https://blog.revistaderecenzii.com
Spectacolul Greciei teroriste mă făcu să refulez în mine puținele rele sovietice, pe care le cunoșteam la începutul lui 1928. Mai mult ca oricând, mă atașai operei bolșevice. De la ea singură așteptam salvarea lumii care muncește din greu. Astfel, mă înapoiai pe acest pământ fierbinte, cu ferma hotărâre de-a rămâne acolo. Și din mai multă curăție morală, îmi adusei și tovarășa de viață, o femeie de caracter, dintr-o bucată. Mai bună decât mine, mai chibzuită, deși mai tânără, îmi va fi de un ajutor sigur în momentele de slăbiciune, de furie sau neînțelegere.
Acum suntem doi pentru a vedea și a simți, așteptând să ne întâlnim cu Cretanul și soția lui, ca să formăm un bloc de patru conștiințe în serviciul aceluiași ideal.
Debarcăm la Odesa, pe un ger de crăpau pietrele, îmbrăcați subțire într-o asemenea țară, ceea ce ne obligă să ne baricadăm în camera de la hotel. Ziariștii, fotografii, operatorii de film alergară și ei, alertați de telegrafistul de pe vasul „Cicerin“, care anunță U.R.S.S.-ului expulzarea mea din Grecia. Simt, totuși, că serbarea s-a sfârșit. Din fericire. Străzile nu mai sunt pavoazate, vitrinele sunt mai puțin fastuoase; tam-tamul a dispărut. De astă-dată, avem de-a face cu patria sovietică din toate zilele. Este ceea ce noi voim, ceea ce ne trebuie.
Dar, pentru prima oară, trebuie să plătim peste tot. Aflu acum că o rublă valorează o jumătate de dolar. Camera de la hotel, cu greu locuibilă pentru o femeie – lipsesc apa caldă și chiuveta – costă între cinci și șapte ruble, fără taxele respective. O masă în doi, patru-cinci ruble. La capătul unei săptămâni modeste, mai am o sută cincizeci de ruble, cu cheltuielile la zi. Duc o viață de nepman. Nu pot rezista și cer reducerea care se acordă emigranților politici, printre care mă număram. O cer, molatic, căci am oroare de regimuri de favoare și aflu că trebuie să umplu o puzderie de formalități, să fac demersuri plicticoase, să risc să mă lovesc de un refuz sau în cel mai bun caz să nu obțin decât o reducere de șase la sută. Nu! renunț. Dacă nu pot trăi ca emigrant, voi trăi ca nepman, afară dacă unele republici vor voi să mă considere musafirul lor.
Căci aceste popoare sunt primitoare și ospitaliere ca nici un altul. La masa cea mai modestă, în coliba ultimului dintre pârliți, se află totdeauna un loc pentru unul și mai pârlit, sau pentru vizitatorul care cade pe neașteptate. Această generozitate explică o inepuizabilă capacitate de rezistență în fața răului, întrajutorarea este practicată pe o scară necunoscută în Occident. Și a trebuit ca o doctrină de Stat, lipsită de sentimente, să înghețe inimile, să abrutizeze capacitatea de-a judeca, să exagereze egoismele, ca să vezi producându-se erupții sistematice de ură colectivă, care merg între frați nevoiași până la denunțări în masă și până la crime.
Cu mult înainte ca eu să aflu adevărul — ceea ce n-a întârziat să vină, în toată oroarea lui când aveam să părăsesc Rusia – aici trebuie să previn pe cititor că aceste conflicte intestine și mârșăvia lor, aceste drame sociale și cruzimea lor, această degradare morală, unică în lume, a vastelor straturi populare, aveau să constituie singura documentație care m-a interesat, singura pe care aveam s-o cunosc în profunzime și aveam s-o aduc din U.R.S.S. Ea se află la baza criteriului ce mi-am făurit în materie de progres social. Ea va fi, vrând-nevrând, sabia lut Dasnocles, sfinxul cu enigma monstruoasă sau acel manetekel-fares, al legislatorului pe care viitorul îl va chema pentru a răsturna ordinea umană, nu să-i dea un chip mai puțin abject decât cel purtat astăzi, grație unei lupte milenare pentru mai binele individual, în detrimentul celui al comunității.
