https://blog.revistaderecenzii.com

Ziua următoare, miercuri, înainte de amiazi, Platamonu sosi la Lespezi cu cabrioleta, aducând și pe avocatul Olimp Stavrat, pe care-l găzduia la Gliganu.

— Iacă, ajungem cu bine, domnule avocat! zise arendașul, care mâna calul, având alături de dânsul, în față, pe Stavrat, iar în fund, pe Aristide.

— De ajuns văd că ajungem, dar cât de bine, vom vedea la urmă! răspunse Stavrat nervos, mângâindu-și bărbița ciupită puțin de cărunțeală și uitându-se mereu în toate părțile, parcă i-ar fi fost frică să nu răsară de undeva o ceată de țărani răzvrătiți.

— N-aveți nici o grijă, onorate domnule avocat! reluă Platamonu atât de ocrotitor, că devenea ironic. Nu sunt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș! Țăranul e foarte cuminte din fire, poate chiar prea cuminte!

Olimp Stavrat nu se putea însă liniști cu asemenea consolări platonice. Îi intrase în suflet o spaimă care-l tortura necontenit și-i zugrăvea toate primejdiile în niște culori atât de sumbre, că pretutindeni vedea numai stafii. Își blestema în gând inspirația nenorocită de a se lua după capriciile unei cucoane inconștiente.

Ce-i trebuia lui să-și părăsească pacea și siguranța din București și să se aventureze prin satele străbătute de fiorii răzvrătirii? Nu i-ar ședea lui mai bine, ca un om în vârstă ce este, să citească despre tulburările țărănești în jurnale, acasă la el, în fotoliu, sorbind o cafeluță dulce și fumând o țigară de foi, în loc să tremure pe aici? Știa dânsul, și din alte experiențe proprii, că a pune sentimentalism în relațiile de afaceri înseamnă a compromite și afacerile, și sentimentul. Ce l-a găsit să se ambaleze după clienta asta în așa hal prostesc? Bine, e frumoasă și pofticioasă, dar iată unde l-a adus. Și măcar de-ar fi profitat ceva. Ba deocamdată nici onorariul pentru procesul divorțului nu i l-a achitat. S-a ales cu avansul ce i l-a luat la început, când o trata ca pe o clientă distinsă.

Nu-și va ierta niciodată mai ales greșeala de a nu fi refuzat barem în ultimul moment să plece, când toate ziarele anunțau că dezordinile și sălbăticiile au cuprins toată țara. Sau să se fi oprit în Pitești, unde e armată, după ce a văzut prin toate satele din calea lor țăranii cu mutrele fioroase, în pâlcuri șoptind cine știe ce și complotând la lumina zilei și sub ochii lumii… Toată noaptea s-a zvârcolit fără somn, cercetând de nenumărate ori dacă e bine încuiată ușa și tresărind de groază la fiece zgomot de afară. Nu avea mare încredere nici în arendaș, oricât se arăta de amabil.

Cine garantează că nu e și dânsul înțeles cu țăranii în taină, să se pomenească deodată cu tâlharii în cameră? Înainte de a coti pe poarta conacului, avocatul zări un grup de vreo cinci țărani într-o ogradă.

— Uite-i ș-aici! zise dânsul, tresărind și arătându-i arendașului cu degetul.

— Oameni de treabă, domnule avocat! îl liniști Platamonu. Îi garantez eu pe ăștia!… Îi cunosc bine!… Cel cu căciulă albă e Matei Dulmanu, bărbat cu stare și de inimă. Poate să aveți de-a face și dumneavoastră cu dânsul, că e dintre cei care se întovărășiseră să cumpere proprietatea coniței Nadina!

Avocatul Stavrat se oprise și ieri, de două ori, în curtea conacului bătrânesc, când au sosit și când pe urmă s-au înapoiat de la Miron Iuga fără să fi intrat în casă. Totuși acuma examină clădirile și ograda, parcă niciodată nu le-ar fi văzut, observând ursuz:

— În conacurile astea nu e nici o siguranță… Deschis peste tot, intră cine poftește, te gâtuie și-ți dă foc, și pleacă pe aci încolo, nesupărat de nimeni.

Platamonu nici nu mai răspunse și se mulțumi să zâmbească, pe când în dosul lor Aristide râdea pe înfundate de lașitatea avocatului, ținându-și gura cu mâinile să nu bufnească.

De fapt, conacul, într-adevăr, era cam neglijat, mai ales în privinț a dependințelor. Întreținerea cădea în sarcina arendașului, care avea dreptul să-l utilizeze după bunul său plac, afară de clădirea principală, pe care Gogu Ionescu o restaurase acum câțiva ani și o rezervase pentru el și soția sa. Platamonu întrebuința numeroasele acareturi de aici mai mult ca magazii și depozite. Grajdurile și cotețele stăteau aproape goale. Un căluț pentru îngrijitorul conacului, Dumitru Ciulici, o vacă de lapte, câteva păsări, ca să aibă boierii, când vin pentru câteva zile sau măcar pentru trebuințele imediate. Dacă stau mai îndelung, arendașul se îngrijește să trimită de la Gliganu completările necesare. În toată harabaia de curte locuia numai Dumitru Ciulici cu familia, adică nevasta și patru copii. Arendașul l-a moștenit și-l păstrează, fiindcă e de ispravă.

Muierea lui Dumitru a fost bucătăreasă la Pitești și deci știe să gătească perfect pentru boieri, iar fata cea mai mare, Ileana, s-a învățat a face serviciul în casă ca o jupâneasă de la oraș. Pentru alte nevoi, Dumitru s-a obișnuit să cheme oameni sau femei din sat. Totuși conacul nu-și capătă înfățișarea de viață decât rareori, când se adună mai mulți boieri. Numai atunci se înviorează curtea de oameni, de mișcare și de zgomot.

Acuma, într-un șopron, șoferul curăța automobilul, fluierând de zor o melodie nemțească. Și câteva găini și rațe se plimbau prin curte, bucuroase de căldura soarelui. Dumitru Ciulici, cu fața osoasă, mustăcioasă, puțin adus de mijloc, se iuțea să ajute boierilor a coborî. Întrebat, înștiință pe Platamonu că conița s-a odihnit bine, s-a sculat mai adineaori și în clipa aceasta se află la oglindă, gătindu-se.

Din cerdacul care apăra intrarea, arendașul introduse pe Stavrat într-un vestibul mare, unde așteptară câteva minute, până ce apăru Ileana să le spuie că conița vine numaidecât și să poftească dumnealor în salon. În stânga era salonul și un fel de cameră de lucru pentru Gogu Ionescu, în dreapta sufrageria, despărțită printr-o altă odăiță de odaia de culcare, care, de altfel, comunica direct și cu vestibulul. Gogu împărțise în două odăița de la mijloc și instalase o baie modernă, care dădea numai spre dormitor. Din sufragerie, spre fund, un coridor ducea într-o cămăruță transformată în oficiu. Pe urmă venea bucătăria mare și mai încolo încăperile pentru servitori, în care locuia Dumitru Ciulici cu ai săi.

Nadina intră fragedă și frumoasă ca o rază de soare primăvăratic. În ochii ei lucea o bucurie trandafirie.

— Ei, tot speriat, cavalerul meu viteaz? zise cu ironie drăgălașă către Stavrat. Vai, dacă aș fi știut că ai să fii așa de circumspect, te-aș fi cruțat: mi-aș fi ales alt avocat!

— O, dumneavoastră glumiți, coniță, pentru că n-aveți experienț a vieții! murmură avocatul, îngrijorat. Din nefericire…

— Nu, te rog, încetează, domnule Stavrat, cu lamentările! reluă Nadina serios. Ori vrei cu tot dinadinsul să mă faci să regret c-am venit? Nu voi regreta, fii sigur! Din contra, parcă niciodată nu mi s-a părut mai interesant la țară ca acuma! Primăvara aceasta e mai superbă ca toate sau poate mi se pare mie așa, pentru că sunt pe cale să… Dar mai bine să vorbim despre afacerile noastre!

