https://blog.revistaderecenzii.com
Cel de-al doilea fiu al celebrului prozator al generației pașoptiste, Costache Negruzzi, Iacob (1842-1932), cu studii de drept în Germania unde a obținut doctoratul în 1863, avocat, profesor de drept comercial, poet, dramaturg, autor al prozelor scurte intitulate Copii de pe natură, a realizat și un roman, Mihai Vereanu (1873), integral, realist, dar cu multe elemente ale senzaționalismului romantic, în consens cu estetica epocii, dar care i-a dăunat mereu în receptările din partea cititorilor posterității.
Autor al unui interesant și necruțător jurnal al perioadei studiilor în străinătate, scris în limba germană, tradus târziu și integrat firesc în creația viitorului scriitor, conducător cu multă forță, talent și cerbicie, putem spune, al revistei „Convorbiri literare” în perioada ei de glorie în orientarea literaturii române spre profunzimea viziunii etnice și cu valoare estetică indiscutabilă, la nivelul marilor creații europene ale vremii, el a lăsat și o mărturie vie a societății ieșene, „Junimea”, cea care a spus „nu” mediocrităților și a îndreptat gramatica, ortografía, teoría și critica literară spre nivelul cerut de societatea modernă.
Romanul său, Mihai Vereanu, continuă observațiile mentalităților lumii moldovenești patriarhale din Iași și de prin împrejurimi, de la mijlocul secolului al XIX, din celebrele „Copii de pe natură”, cu vajnici proprietari de moșii ce ieșiseră din apăsarea orientalismului turcesc și fanariot, pândiți mereu din umbră de panslavismul rusesc care vedea mereu în latinitatea noastră o eternă piedică pentru expansiunea-i nepotolită. Astfel că, boierii locali, dar și o bună parte din clasele sociale medii, își trimiteau copiii în Occident, întru primenirea prin civilizație și cultură a nației mult întârziate în dezvoltare de circumstanțele nefaste ale acelei conjuncturi fatale, mereu piezișe, a istoriei.
Mihai Vereanu, protagonistul, cel care dă titlul cărții, este un astfel de tânăr, plecat în pribegie pentru studii de mulți ani, contaminat de cuceririle civilizației, dar doritor până la urmă să se întoarcă acasă, în spațiile tradiționale ale familiei, cu moșii întinse la țară și dregătorii dar și cu case arătoase în „dulcele târg”. Înainte de asta a făcut un popas împreună cu prietenul său elvețian Henri Beaudieu în Veneția. Afirmă naratorul: „Ei erau vechi amici din Paris și veniseră împreună în Italia, Henri pentru a face studii serioase în arta lui (pictura, n. n., G. C.), Mihai pentru a petrece și a cunoaște Italia”.
Aici Mihai cunoaște o tânără vecină de hotel de care se îndrăgostește subit. Atunci el amână plecarea spre țara iubită, îngăduindu-i naratorului omniscient să afirme tranșant: „O, nestatornicie a juneții! Atunci când închipuirea noastră impresionabilă și înflăcărată ne face să credem într-o putere nesfârșită ce este în noi și în realizarea oricărei idei de viitor ne trece prin cap, tocmai atunci suntem așa de slabi încât împrejurările cele mai neînsemnate își bat joc de hotărârile noastre cele mai tari”. Când cei doi se întâlnesc și-și jură credință sunt descoperiți de mama întransigentă și a doua zi, dimineața, frumoasa fată este dusă în necunoscut. Astfel, tânărul moldovean ajunge acasă cu oful acelei dragoste neîmplinte.
În drumul în noapte spre conacul de la țară se întâmplă un accident al căruței de poștă și se trezește rănit și înconjurat de o șatră de țigani. Când aceștia se reped asupra lui să-l sfâșie sunt speriați de țipătul unei bătrîne din mijlocul lor care îi oprește de la nelegiuiri. Această vrăjitoare îl va urmări mereu, deși utâtă și zbărcită, va fi piaza lui bună și-l va salva de la fatalitatea destinului. E vorba, deci, de concilierea narativă cu un motiv cu iz medieval, tipic romanelor de mistere, colcăind în epocă, prin încercări autohtone mai toate nereușite și mai ales prin traduceri de tot felul de astfel de clișee din literaturile străine.
Ceea ce este reușit în acest roman rămâne zugrăvirea culorii locale, urmărirea psihologiilor variilor generații, raporturile dintre părinți și copii precum și relațiile dintre vechile familii autohtone, și cele ale noilor îmbogățiți, multe provenind din alte seminții.
Când tânăra odraslă a unui nou îmbogățit vrea să se unească prin căsătorie cu frumoasa, inteligenta, talentata soră a lui Mihai, mama lui se opune spunându-i celei ce-i aducea vorba pretendentului: „Dumneata nu știi că Covrig acesta este fiul unui răzăș îmbogățit, un om prost, rău crescut, fără nici o învățătură, în sfârșit, fiul unui mojic – că alta nu e tatăl său”.
