleg prost, foarte prost, formează bisericuțe de la care nu vine decât vuietul, în sfârșit, un număr de opozanți sunt oameni de nimic și tot atât de compromiși ca și oficialii. Troțki, – bolșevic cu conștiința nealterată, credit intact, cel mai capabil și dintre toți și cel mai înzestrat, va trebui să dea atenție la infirmierii, de care se va înconjura într-o zi, atunci când va trebui să panseze plăgile Revoluției, care-i plină de plăgi. Prețuiesc destinul acestui om și am încredere în dânsul. Este imposibil ca el să nu știe să profite de înspăimântătoarea experiență, pe care o are sub ochi și pe care o cunoaște ca nimeni altul.

De asemeni, nici de Opoziție nu știam nimic și nici nu voiam să știu înainte de-a mă duce în Rusia, îmi ziceam: „Ehei, unde-i baltă se află și broaște; asta nu-i o chestiune de putere, simplă sciziune produsă de moartea lui Lenin.“ Mi-am spus asta, încă un timp, fiind în Rusia. Se va vedea cum.

Cât despre Troțki însuși, vedeam bine că de ani îl înfășură un nor de tăcere, dar cum m-aș fi îndoit că i se pregătea drumul la Alma-Ata, cel spre Stambul și epitetul de „contrarevoluționar“?

Personal, se poate spune că nu ne cunoșteam. Și nici până acum, când spun ceea ce gândesc de bine despre el, într-un fel cel mai dezinteresat, – nu i-am scris nici o scrisoare, nici de-aici, nici când mă aflam pe malurile Mării Caspice, la circa două mii de kilometri de Bastilia sa.

Dar, ne-am strâns mâinile o dată și el o să fie mirat s-o afle. Se afla la București, dacă nu mă înșel, în 1911 sau 1912. Nina Arbore – sora doctoriței Ecaterina Arbore, pe care trebuia s-o regăsesc comisar al poporului la Sănătatea publică în Moldova Sovietică – veni într-o zi să ne ceară pe neașteptate:

— Vrei să vezi o pasăre mare călătoare?

— Cine-i?

— Un exilat de frunte: Leon Troțki, președintele Sovietului din Revoluția de la 1905 și cel mai strălucit orator și publicist din Rusia revoluționară, din zilele noastre.

— Da, vreau să-l văd! Hai să ne grăbim.

Mă conduse la hotelul „High-Life“, din piața Episcopiei, într-o cameră foarte mică, Leon Davielovici, cu capul lui clasic, ochi necruțători, îmbrăcat cu o bluză neagră, sta în picioare, rezemat de pat. Necunoscând nici o limbă europeană, l-am privit ca un vițel, întrebai, totuși, de ce purta o bluză neagră.

— Pentru că sunt pesimist! îmi răspunse, în bătaie de joc.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wi