Cei doi schimbară o privire de înțelegere. Despre „afacerile“ Nadinei vorbiseră ei aseară, după cină, pe îndelete, până spre miezul nopții. Discuția i-a convenit avocatului, fiindcă astfel se întârzia retragerea la culcare de care îi era groază. Platamonu i-a explicat, și Stavrat a fost de acord, că doamna trebuie să se hotărască întâi cui vinde, ca să se poată trata serios. Stând de vorbă în același timp cu mai mulți amatori, fără a se intra în detalii practice, înseamnă vreme pierdută și frământare zadarnică pentru toți. El ar avea dreptul să ceară a fi preferat.

Nu vrea totuși să se spună că ar fi forțat mâna cucoanei. E sigur că moșia, dacă se va vinde, numai el va cumpăra-o, căci numai el își dă seama cât face și cât rentează. Bine și înțelept ar fi fost să fi încheiat tranzacția atunci când i-a propus el și a stăruit.

Atunci însă Nadina n-a vrut să trateze. Azi situația s-a schimbat în defavoarea ei. Cu mișcările țărănești actuale, nimeni nu mai cutează să-și vâre capitalul în proprietăți rurale, când nu știe ce va aduce ziua de mâine. El, în orice caz, acuma n-ar mai reflecta decât cel mult la o opțiune, urmând ca eventuala definitivare să se facă după ce se vor mai liniști lucrurile.

Nadina ascultă puțin nerăbdătoare obiecțiile și scrupulurile avocatului, se jena să-l întrerupă și să-i spuie că a făcut apel la dânsul tocmai pentru că ea nu știe să se descurce, iar nu ca el să-i demonstreze și să multiplice încurcăturile. Totuși în cele din urmă îi zise:

— Eu îți comunicasem, dacă nu mă înșel, că vând cui îmi plătește mai mult și îndată! Acuma amănuntele urmează să le aranjezi dumneata…

— Da, dar nu putem face licitație publică! observă Stavrat.

— Nu putem asculta ce oferă fiecare și pe urmă să decidem? surâse Nadina.

— S-ar putea în alte împrejurări, coniță, dacă-mi dați voie și mie să mă amestec în vorbă! interveni Platamonu. Momentul însă nu e prea potrivit pentru astfel de încercări.

— Adică din pricina țăranilor, răspunse Nadina. Prea bine. Eu nu mă dau în lături să vând țăranilor. Le-am promis că vom sta de vorbă când va fi cazul. N-avem decât să stăm de vorbă!

— Cred că ar fi de prisos, coniță! făcu iar arendașul. Țăranii, și când se zbăteau să cumpere, se gândeau și la preț redus, și la mari înlesniri de plată, deoarece ei n-au alt capital decât munca lor…

— A, nu, în asemenea condiții nu! protestă Nadina.

— Ei vor, firește, și azi, să ia proprietatea dumneavoastră, dar vor s-o ia gratis! continuă Platamonu.

— Cum gratis? Cum s-o ia?

— Adică fără să plătească nimica și să împartă pământul între dânșii!

— O, o, ce idee!

— Cu toate astea ei speră și așteaptă, pentru că așa bate vântul acuma! zise arendașul.

— E puțin anacronic să ne mai mirăm de pretențiile sătenilor când știm din ziare, cel puțin, că în multe locuri au început să-și puie în aplicare speranțele într-un mod cât se poate de evident!

bombăni Stavrat. Nu încape, prin urmare, nici o îndoială că momentul nu e excesiv de fericit pentru a trata vânzarea unei moșii și încă la fața locului. Tatonările acestea se puteau face perfect și la București.

— Înțeleg reproșurile dumitale, ripostă Nadina contrariată. Dar de ce nu mi le-ai făcut la București?

— V-am prevenit că e periculoasă călătoria la țară și nu m-ați ascultat.

— Să lăsăm călătoria cu pericolele. Dacă-mi spuneai că nu se poate trata vânzarea acuma sau că o putem face mai bine în București…

— Aveți dreptate, coniță. Am neglijat, recunosc…

Avocatul se simțea vinovat că a făcut prostia de a pleca din București, nu că n-a sfătuit-o pe ea. De aceea nici nu-l mai interesa acuma pe el afacerile ei, ci necazurile lui. În sinea sa se gândea numai cum s-ar putea aranja ca diseară să nu mai doarmă la conacul din Gliganu, ci să fie cel puțin în drum spre București. N-a îndrăznit să spuie nici Nadinei, nici arendașului ce a văzut ieri în Amara când a întors capul în mașină. Nu l-ar fi crezut și ar fi râs de el. El însuși nu era prea sigur dacă n-a fost cumva o simplă închipuire a lui de om cu nervii exasperați. Dar chiar de n-ar fi fost ieri decât o viziune, mâine scena poate să devie realitate. De ce s-ar expune el, om bătrân și cu mintea sănătoasă, să fie măcelă rit de țăranii înnebuniți? Ba chiar trebuie să profite până ce mai e posibilă salvarea.

— Acuma, coniță, să mai aveți și dumneavoastră nițică răbdare!

reluă Platamonu. Ați făcut foarte bine c-ați venit, să vadă oamenii că nu vă lepădați de moșie, cum ziceau dânșii. Chestie de câteva zile, până ce se va mai domoli dârdora asta cu răzmerițele. Azi o să treacă și domnul prefect pe aici, că e prin județ, să vorbească cu țăranii, să-i astâmpere și să le scoată din cap închipuirile…

— Dar bătrânul Iuga? întrebă Nadina. Ieri i-am zis doar bună ziua. E imposibil să mă eschivez. Trebuie să discutăm cu dânsul, să nu creadă că vreau să…

— Nu, nu, coniță! zise arendașul. Fiți sigură că nici dumnealui nu se gândește în clipele astea la tratative! Deocamdată azi stați liniștită și odihniți-vă, iar mâine vom vedea ce va mai fi. Dacă domnul Iuga va dori să vă spuie ceva, vă trimite dumnealui știre, n-aveți grijă!

Nadina, nemulțumită totuși cu soluțiile acestea, deși trebuia să le recunoască cuminți, zise deodată cu o candoare, parcă acum s-ar fi deșteptat:

— Atunci de ce am mai venit? Dacă era să aștept să treacă potopul, cum îmi spune de-abia acuma dl Stavrat, de ce m-am mai deranjat încoace?

— Să nu vă pară rău, coniță! o liniști Platamonu. Ați făcut o plimbare frumoasă și veți face și o afacere bună cu ajutorul lui Dumnezeu!

Convorbirea se prelungi. Vreo două ore fură sucite și răsucite aceleași întrebări cu aceleași răspunsuri și rezultate. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urât. Arendașul se retrase, făgăduind că spre seară va reveni să ia pe domnul avocat.

— Sper că ai să-mi faci curte, iar nu să mă sperii cu ororile țăranilor? glumi Nadina către Stavrat pe când Platamonu își lua rămas bun.

Olimp Stavrat își mângâia zăpăcit bărbuța, cu un surâs în care îngrijorarea se lupta cu cochetăria.

Afară, în curte, Aristide era nerăbdător. Ciupise puțin pe Ileana, în glumă și de față cu tatăl ei, cu care se apucase să discute, ca să-și omoare plictiseala, despre mișcările țăranilor de prin alte părți, Dumitru interesându-se grav dacă e adevărat că are să se dea pământ oamenilor.

— Aidem, puiule, c-am isprăvit! strigă Platamonu, coborând grăbit din cerdac și suindu-se îndată în cabrioletă. Aidem, adăugă mai încet, când Aristide luă loc lângă dânsul, că maică-ta o fi speriată!

