https://blog.revistaderecenzii.com

Ajungem acolo cu vaporul, însoțiți de zăpadă învolburată. La bord, sunt recunoscut de un grup de tineri cineaști, care mă recunosc de îndată. Entuziasm, profesiune de credință. Mă dăruiesc lor, cu frenezie și sunt răsplătit. Sunt tineri care au făcut războiul civil și îmi povestesc isprăvi nebănuite și de neînchipuit, îmi par plini de talent, capabili, bogați în naturalețe și sinceritate. Cum sunt înarmat cu o scrisoare de recomandare, abia sosiți la Ialta – care este înzăpezită —, ei mă conduc la vechea fabrică de filme „Vufku“, al cărei personal se înghesuie și ne rezervă o cameră mică, împodobită cu mici obiecte, care vin din palatul de la Livadia și care sunt făcute de mâinile auguste ale împărătesei „tuturor Rusiilor“. Asta mi-ajunge ca să-mi devină odioase, în ciuda înfățișării lor distinse.

La Ialta cădem peste prima personalitate bolșevică fanatică, ce se dedubla pentru noi într-un prieten tandru, sentimental, inteligent. Este Mihail Pugaciov, gardianul responsabil al acestor studiouri, în curs de abandonare. Mișa e un om pur, un sincer, o inimă. Pentru început și știind, plin de admirație, ce musafir de mare încredere primește, devotamentul său îi impune o rezervă curtenitoare, care după câteva zile se va transforma îndată într-o prietenie de care îmi voi aduce aminte mereu. Devenim frați, mai degrabă trei, căci tovarășa mea îl iubește ca și mine. El e tânăr, îndesat, corect, pudic, sever. Din păcate, nu știe o boabă din vreo limbă străină, iar noi tocmai buni de bătut dacă vorbim rusește cu oricine ar fi.

Și totuși, nu se terminase luna, că începuserăm să ne înțelegem, chiar în amănunt. Cu dicționarul în mână, compuneam fraze caraghioase, pe care le corijam râzând cu lacrimi. Mișa nu știa să spună corect, în franțuzește, decât „cutremur de pământ“, cuvând ce-i revenea adesea în conversația cu noi, după teribilele cutremure suferite de Crimeea, și de care Ialta ne oferea lamentabilul spectacol.

Aici a fost turnat, fără să fiu anunțat, filmul după prima mea carte. Este o frumoasă reușită fotografică; cât privește Chira mea, ea devine din nefericire o femeie care își regretă trecutul și se omoară.

În prezent, fabrica de filme nu-i decât un comerț cu vechituri, care imobilizează de ani și ani un imens teren și a cărei întreținere costă câteva mii de ruble pe lună. Îl întreb pe Mișa care sunt rațiunile acestei incurii. Își cască ochii gravi și-mi răspunde cu convingere:

— Se va lichida totul, dar nu se poate face cât ai bate din palme. Nu-i cu putință. Suntem debordați și lipsesc oamenii. Revoluția înseamnă mult, dar după Revoluție situația e alta. O veți vedea, când o veți face în Europa.

Când o vom face!…

Mișa mă plimbă peste tot și mi-arată tot. Oficiali vin de la Simferopol. Și în loc să mă odihnesc, iată-mă rostogolindu-mă de-a lungul unui paradis terestru, care nu suportă comparația. O pădure de vile și palate feerice, care au aparținut toate prinților și marilor duci. Astăzi, această comoară de sănătate și de admirat se află în mâinile poporului.

Desigur, cei mai răi iau partea leului. Toate aceste domoldyka (case de odihnă) nu sunt totdeauna pline de cei care au mare nevoie. Funcționari, care știu să dozeze zilele de odihnă și să distribuie locurile disponibile, își rezervă uneori pe cele mai bune. Dar, oare nu se spune că justiție perfectă nu-i în astă lume?

N-are a face. Doresc clasei muncitoare franceze să facă din Coasta de Azur ceea ce a făcut clasa muncitoare sovietică din Crimeea și Caucaz. Chiar imperfect, chiar comițând nedreptăți, aceasta ar fi infinit mai bine decât ceea ce este acum.

Orice ar fi.

Sursa: https://ro.wikisource.org/