Or, ceea ce se face pentru urâțirea și mai mult a acestui chip. Or ceea ce se face și mai mult pentru sluțirea acestui chip este atunci când se instituie regimuri care provoacă atari vârtejuri în străfundul noroios al sufletului omenesc, aducând la suprafață tot ceea ce instinctele noastre au mai hidos. Minciuna, ipocrizia, delațiunea, asasinatul devin atunci mijlocul cel mai facil pentru a asigura existența tuturor celor care au înțeles că nu ajungi la nimic prin muncă, cinste, franchețe.
În ordinea capitalistă democrată, aceste vicii sunt pedepsite de Codul penal. Fără îndoială că unii izbutesc să scape de legi, să-și etaleze ziua-n amiaza mare și să creeze situații de invidiat celor ce le practică în complicitate tacită cu regimul putred. Ce am deveni noi, în ziua când dictatura de dreapta sau stânga, le va ridica la rangul de sistem de guvernare?
Lăsați slobozi oficial acești monștri, fie și numai o zi, – zece generații nu vor fi în stare să-i pună cu botul pe labe. Din înălțimea fotoliului vostru dictatorial, spuneți oamenilor că pot face tot ce vor, cu singura condiție de-a asculta pe stăpân și ei nu vor face altceva decât să alunge pe popi și să-i aducă înapoi pe vrăjitori, cum au făcut inocenții ciuvași. Căci ambițiile, egoismul, desfrâul sunt mult mai nemăsurate la omul pretins civilizat, decât la cel sălbatec. Și cutare fabricant de parfumuri, – divin furnizor pentru vaginuri sifilitice și dușman feroce al comunismului, – nu va fi mirat să afle că, în patria proletariatului, produsele lui de negăsit au devenit un țel vital pentru toate femeiuștile sovietice, de la nevasta Comisarului poporului până la comsomolista isterică.
Alte țeluri vitale sunt frumoșii ciorapi de mătase, blănurile splendide, apartamentul frumos, postul bine plătit, adică tot ceea ce în țara burgheză rămân țeluri vitale pentru majoritatea cetățenilor. Cu o diferență! Cu această diferență jalnică, că în „patria“ burgheză – „patria“ fascistă, separat – un denunț de erezie politică nu-i suficient ca să trimită un om la moarte sau închisoare pentru a-i lua locul sau apartamentul, nefăcând din denunțător un stâlp al puterii, așa cum se poate vedea, vai!, în patria proletară de azi.
Rațiunea acestei cărți este, deci, numai de-a pune fierul roșu pe abcesele care acoperă în întregime corpul Revoluției, și între care unul, pe care-l voi descrie mai departe, m-a plesnit în plină față, inundându-mă cu un puroi ce-l port și-acum pe obraz, otrăvindu-mi existența. În fața unei atari putreziciuni precoce, care constituie temelia a tot ceea ce acest regim a construit și promite să construiască nu va sta în picioare. Chiar de-ar ajunge la capătul viitorului „plan cincinal“ să aducă fericirea întregii omeniri, eu le-aș cere totuși socoteală pentru oasele sfărâmate în mașina de fabricat fericirea, atât cât este de adevărat că fericirea Omenirii nu mă interesează decât din ziua când ea încetează să mai fie criminală, începând să devină morală.
Spuneți-mi care-i mărimea puterii, pe care viața v-a pus-o în mâini; și în funcție de exercitarea ei, ce ați făcut cu această putere în raport cu semenii voștri. Numai astfel vă voi spune cine sunteți.
Iată în ce fel sunt revoluționar. Iată tot ceea ce viața mea aspră – universitatea mea frumoasă, – m-a învățat să cer de la oameni și de la mine însumi.
În afara acestei legi, nu cunosc nimic, nici chiar prietenia. N-am de cerut socoteală nimănui.