Îndată ce ieșiră în uliță, dădură peste Matei Dulmanu cu oamenii de adineaori, care parcă-i așteptau. Într-adevăr, Matei făcu semn să oprească puțin și se apropie singur.

— Ce-i, Matei? Ce te doare? zise arendașul prietenos ca totdeauna. Țăranul trecu pe sub botul calului de partea cealaltă, lângă Platamonu. Fața îi era mai întunecată ca de obicei și în ochi avea o pâlpâire mocnită. Puse un picior pe scărița cabrioletei și, aplecându-se la urechea arendașului, rosti tainic:

— Cucoane, să te astâmperi cu Babaroaga, că-i rău!

Platamonu îngălbeni, dar, ca să nu-și arate turburarea, răspunse cu același glas blajin:

— Da ce s-a mai întâmplat, omule? Nu ți-am spus eu chiar ție că nu mă bag și nu mă amestec, dacă o luați voi?

— Apoi atunci ce cată aici cucoana? întrebă țăranul bănuitor.

— Bine, ea o fi vrând să o vândă, că doar e moșia ei!

— Apoi d-aia, să nu te bagi, că noi nu putem lăsa să ne ia nimeni pământul! făcu Matei cu o amenințare.

— Din parte-mi să n-aveți grijă, băiete! Numai cu dumneaei să vă înțelegeți! bâigui arendașul cu un glas care voia să fie ocrotitor și nu izbutea.

— Apoi cu dumneaei om vedea noi ce-om face! spuse țăranul.

Așa, cucoane! să nu zici că nu ți-am spus!

— Măi Matei, la mine vorba-i sfântă! zise Platamonu mai sigur de sine. La mine pe unde iese vorba iese și sufletul! Să știi, Matei!…

Rămâi sănătos!

Țăranul se dădu la o parte bombănind, în vreme ce arendașul își îndemnă calul:

— Hi, Ortac!… Haidem, că-i târziu!… Țțț!

2

[modifică]

— Da ce-o fi azi cu oamenii de stau toți ascunși pe-acasa? se minună Busuioc, ieșind pentru cine știe a câta oară în pragul cârciumii și uitându-se pe uliță. Că de la mușterii ca tine slabă nădejde de viață, măi Spiridoane!

Spiridon Răgălie băuse o măsură de țuică și o plătise. Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif și nu se înlesnește cam de mult să zvârle ceva și să-l mai scază. Răspunse dulce, să fie pe placul cârciumarului:

— Apoi, dacă s-a îndreptat vremea, s-or mai fi apucat și dânșii să curețe plugurile, să fie gata când o veni împărțeala pământului.

— Cum nu, că boierii nu vezi cum se îmbulzesc să-și lepede moșiile? făcu Busuioc din prag, cu spatele și batjocoritor; apoi, întorcându-se și trecând după tejghea, adăugă: Mă Spiridoane, tu ești bețiv și oropsit, dar tot parcă ai mai multă minte ca ceilalți, că barem nu te mai ostenești de pomană!

Țăranul, slăbănog și bătrân, își potrivi o mutră mai amărâtă și zise plângător:

— D-apoi că alții mai beau și de bine, dar eu numai de supărări și de necazuri, măi nea Cristache! Că de când mi-a murit baba, uite-așa mă zbat, că noră-mea nu mă rabdă, și mă huiduiește, și nu mă-ngrijește…

— Lasă că-ți știu eu povestea, Spiridoane taică! i-o curmă cârciumarul.

— Cum să n-o știi tălică, vezi bine c-o știi, bolborosi bătrânul jignit, întorcând privirea spre ușa deschisă pe care tocmai intra un copil al lui Filip Ilioasa, încălțat și curat.

— M-a trimis tata-mare să-mi dai… să-mi dai… strigă copilul, lipindu-se de tejghea, cu glas subțire, cu ochii alunecând peste rafturile din fund.

— Ce să-ți dau pentru părințelul, Antonel? întrebă Busuioc surâzător.

— Să-mi dai… un litru de gaz, dar cu sticla matale, c-a noastră s-a spart! zise copilul încântat că și-a adus aminte.

— Bani ai, ori să…?

— Am, uite-i! făcu Antonel cu mândrie, arătându-i gologanii strânși în palmă.

Doamna Dragoș a picat adineaori de la Pitești unde fusese să-și vadă soțul întemnițat. Până la Costești a venit cu trenul și de acolo, cum a putut. Nici o birjă nu se încumetă să plece la țară, de frică, deși învățătoreasa ar fi plătit bine.

Se întorcea mai mâhnită de cum s-a dus. A stat toată ziua de luni pe la ușile domnilor, degeaba. Procurorul numai cu mare greutate a admis să-i lase merindea și banii. Totuși, ea nu s-a dat bătută. Ieri, marți, a schimbat macazul, a cinstit pe cine a trebuit dintre cei mai mici și așa a izbutit să vorbească câteva minute cu Ionel, care nici până azi nu știe de ce l-au închis, pentru că nimeni nu i-a spus și nici măcar de sănătate nu l-a întrebat. Învățătorul însă e convins că-l ține acolo ca să nu asmută pe oameni împotriva boierilor. Când i-a spus asta a și râs bietul Ionel și a adăugat că e mai bine pentru dânsul că se află acuma departe de Amara, fiindcă de-ar fi fost acasă și s-ar fi întâmplat ceva în sat, numai pe dânsul l-ar fi învinuit boierii de toate.

Florica povestea și plângea, iar bătrânii își frângeau mâinile, ascultând.

— Apoi lasă, că nici noi n-om mai răbda mult și le-om da lor ce li se cuvine! mormăi Nicolae Dragoș deodată, cu o ură care parcă înnegrea cuvintele.

— Ba mai stai mulcom, Nicule, și nu te tot băga în răutățile oamenilor! protestă Florica, ștergându-și lacrimile. Că de n-or ieși bine lucrurile, vina iar pe bietul Ionel are să cadă, c-o să zică lumea că el te-a învățat să…

— Să știu că mă taie bucățele și mă aruncă la câini, și nu mă las până ce n-oi plăti cui trebuie și ce trebuie! făcu flăcăul. Nu, nu, degeaba te superi, că n-ascult nici de tatăl din ceruri, așa să știi!

— Noroc, noroc, Trifoane! strigă Leonte Orbișor din uliță, oprindu-se o clipă, cu sapa de-a umăr. Te-ai apucat de treburi?

— Ce să facem? Pe lângă casă, răspunse Trifon Guju de pe prispă, ciocănind de zor.

— Bați coasa, Trifane, ori?… întrebă Leonte, fără mirare.

— O bat să fie bătută! zise Trifon fără să ridice capul.

— Mi se pare că vrei să cosești înainte de-a semăna?

— Apoi dacă trebuie?… De!

Carul cotea pe poarta veșnic dată în lături. Marin Stan, cu o închipuire de bici în mână, strigă din urma carului gol către copiii ce se jucau în bătătură:

— Fugi, băiete, din picioarele boilor!… Dați-vă la o parte!

Apoi, deodată, necăjit, se repezi înaintea vitelor, care o luaseră razna spre fundul ogrăzii.

— Fire-ați ai dracului de zăpăciți, unde vă duceți?… Hooo!…

Ho!… Ia seama, că am să-ți dau bătaie!… Hoo!… Ce, nu ți-e bine? Te-ai boierit, ai?… Apoi stai, că-ți dau eu!

Îl plesni cu codiriștea biciului peste bot, întâi pe unul, apoi pe celălalt, scrâșnind:

— Să nu fii boier, că te-a luat dracul!