Sunt descrise cu multă culoare locală, dar și cu umor, balurile ieșene, unde se făceau și se desfăceau logodnele îngăduite de societate, dar și uniunile tinerilor întorși de la studii cu scopul de a încropi societăți științifice și literare, nu neapărat pentru cultura în sine, ci doar pentru a smulge danii și stipendii de la cei avuți și naivi, fără știință de carte. Sunt redate la modul ironic scene ale propriilor încercări ale tinerilor ce fondaseră societatea „Junimea”, în acele vremuri, chiar în pragul revenirii autorului în Iași. Astfel, societatea literară din roman se numește „Ulpia Traiana”, la fel cum o parte din membrii „Junimii”, doreau să-și boteze reuniunea, care a scris în realitate istorie în cultura românescă. Unul dintre organizatorii societății, în roman, este Neculiu-Rareș care-l convinge pe Covrig, nefericitul în dragoste, să contribuie cu sume substanțiale la această întreprindere, să crească astfel în ochii viitoarelor pretendente la căsătorie: „…să fii acceptat între membrii onorar-fondatori ai societății literare Ulpia Traiana, care se compune din bărbații cei mai eminenți și merituoși din țară, acei care, departe de orice meschin interes, lucrează numai pentru progresul și lățirea belelor litere și belelor arte și, prin aceasta, pentru înnobilarea sufletelor poporului român”. Dar, mai departe, un alt presonaj revelează adevăratele finalități: ”Care gândești că a fost scopul lui Neculiu introducând pe nătărăul de Covrig în societate? Tot acela de a putea smulge contribuțiuni literare și patriotice. Sunt înțeleși, Calcânfaun și cu Rareș”. Prin urmare, nu tot ceea ce este format în Occident vine și acționează cu gânduri curate.
Mihai însuși, după momentul pierderii iubirii stranii din Italia se îndrăgostește de una din fetele familiei Balur, Adela, dar este iubit sincer de verișoara ei, Ana. El nu înțelege devoțiunea Anei și se lasă târât de jocurile Adelei, care nu-și dorește iubire adevărată, ci doar parvenire pe scara socială. Ea îl ademenește pe Mihai în plasa amăgirilor sale și se căsătorește cu un bătrân bogat care o distruge fizic și moral. După această prost calculată mezalianță îi scrie verișoarei sale plecate, pentru o moștenire, în provincie: „ A fi unită cu un om bătrân, grosolan, zgârcit, care toată ziua își numără banii și se tânguie de cheltuielile ce face soția lui, aducându-i neîncetat aminte că a luat-o săracă- ce nenorocire!” Dar ea își continuă nelegiuirile, pleacă de acasă cu un cinic precum ea și o sfârșește rău. Atunci când Mihai o întâlnește tot pe drumul pierzaniei, îi amintește fostului iubit cu răutate gratuită de data aceasta, menținută de autor in paradigma tipică romanelor de senzație ale epocii: „Totdeauna ai fost un străin pentru mine. Eu nu te-am iubit și nici nu ți-am dat dreptul a sprea că te voi iubi vreodată. Dacă am greșit cătră soțul meu, a mea este răspunderea”. Prin urmare, persoanjele negative rămân astfel până la capăt, iar cele pozitive la fel, poate puțin mai banale. Moralitatea în artă șterge o seamă din nuanțele vieții „care se viețuiește” și le mortifică după legile sale. Lucru acceptat încă de autori și de lectorii lor, până la eliberarea destul de întârziată de estetica romanului „de mistere” din secolul XIX.
Acum romanul se încheie cu decăderea completă a personajelor negative, iar cele șovăitoare, ca Mihai Vereanu, pierd din consistența forței iluministe cu care au fost înzestrațe de școlile civilizației apusene și alunecă ușor în capcanele mentalităților medievale, încă presistente în Moldova acelor vremuri. Mihai se călugărește, o izbăvește de păcate pe cea care i-a distrus viața și în final află că ființa de care s-a îndrăgostit în Italia era chiar sora lui, rod al păcatului tatălui său cu femeia celui care-l urmărea să se răzbune. Și aceasta dacă nu se putea înfăptui chiar pe făptașul însuși, se putea extinde pe familia sau pe descendenții acestuia. Astfel, personajul principal apărea mereu ca fiind salvat de Neacșa, vrăjitoarea țigancă, ea însăși aflată sub plocatul păcatului de a-i fi unit pe cei doi adulterini, cu meșteșugul vrăjilor sale. Astfel, un roman realist, psihologic și de mentalități rămâne încă tributar acestei viziuni narative false, dar mult îndrăgite de cititorii modești ai epocii. De unde rezultă că acest compromis al unui autor talentat și onest până la urmă, cu mentalitățile unei lumi profund îndrăgostite evaziunea în prejudecăți și necunoscut, ultragiază omenescul revelat în mod firesc de arta pură și simplă a narațiunii realiste și psihologice, care se respectă. Astfel, romanul Mihai Vereanu „plătește” din belșug ca valoare pentru menținerea acestor motive deja depășite în construcția lui, îndreptând spre încă un eșec această promițătoare creație, ca multe altele, din păcare, exemple ale genului narativ de largă respirație, din această epocă a începuturilor.
Geo CONSTANTINESCU
(Aparut in revista Arges, Anul XXI (LIX), nr. 4 (514), aprilie, 2025, p. 27).