STRĂBĂTÂND ORAȘE ȘI SATE, STEPE ȘI MĂRI, MUNȚI ȘI FLUVII
[modifică]
Acum când mă pregătesc să-mi golesc sacul, datoria mă obligă să spun la începutul acestui ultim capitol că Sovietele mi-au satisfăcut tot ce le-am cerut, informându-mă și înlesnindu-mi, în toate felurile, călătoriile de-a lungul și de-a latul Uniunii. Patru permise de „liber parcurs“, pe apă și pe pământ, valabile pe tot întinsul Uniunii Sovietice, mi-au fost eliberate la simplă cerere în iulie 1928, valabile până la sfârșitul anului[18]. În cele mai multe dintre republici, cele mai frumoase automobile, – ale guvernului sau instituțiilor oficiale, – veneau să ia grupul nostru de patru pelerini, ca să străbatem mii de kilometri. Bărci cu motor și chiar vaporașe ne-au stat la dispoziție, din zori, pentru a ne conduce departe spre golfuri, delte și în desișul fluviilor. În Caucaz, ne-am urcat pe cai și am pornit la drum, însoțiți de patru carabinieri, ca să vedem ruinele castelului reginei Tamara și cavernele troglodiților de la Vardzia. În Moldova sovietică, la Bîrzola, prieteni vechi — deveniți comisari ai poporului – au venit cu drapele și muzici în frunte, să ne ia la coborârea din tren, – primire neașteptată, în fața căreia mi-am stăpânit cu greu lacrimile, căci am oroare de animalul din noi când se ambalează în folosul său. Mi-au fost decernate titluri de onoare. În sfârșit, ceea ce este capital, mii de oameni m-au sărbătorit între Murmansk și Erevan, între Nistru și Volga. Am îndrăgit un mare număr dintre ei. Și tuturor le-am jurat să-i slujesc.
Cum vreți, oare, să nu blestem ziua când maică-mea m-a adus pe lume, de vreme ce o politică neghioabă dublată de-o doctrină de neînțeles mă desparte acum de ceea ce constituia pivotul credinței mele și-mi acoperă fața cu un văl al apostaziei care mă nefericește?
Fiți blestemați, politicieni și dogme care comiteți atari crime, care învrăjbiți oameni de aceeași credință, semănând ura în inimile oamenilor înfrățiți, desfigurând chipul prietenului și faceți să eșueze opere, ce nu vor fi niciodată create de alți oameni și în alte timpuri. Fiți blestemați politicieni și degme!
Iată, din mers, cronologic, călătoria noastră de necrezut:
ODESA
[modifică]
Petrecem aproape toată luna martie la Odesa, unde români și greci rusificați, îmi mărturisesc, sincer și în intimitate, încrederea lor în Puterea Sovietică. Printre ei, o figură frumoasă de „fost“, trăind la marginea vieții sovietice, – mă tulbură cu existența lui penibilă și bucuria sa. Paralitic de ambele picioare și tuberculos, mătăhăind în cârje, din toate proprietățile de ieri nu mai are decât un parter luminos, garnisit cu mobile frumoase, ca și biblioteca sa foarte frumoasă. Pentru că i le-au lăsat, păstrează bolșevicilor o recunoștință impresionantă. El se cabrează pe cârje, la idea singură că „profitorii“ vechiului regim ar îndrăzni într-o zi să se atingă de ordinea nouă. El însuși mi-o spune, cu dezgust profund, că a fost unul dintre acești „profitori“. Vanitate, exces, exploatare, indiferență față de tot ce este progres uman și incapacitate în a simți gravitatea vieții. Această gravitate o cunoaște acum și o găsește impozantă, bogată în lupte, suferințe, dar de asemeni cu bucurii reale și meritate. Îl revoltă că această față adevărată a vieții să nu fie cunoscută decât de cei umili.
— Aș fi murit ca un imbecil, dacă bolșevicii n-ar fi trecut pe acolo!, o strigă el, cu fervoare.
Este un intelectual rafinat, se pasionează de arheologie, pictură și cărți rare. Își câștigă existența, într-un fel impropriu infirmității sale, conducând delegații de muncitori sovietici prin muzee, fabrici noi și instituții.
Lui îi datorez ceea ce este mai elogios în activitatea comuniștilor ucraineni.
Unui muncitor român îi datorez oribila poveste a asasinării institutoarei franceze Jeanne Labourbe de către trupele albilor și pentru care proletariatul și institutorii francezi trebuie să ceară socoteală imperialiștilor din țara lor.
Dar, la Odesa, am pătruns pentru prima oară în casa directorului comunist al unei mari întreprinderi de Stat. Am ieșit de la el dezgustat. Interior de proaspăt îmbogățit, de mic burghez, confortabil după pofta inimii și gemând de lucruri bune. Avea ca stăpână o femeie searbădă și înzorzonată și ca maistru, un muncitor modest, ce nu-și revenea din chilipirul ce i-l aducea legitimația de comunist.
Părăsesc Odesa, alungat de medic, care mă găsește bolnav și bun pentru o serioasă odihnă în Crimeea.