— Nu știu ce să mă fac, socrule, zise Filip Ilioasa către preotul Nicodim, care ședea pe un jilț, în cerdac, la soare. Văd că vremea s-a îndreptat, pământul s-a zbicit și mă tot bate capul să începem aratul, că parcă mă și doare să stăm degeaba. Dar văd că oamenii…

Tăcu întrebător. Preotul bolea și de bătrânețe, și de amărăciunea cu fiul său, care-l obseda mai mult cu cât se simțea mai slăbit. Toată iarna a suferit ba de una, ba de alta, și a spus mereu că nu mai apucă vara. Odată însă cu primele raze de soare, se mai înviorase și-și recăpătase pofta de viață… Răspunse îngrijorat ginerelui său, care stătea lângă el, în picioare, gros, greoi, ca un butuc:

— De, Filipe, ar trebui, văd și eu, dar dacă oamenii…

Apoi cu glas schimbat:

— Dar mă mir ce mai așteaptă și oamenii de nu se apucă de munci?

— Se iau unii după alții și se îndeamnă, bolborosi Filip. Dar până una-alta, am rămas fără învoială cu boierul ș-apoi numai cu pământurile noastre…

Niculina aducea o ulcică de lapte fierbinte pentru tatăl său.

Adineaori se sfătuise Filip și cu ea. Se burzului cu vioiciunea ei obișnuită:

— Oamenii au înnebunit de tot și umblă după cai verzi pe pereți de o să rămână cu toții muritori de foame! Uite așa are să fie!

— Mai rău e că nu se alege nici așa, nici altfel! făcu Filip, morfolindu-și alene cuvintele. Ca să știm ce facem…

— Împotriva oamenilor nu ne putem pune, zise preotul strângâ nd în palme ulcica cu lapte, ca să-și încălzească mâinile. Ce face toată lumea vom face și noi, că n-avem încotro…

— Apoi dacă lumea s-o apuca de blestemății, Filip n-are să se mai amestece, că el e om cu casă grea și nu poate să se ia după cei dezmățați, care n-așteaptă decât să strice și să prade cum ne-au furat și nouă carnea astă-iarnă! reluă Niculina revoltată. Că oamenii nu ne-or da nici de mâncare, și nici n-or sări pentru noi.

Sunt pățită eu cu oamenii, de nici să nu mai aud de ei!

Filip, bucuros de energia soției sale, mormăi greoi:

— S-a stricat lumea și s-a înrăit cum nu se mai poate…

După o clipă, Niculina, parcă și-ar fi adus aminte, zise îngrijorată:

— Da ce-o fi pățit Antonel de nu mai vine de la cârciumă cu gazul, că a plecat de multișor și…

— Muiere, să taci! Auzi ori n-auzi! Să taci că, de unde nu, te plesnesc să mă ții minte și să nu mă mai înveți tu pe mine ce și cum! strigă Ignat Cercel mânios din ogradă, către nevastă-sa, care-l cicălea mereu din tindă:

— Apoi ție ți-e ușor să sudui, că umbli toată ziulica de ici-colo, dar eu ce să mă fac cu copilașii ăștia, bărbate, ce să mă fac? Și cu ce să le astup gura? Că de unde am putut am cerut, și m-am împrumutat, și m-am zbătut de-am ajuns să nu-mi mai dea nimeni nici un pumn de mălai…

Ignat înțelegea că femeia are dreptate și de aceea se supăra mai tare. Se apucase, că n-avea nici o treabă, să mai dreagă gardul, și cioplea, și bocănea de mama focului. Se opri o clipă, cu toporul pe tăietor:

— Măi muiere, tu nu pricepi de vorbă bună?… Ce vrei să fac? Să mă spânzur? Ei, iacă am să mă spânzur ca să te mulțumesc…

Că tu nu mai ai răbdare cum au și alți oameni și bați mereu din clanță: ham, ham, ham, parcă ai fi câine, și nu om! Că doar vezi bine că ne zbatem și trebuie să ne ajute Dumnezeu și nouă!

Femeia boscorodea în tindă. Glasul ei tânguitor îi borșea sângele. Lângă dânsul, stătea liniștit, sorindu-se, câinele jigărit și flămând. Văzându-l, fu cuprins de o furie prostească, parcă odihna câinelui l-ar fi sfidat. Îi trânti brusc un picior, rostogolindu-l la câțiva pași:

— Mai du-te dracului și tu, nu-mi sta-n picioare!

Câinele chelălăi prelung și jalnic. Chelălăiala îi făcea bine lui Ignat, ca o mângâiere. Murmură răcorit într-un târziu, reluându-și meremetiseala:

— Fire-ai al dracului să fii!

— Alo!… Alo!… Da, da, postul Amara!… Aici șeful postului, plutonier Boiangiu!… Poftim?… Tu ești, Popescule? Bată-te, nu-ți cunoșteam glasul… Pe-aci bine, liniște, Popescule! La voi, la Izvoru?… Tot bine… Ce zici? Au dat foc conacului? Unde? În Dobrești? A, Teleorman… E departe, prin mijlocul județului. Dar, oricum, nu-i bine. Jandarmii ce-au făcut?… A, nu sunt jandarmi…

Atunci d-aia, fiindcă altfel… Spune, spune, Popescule, ascult!…

Vasăzică a fost domnul prefect cu domnul căpitan la Izvoru și au plecat de o oră. Bine. Știu că trebuie să vie și-i aștept, dar mulțumesc că mi-ai dat de știre. Aici o să pice atunci mai după-amiazi, așa-i?… Bine, bine, perfect. Eu te înștiințez îndată, orice s-ar întâmpla aici. Și tu de asemenea despre situația de la voi.

Așa, Popescule!… La revedere și noroc! Ce face madam Popescu, bine?… Didina mea foarte bine. Mersi. Spune-i și tu din partea noastră!…

Boiangiu, vorbind la telefon, făcuse semne nervoase nevestei sale să tacă până isprăvește. Agățând receptorul, zise plictisit:

— Ce vrei, soro?… Mai lasă-mă acuma, că am de lucru…

Doamna Boiangiu citea Universul foarte regulat și era spăimântată de veștile despre tulburările țăranilor tot mai stăruitoare, care eclipsau toate crimele și faptele diverse ce o interesau de obicei pe ea în jurnal. De vreo două zile însă, de când citea despre lumea care se refugiase la orașe, își întreba întruna soțul că ea ce face și cum rămâne aici s-o omoare țăranii? Plutonierul își simțea subminat curajul militar prin intențiile ei de fugă, iar pe deasupra, cum doamna vorbea și în fața jandarmilor și chiar a civililor, îi demoraliza oamenii și răspândea între sătenii lui gânduri de rebeliune. A admonestat-o cu frumosul, a și înjurat-o, dar cucoana se ținea scai:

— Cu mine ce-ai hotărât, bărbate? Mă ții aici să mă…

— Ascultă, Didino, mă scoți din sărite! izbucni Boiangiu, profitând că erau singuri. N-auziși cu urechile tale că vine prefectul cu comandantul companiei?

— Am auzit, dar…

— Atunci să mă slăbești! Am să-ți bag pe foc Universul, fi-ți-ar al dracului!… Nici nu-mi mai pot face serviciul în tihnă din pricina smiorcăielilor tale! Te omoară și te omoară țăranii! Parca-ai turbat!…

Dac-o fi să te omoare, las’ să te omoare cu mine împreună, că d-aia te-am luat și te-am făcut cucoană de militar din ce n-ai fost!

Didina ieși plângând:

— Of, nu ți-ar mai ajuta Dumnezeu ție cum îți bați tu joc de durerile mele!… Fire-ar…

— Of, Doamne, Doamne, rău mă mai chinuiesc, măi Melentie, și nu mai vine moartea să mă ia și să ne scape pe toți! Că de cum s-a lăsat toamna zac și mă perpelesc și mă rog lui Dumnezeu să aibă milă de bieții copilași, că mi se rupe inima cât sunt ei sărăcuții de golași și de flămânzi… Aoleo, aoleu… nu mai pot, mă năbuș…

Uite cum mi s-au răcit mâinile!… Aoleu, Maică Precistă!

În cocioabă era un aer greu de sudori și de suspinuri. Pe geamurile murdare de-abia pătrundeau câteva raze de soare. În vatră fâșâia un ciot verde bolbocind șomoioage de fum. Un băiețel de doi ani se juca gângurind vesel cu un pisoi bălțat, la picioarele patului, jos, pe pardoseala de lut umed.

Melentie Heruvimu stătea lângă patul de scânduri cu mâinile împreunate în față, cu gâtul plecat puțin și se uita la femeia bolnavă cu ochii îndurerați de milă. Obrajii lui galbeni și supți zvâcneau când își auzea mațele ghiorăind, parcă i-ar fi fost frică să nu audă și ea. Într-un târziu o întrebă:

— Te doare rău? Pe fața femeii trecu o undă de înviorare, ca și când glasul lui i-ar fi alinat suferința. Răspunse cu un început de zâmbet:

— Nu mă doare, numai… Aoleu, aoleu!

Se zvârcolea ca o râmă zdrobită.

Peste câteva clipe dădu buzna pe ușă înlăuntru o fetiță de vreo cinci ani, îmbujorată și bosumflată. Începu din prag să pârască.

— Tată, Păvăluc mi-a zis că… și eu am zis că… și el a zis…

— Du-te și te joacă pe-afară cu copiii, Lenuțo, du-te, că maică-ta e bolnavă și…

Fetița n-ascultă până la capăt. Se retrase, satisfăcută. Din tindă începu să strige, de se auzi bine în casă:

— Păvăluc, a zis tata că…

Leonte Bumbu intrase să povestească repede nevestei ce-a aflat de la niște oameni care au trecut adineaori cu căruța spre Mozăceni: că au întâlnit, mai devale, în Teleorman, cete de țărani umblând din sat în sat, alungând pe boieri, luându-le moșiile și dând foc conacelor, ca nu cumva să se mai întoarcă înapoi…

Logofătul era mai îngrijorat ca boierul să nu se întâmple cumva să se scoale țăranii. Deși zicea, sfătuindu-se cu nevastă-sa, că el n-a năpăstuit pe nimeni și a ajutat unde a putut, încât n-are de ce să-i fie frică, adăuga că țăranii, când o pornesc razna, nu mai țin socoteală de nimic. Avea dânsul destui oameni de credință, care-l înștiințau ce se petrece în sat și care mereu îl asigurau că-l iubește toată lumea ca pe un frate. Pe asigurările astea însă nu prea conta, știind ce asigurări oferă și dânsul bătrânului Miron Iuga și cât sunt ele de adevărate. De altfel, fără a mai avea nevoie de informații, simțea el de ajuns că țăranii fierb și tot își iau vânt să facă ceva, fără să știe nici ei ce anume. Dacă acuma vor prinde de veste ce fac alții în alte părți, n-ar fi de mirare să se ridice și cei de aici și să se apuce de fărădelegi. Cum sunt oamenii de îndârjiți, te poți aștepta la orice… Pe când nevastă-sa tocmai îl liniștea că Dumnezeu e bun și o să-i ferească, un argat veni să-l vestească puțin speriat că-l cheamă repede boierul.

— Măi Leonte, băieții ăștia ai noștri de la curte ce treabă învârtesc acuma? întrebă Miron. Stăm și noi ca nenorociții ceilalți s-așteptăm revoluția? Aceia, săracii, s-au îmbătat de ațâțările derbedeilor și trebuie să-i lași să le treacă beția. Dar noi suntem încă treji, Leonte! Să ne vedem de treburile noastre, Leonte! Dacă nu putem începe muncile pe afară, pune-i cel puțin să curețe grădinile și parcul, c-a venit primăvara și mai mare rușinea de halul în care ne găsește!

— Prea bine, cucoane, am înțeles! zise logofătul ca un caporal în fața generalului.

— Ș-apoi, să nu uităm că e aici și conița Nadina, continuă bătrânul, și după-amiazi vine prefectul și pe urmă…

— De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță.

— Numai de-aici, din Vaideei. Fusei până la cuscru-meu Zaharia, răspunse Toader Strâmbu, oprindu-se.

Vorbiră despre vreme, despre pământ, despre sărăcie. Toader îi spuse că în Vaideei s-aude că prin alte locuri oamenii au și pus mâna pe ce-au putut, și-au alungat pe boieri, și au început să-și ia fiecare cât pământ îi trebuie.

— Of, că nu mai vine și la noi, să-mi iau și eu măcar nițel porumb de cel boieresc, să-mi satur copilașii, că greu am mai dus-o iarna asta! oftă Toader Strâmbu.

— Ba eu parcă m-aș lipsi de toate, dar tare mi-e sete să-i dau șefului numai două scatoalce, știi, românești, să le ție minte și-n groapă! făcu Serafim printre dinți, întunecându-se la față, parc-ar fi băut otravă. Uite-atâta poftesc, Toadere, și pe urmă poate să-mi taie capul!

Trăsura cea bună cu caii cei buni stătea la scară de un ceas, încărcată cu fel de fel de pachete și legături și Cosma Buruiană încă nu se îndura să iasă. Vreo doi argați cu pândarul Iacob Mitruțoiu se învârteau pe lângă trăsură, ajutau, potriveau…

În sfârșit, apăru arendașul cu toată familia, nevastă și copii, îmbondoriți și fiecare cu câte o cutie sau un pachețel în mână.

Vătășelul Lazăr Odudie, omul de încredere al lui Cosma, venea în urma lor, cu capul gol, ascultând respectuos potopul de instrucții. În vreme ce doamna Buruiană și copiii se instalau în trăsură, printre bagaje, arendașul mai spuse vătășelului:

— Așa, Lazăre… Cred că ne-am înțeles?… Să ai grijă de toate și să nu cumva să-mi lași casa singură, să te duci la cârciumă sau după alte parascovenii…

— Vai de mine, conașule, se poate? protestă Odudie. Nu mă cunoașteți dumneavoastră?

— Bine, bine, dar să iei seama, Lazăre! zise Cosma Buruiană, urcându-se și el sus pe capră, lângă vizitiu.

— Am înțeles, conașule! făcu vătășelul plecat, adăugând după o clipă, nedumerit: Iertați că vă întreb, conașule, dar ca să știu pentru… Dumneavoastră adică nu vă mai întoarceți?

— Ce vorbă-i asta, Lazăre? strigă arendașul. Cum să nu mă mai întorc? De ce să nu mă întorc?… I-auzi vorbă! O să-mi las eu averea vraiște? Și ce, e vreo pricină?… Se poate să-ți închipui așa ceva, Lazăre?… Nu, băiete! Noi diseară suntem înapoi, aici, nu ți-am spus? Ori da, nu ți-am spus… Diseară ne întoarcem, mai devreme, mai târziu, cum ne-o ajuta Dumnezeu. Ne ducem numai la Costești, să târguim câte ceva pentru copii, că vine vara și trebuie, iar la Pitești e prea departe… Așa, rămâi sănătos, Lazăre!… Hai, dă-i drumul, băiete!

Vizitiul țâțâi la cai. Trăsura se urni scârțâind și ieși din curte, cotind spre dreapta. Când dispăru, un argat râse:

— Ăsta s-a dus dorului… Nu se mai întoarce, cum nu plec eu!

— D-apoi să se întoarcă numai când l-oi chema eu! mormăi Iacob Mitruțoiu.

— Gura, gura, băieți! făcu Lazăr Odudie, vătășelul, fără convingere, ca o obligație mașinală.

— Ce vânt te-aduce, Luco, pe la noi?… Ia șezi!… Dă-i un scaun, măi babo, nu te mai zăpăci degeaba, că n-a venit la pețit! făcu Lupu Chirițoiu, când se pomeni cu Luca Talabă în casă.

— Apoi lasă, maică Paraschivo, c-am tot șezut! zise Luca așezându-se.

Voia să se înțeleagă cu moș Lupu cum și ce să facă cu moșia Babaroaga, care nici azi nu-l lăsa să doarmă. Cât a fost vorba de cumpărat cinstit, cum știa că se cuvine, s-a străduit, a alergat, s-a luptat în toate felurile. Nu s-ar da bătut nici acuma, dar a aflat că oamenii umblă să bage plugurile fără nici o învoială, să cuprindă care ce s-o nimeri.

— Eu în treburi d-astea nu m-am amestecat, moș Lupule, drept îți spun, și nici nu mi-au plăcut!… Acu oamenii tot vin să mă ispitească, ba unul, ba altul, să nu ne lăsăm și, dacă am început isprava, s-o și isprăvim… „Bine, bine, zic, am început-o, dar voi ați cârmit-o astfel!“ „Apoi am cârmit-o, zic dânșii, pentru că a venit dreptatea noastră și, după dreptate, ale noastre trebuie să fie toate moșiile…“ Eu văd bine că nu-i bine și totuși ei nu mă slăbesc, de nici nu mai știu pe ce lume sunt!

— Ba eu spun în fața oricui că-mi văd de necazurile mele și nu mă bag, nu mă amestec! se feri bătrânul Lupu. D-astea am mai pomenit eu că-s cu părul alb. Tot așa, c-o fi și c-o drege ș-a venit pe urmă potopul!… Nu, nu, Luco, nu-i bine!

În sufrageria conacului de la Vlăduța, o fetișcană așternea masa pentru o singură persoană. Era întâia oară, căci numai ieri au plecat domnișoarele la oraș și colonelul s-a întors azi noapte târziu și mâncat. Încercase întâi să așeze tacâmurile la locul unde ședea de obicei colonelul, dar i se părea masa prea bearcă. Pe urmă a mutat farfuriile în jurul mesei, poposindu-le la fiecare margine până ce a ajuns iar la locul obișnuit.

— Acu de i-o plăcea, bine, de nu, să-mi spuie dumnealui cum e mai bine! murmură fata resemnată și nemulțumită, aruncându-și ochii pe fereastra mare, deschisă, dinspre curte, unde colonelul Ștefănescu vorbea și nu mai isprăvea cu țăranii.

Bătrânul pensionar arendaș avea o înfățișare mai vioaie și glasul cutezător. Într-un moment de inspirație, alaltăieri, și-a adus aminte de maiorul Tănăsescu, care i-a fost camarad de promoție și de regiment ani de zile, la Severin, pe când erau căpitani. Nevastă-sa, fie iertată, a fost bună prietenă pe atunci cu Tănăseasca.

Mutați de curând la Pitești și fără copii, ar putea găzdui perfect pe cele trei domnișoare Ștefănescu până va trece primejdia la țară.

Nici n-a mai scris să-i întrebe. S-a îmbarcat ieri dimineață cu fetele și cu o încărcătură respectabilă de provizii diferite. A revenit singur și fericit. Scăpase de grija cea mai mare. Acuma putea vorbi liniștit cu țăranii, să mai și glumească și să-i batjocorească:

— V-ați boierit și voi, mă! Vă vine cu strâmbul munca! E mai ușor să stai cu luleaua-n gură decât să dai cu sapa, cum nu! Și să ocărăști pe boieri și să pui la cale rebeliuni! Ce zici, măi Ștefane?

— De, don’ colonel, făcu Ștefan cu fața zâmbitoare, mai încercăm și noi marea cu degetul.

— Vrem să vedem și noi cum o mai fi și altfel, că ce a fost am văzut și n-a fost bine! adăugă altul, întunecat.

— Numai să nu vedeți pe dracul, măi băieți! zise colonelul.

Peste câteva minute, din vorbă-n vorbă, țăranul zâmbitor întrebă:

— Da pe domnișoarele le-ați dus la oraș, don’ colonel?

— Ați fi poftit să le las aici să vă bateți voi joc de tinerețea lor, ai? răspunse pensionarul cu ton glumeț. Nu vă cunosc eu ce tâlhari sunteți voi?

— De ce, don’ colonel, păcatele noastre?

— Fiindcă sunteți, Ștefane! Nu m-am trudit eu destul cu alde voi la armată? Vă știu și măselele din gură!… Dar mie ce puteți să-mi faceți? Să mă omorâți? Ce, mi-e frică mie de moarte, mă? D-aia-s eu militar, mă?… Ori să mă prădați? Prădați-mă, dacă vă dă mâna! Că eu tot ce am, aici am băgat și cu voi am împărțit…

Nu-i nimic, băieți! Dumnezeu e sus și vede!… Eu nu v-am bătut, nu v-am înșelat, nu v-am năpăstuit, v-am ajutat, v-am ocrotit, v-am învățat. Acu puteți să-mi trageți cu parul. Așa-i? Colonelul se uită pe rând la țărani, așteptând o vorbă de protestare sau de recunoaștere. Oamenii tăceau. De-abia într-un târziu Ștefan, cel mai deschis, făcu:

— De!

Glasul se stinse gol ca o bășică de săpun.

— Oare ce-i cu tine, Petrică, dragul mamei, de nu mai ai stare și nu te strângi și tu pe acasă ca oamenii? se tângui Smaranda.

— D-apoi acu nu-s acasă, mamă? făcu Petre aspru.

— Ești, maică, dar stai mereu pe spini… Și, Doamne, groază mi-e să nu pățești ceva dacă te amesteci în toate, în loc să vezi de sărăcia noastră!

— Nu m-amestec eu, mamă, că nici n-am ce să m-amestec!

mormăi flăcăul. Dar dacă mă cheamă oamenii trebuie să mă duc, c-ar fi rușine să stau!

— Ba nu-i rușine, dragul mamei! Că io-s văduvă și copiii ceilalți sunt mai micșori și numai în tine mi-i nădejdea să ne mai înlesnim.

Că destul mi te-au ținut acolo la oaste, și eu am fost singurică, să mă lupt…

— Apoi tocmai s-aude că iar ne cheamă pe toți la regimente din pricina…

— Doamne ferește, și ne păzește, și ne mântuiește! se închină deodată femeia, cuprinsă de spaimă.

— Dar pe aici încă n-a venit ordin, că ne-ar fi spus primarul, urmă Petre. Acu ce-o fi o fi, nu-ți mai face grijă și supărare de pomană!

Și, după un răstimp, parcă să-și smulgă un cui din inimă, reluă înăbușit:

— Numai cucoana asta de n-ar mai sta pe aici că, nu știu, dânsa poartă toate relele… Barem de s-ar duce cu Dumnezeu, să nu ne mai amărască!

Smaranda se înfurie brusc:

— Ducă-se pe pustii de cucoană, fire-ar a dracului!

Primarul Ion Pravilă intră în cârciumă frecându-și mâinile mulțumit:

— Singur, Cristache, singur?… Uite-așa-mi place! Dă-mi repede un ciocănel că sunt grăbit!… Câte am eu pe cap acuma, nici nu mai știu pe ce lume sunt!

— Vine, vine prefectul? întrebă Busuioc, servindu-l.

— De l-ar aduce Dumnezeu mai degrabă, să se mai potolească și oamenii! zise primarul, dând peste cap țuica dintr-o înghițitură.

— Apoi parcă s-au mai mulcomit, că stau pe-acasă, murmură cârciumarul cu părere de rău. Numai Spiridon mi-a ținut de urât până adineaori de l-am și dat afară…

— Ehei, băiete, liniștea asta nu-i a bună, ascultă-mă pe mine!

făcu Pravilă misterios. Câinele când mușcă nu mai latră!

— Ai simțit ceva, ai auzit ceva?

— Ce s-aud și ce să simt? Parcă oamenii când fac ceva spun? Ori știe cineva?… Începe unul și ceilalți ca oile, Cristache!

— Urâte timpuri, don’ primar!

— De, după nimereală!… Măcar de nu s-ar urâți mai rău!

Își aduse aminte că e grăbit și, pornind spre ușă, strigă cu glas schimbat, poruncitor:

— Ia vezi, Cristache, să fie ordine și la tine! De unde știi că nu-i vine domnului prefect să intre și să-ți facă o inspecție? Mai bine să fii pregătit!

— Să vie sănătos!… Dar nu cred că-i mai arde nimănui de inspecția cârciumilor. Sunt focuri mai mari acuma!

3

[modifică]

Miercuri dimineața, Titu Herdelea merse foarte devreme la Drapelul, să comunice lui Roșu știrea despre revolta rezerviștilor și uciderea ofițerilor, mai ales că nici în Dimineața n-o văzuse apărută.

— Cunosc! zise secretarul cu superioritate. Știu și altele mai grozave. Dimineața a încercat s-o publice, dar a fost avertizată că va fi imediat confiscată toată ediția și-a trebuit să renunțe. Știu, puiule. Eu să nu știu? Se sculă de la biroul său acoperit de jurnale, luă pe tânărul Herdelea de mână ca pe un școlar și-l duse la o hartă a României bătută cu piuneze pe un perete.

— Vezi tu potcoava asta, puiule? îl dăscăli cu un glas de corepetitor experimentat, urmărind cu arătătorul sinuozitățile graniței. O vezi, vasăzică… Îți aduci aminte, acum vreo zece zile, când am vorbit noi despre tulburările țărănești, ce ți-am spus? Ei, am avut dreptate?… Iacă, d-aici au pornit, sus de tot, colțul dinspre Bucovina, cu jidanii… Ș-a mers așa câteva zile, și-a coborât mereu, și mereu cu „jos jidanii“ și „jos perciunii“. Îți aduci aminte, că și tu credeai că ar fi vorba numai de niște perciuni de jidani.

Ș-acuma uite colea a ajuns în Teleorman! Vezi? Și se întinde vertiginos mai departe pârjolul. Te asigur că în trei-patru zile va fi la Severin, adică va fi cuprins toată potcoava… Acuma au băgat-o pe mânecă domnii cu „jos jidanii“. Acuma simt pe pielea lor că țăranul nu face deosebire între jidan și creștin când s-a ridicat să-și caute singur dreptate. Ba tocmai unde nu-s jidani mișcările au început să ia un caracter mai sălbatic. În Moldova se pare că n-au fost omoruri și nu s-a vărsat sânge; pe când pe-aici mulți proprietari și arendași au fost măcelăriți de țăranii revoltați.

Se așeză iarăși la birou. Din mormanul de ziare numai capul i se vedea cu ochelarii, care sticleau ca niște ochi monstruoși… Titu Herdelea a ascultat îngrozit mai cu seamă de când i-a pomenit de Teleorman. Asta înseamnă că și Amara e în primejdie și, deci, și Nadina, despre care a vorbit aseară mereu la Gogu Ionescu.

— Domnule Roșu, te rog mult, zise deodată tânărul Herdelea, din Argeș ai vreo informație gravă?

— Încă nu, răspunse secretarul. Dar anevoie va fi ferit și Argeșul de potop, dacă bântuie în Teleorman, adică în vecini. Ei, ce vrei? Întrebași din cauza amicului tău? De, e periclitat foarte serios, deși nu se poate ști. Depinde mult și de capriciul sorții. În orice caz, fiindcă te interesează mai de aproape chestia, am să-ți dau o sursă de informație sigură și promptă. Du-te la Ministerul de Interne, la directorul Modreanu… Spune-i că te-am trimis eu, din partea gazetei. La el se centralizează toate știrile acuma, cele oficiale, firește. Are o însărcinare specială. E un om simpatic și subțire, mare amator de reclamă. Îți spun detaliile astea ca să știi cum să-l iai…

Titu mulțumi mișcat. Era fericit că va putea servi și el pe Grigore Iuga, îndeosebi, care l-a îmbrățișat atât de călduros de la prima întâlnire și nu s-a dezmințit deloc, apoi și pe Gogu Ionescu care, sărmanul, e atât de îngrijorat din pricina Nadinei…

Ușa directorului se întredeschise subit și în crăpătură apăru capul lui Deliceanu:

— Roșule, mai ai ceva?

— Nimic!… Poate mai spre amiazi. Am să telefonez și viu să anunț! zise secretarul fără să ridice nasul din jurnale. Când se închise ușa, Titu întrebă uimit:

— A și venit?

— Ehe! Chiar înaintea mea! râse Roșu ironic. Ne clătinăm, ne clătinăm!

— Guvernul? făcu Herdelea.

— Și guvernul, și toată banda, urma Roșu ursuz ca de obicei.

Ne ducem dracului cu toții azi-mâine…

— Cel puțin în opoziție vom putea lucra cu mai multă libertate!

zâmbi naiv tânărul.

— De opoziție să nu te bucuri, amice, pentru că e cu mari primejdii pentru noi! mormăi secretarul, apucându-se să-și frece nervos ochelarii, încât fără ei figura lui părea neputincioasă și mai acră. Văzuși ce armată de redactori, pararedactori și reporteri avem azi, toți mai mult sau mai puțin sinecuriști? Ei, mâine mă pot pomeni c-am rămas singur cu foarfecele astea, dacă cumva nu voi fi dat și eu afară!… Asta-i gazeta de partid, tinere! Care poate, profită cât e la putere, pe urmă… Dar tu nu-ți face inimă rea, puiule! adăugă când își potrivi ochelarii după urechi și văzu cum s-a îngălbenit Herdelea. Tu mai ești asigurat câteva luni, întâmplător. Până atunci ai vreme suficientă să te aranjezi…

Redacția apoi începu să se populeze. Fiecare nou sosit aducea câte o veste, toate care de care mai rele. Că răscoala s-a întins în județul cutare, că țăranii au ucis în cutare regiune atâția arendași sau moșieri, că armata s-a ciocnit într-un sat cu revoltații și au fost sute de morți și răniți de ambele părți, că în altă parte sătenii au alungat cu pietre un detașament de infanterie, că multe județe sunt complet izolate fiindcă țăranii au tăiat firele telegrafice și telefonice, că o doamnă proprietăreasă surprinsă de răsculați a fost dezbrăcată în pielea goală și purtată așa prin mai multe comune, că ministrul de război e idiot, pentru că trimite trupele recrutate din cutare ținut să reprime dezordinile tocmai în ținutul respectiv, încât soldații ar trebui să tragă în părinții și frații lor proprii, că astfel un caporal, după ce a împușcat pe tatăl său, care se afla printre țăranii răzvrătiți, a cerut voie căpitanului să-l înmormânteze și a fost decorat și citat pe ordinea de zi a întregii armate, că în anume orășele s-au format gărzi naționale pentru a se apăra de eventuale atacuri ale bandelor de țărani dobitociți, că la marginea județului Ilfov, azi-noapte, o patrulă de cavalerie de-abia a putut împrăștia o ceată de câteva mii de țărani, pornită asupra Bucureștilor…

Pe la unsprezece intră grav, ca un ministru fără portofoliu, Antimiu, reporterul gras, cu blana soioasă și căciulița de lutru fals, mai asudat ca alte dăți, căci afară bătea soarele și, dând mâna plictisit cu câțiva, șoptind „bonjur, monșer“, se prăvăli pe un scaun liber de lângă Roșu. Intrarea lui, ca unul ce culegea informații politice din izvoare înalte, potoli zelul limbuților gălăgioși.

Observând că tace, ca să-și dea mai mare importanță, Roșu îl întrebă ironic, dar și curios:

— Ai adus ceva, Antimiule?

— Ceva foarte important, nene Roșule! exclamă reporterul patetic. Din nenorocire nu pentru noi, cu toate că pe noi ne privește de aproape, fiindcă e soarta noastră la mijloc…

— Spune, frate, nu mai face literatură! îl întrerupse enervat secretarul.

— Ei bine, guvernul e căzut! zise reporterul, păstrând mereu un accent de durere în glas. Cel mult mâine seară avem guvern nou!

Pe urmă povesti celor doritori de amănunte că primul ministru a avut adineaori o audiență la rege în care i-a raportat că tulbură rile agrare au luat proporții atât de grave încât e nevoie de o urgentă și energică expediție de represiune. I-a arătat cu dovezi că nu s-ar mai putea conta deplin pe armata noastră pentru asemenea însărcinare tragică și l-a rugat să facă apel la concursul armatei austriace, adăugând că aceasta ar fi singura salvare și că altfel țara este amenințată de o completă distrugere. Regele însă a refuzat net să recurgă la amestec străin pentru pacificarea unor dezordini interioare și a cerut primului-ministru o soluție potrivită împrejurărilor și demnității țării. Neavând altă soluție, și din cauza opoziției care nu e dispusă să-i dea concurs nici chiar în situația actuală, primul-ministru a oferit regelui demisia cabinetului.

Demisia s-a primit în principiu, dar nu se va anunța până ce se va stabili succesiunea, ca să nu se sporească haosul. Pentru că guvernul viitor ar putea să aibă nevoie de anume legi urgente, trebuie să i se asigure deocamdată colaborarea actualului Parlament, ceea ce ar mai avea și înfățișarea unei uniuni naționale în fața gravității împrejurărilor și ar înlesni luarea de măsuri severe. Șeful guvernului și al partidului trebuie deci să se consulte cu prietenii săi și să raporteze din nou regelui. Dar acestea nu mai sunt decât formalități, care se vor împlini foarte repede.

— Vasăzică crunta opoziție? zise Roșu cu un surâs acru. Ia stai, să vedem dacă Deliceanu e în curent…

Trecu în cabinetul directorului. Peste câteva clipe Deliceanu se ivi în prag, cu fața puțin aprinsă, strigând:

— Ce tot spui, Antimiule?… Ia vino-ncoace!

— Șefule, ne-am curățat! zise reporterul iarăși patetic, dispărând în camera lui Deliceanu cu pași legănați de năduf.

Titu Herdelea se strecură afară. Roșu îi vârâse un cuțit în suflet.

De unde își închipuise că, muncind conștiincios, are asigurată o lefșoară din care să trăiască, azi iată-l iar ca frunza pe apă. Trebuie să se lămurească mai bine cu Roșu în chestia asta, ca să nu se pomenească pe drumuri.

Deocamdată căuta să nu se lase copleșit de gândurile negre.

Răul te chinuiește destul când a sosit, de ce să-i înmulțești efectele, suferind și în așteptarea sosirii lui? Fiind aproape de amiazi, se îndreptă spre Ministerul de Interne să găsească pe Modreanu.

Trebui să aștepte împreună cu alți gazetari, veniți de asemenea după noutăți. Directorul lucra cu ministrul, comunicându-i probabil tocmai dosarul telegramelor și rapoartele primite în cursul nopții și al dimineții. În sfârșit, sosi afabil, surâzător și sclivisit, zicând, dulce, ca o cucoană întârziată la întâlnire:

— Domnilor, dragii mei, scuzați-mă… Ministrul!… Timpuri grele, domnilor!… Numai un minut să lichidez dosarul ăsta și sunt al dumneavoastră!

Sunase. Un funcționar bătrân și necăjit la față luă dosarul roșu, îl încuie într-un sertar și-i dădu cheia. În răstimp Modreanu trecuse în mijlocul ziariștilor și le spuse câteva noutăți răsuflate. Ca să le șteargă decepția, adăugă că după-amiazi la cinci are să le comunice lor ce-i va mai sosi, chiar înaintea ministrului.

Ziariștii se retraseră cu gălăgia cuvenită. Titu Herdelea rămase singur, la urmă, se prezentă și întrebă în particular dacă are cumva vreo informație din Argeș, arătându-i că se interesează din pricina lui Grigore Iuga.

— A, domnul Iuga? exclamă Modreanu aranjându-și cravata la gât. Mi se pare c-am avut plăcerea să-l cunosc odată în tren…

Cum nu, domnule Herdelea, bucuros, vino oricând și-ți stau la dispoziție. Până acuma însă poți asigura pe prietenul dumitale că în Argeș e liniște!

Titu Herdelea coborî scara ca și când ar fi aflat știrea cea mai senzațională, zicându-și mulțumit:

— Trebuie să fiu și eu recunoscător măcar cât pot, că nu se știe ce aduce ziua de mâine.

4

[modifică]

Era plină de țărani și curtea primăriei, și ulița. Așteptau de vreun ceas și prefectul nu sosea. Primarul Pravilă, zelos și înfrigurat, zorise lumea să se adune parc-ar fi izbucnit pârjolul.

— Nu-i nimic, băieți! zicea dânsul când unuia, când altuia, prietenos și ca o scuză. Noi s-așteptăm pe domnul prefect, nu domnul prefect pe noi, c-așa-i omenia!

Țăranii așteptau cu răbdarea tradițională, fiindcă timpul n-are preț decât în toiul muncilor. Și așteptând gurile se osteneau. Unii spuneau că prefectul vine să împartă pământuri, că tot așa s-a întâmplat și într-alt județ și s-au liniștit creștinii și s-au apucat de lucru. Alături însă alții vorbeau domol despre ce-au făcut oamenii în Teleorman, cum s-au sculat cu mic, cu mare, cum au izgonit pe toți boierii și au ajuns ei stăpâni pe toate.

— Altfel de oameni sunt pe acolo, mormăi un glas amărât. Nu ca noi! Acolo oamenii au și pământ și nici nu-s flămânzi și nevoiași ca pe aici!

— Apoi norocul numai de cei îndrăzneți se ține, nu de neputincioș ii cu inima-n izmene!

— Numai noi parcă avem terci în loc de sânge!

— Binișor, binișor, băieți!

Plutonierul Boiangiu, în uliță, cu ochii în direcția de unde trebuiau să sosească boierii (de altfel, un jandarm postat în dreptul cârciumii lui Busuioc, la încrucișarea drumurilor, avea ordin să vie în pas alergător să anunțe din vreme apropierea), tăifăsuia cu țăranii dimprejurul lui, aruncând și câte o glumă care stârnea negreșit mari hohote, dar păstrând totuși demnitatea cuvenită.

Un țăran își îngădui chiar să-l întrebe cu gravitate:

— Oare, don’ plutonier, ne dă pământ ori nu ne dă? Că dumneata trebuie să știi și, Doamne, bine ne-ar mai prinde, don’ plutonier, de ne-ar da!

— Crezi că mie nu mi-ar prinde bine, băiete? zise Boiangiu.

Aolică!… Ori voi credeți că și eu am moșii ca boierul Miron?…

Sabia, și pușca, și lefșoara, fraților, asta mi-e moșia!

— Și ce mai pică pe de lături, don’ șef! completă un mucalit.

Țăranii porniră pe râsete. Plutonierul se supără:

— Apoi vezi, măi, că sunteți porci?… Care-i ăla, să-l văd și să-l cunosc!… Așa sunteți, măi, fără rușine și fără obraz și vă mai mirați când luați la ceafă ce vi se cuvine!… Ieși, măi, ăl cu nerușinarea!

— Iartă-l, don’ șef, c-a glumit și el ca prostul…

— Apoi tocmai, să-i dau și eu o glumă…

Dar sosi într-un suflet jandarmul și raportă că trăsura cu domnii tocmai a cotit spre curtea lui Miron Iuga. Între țărani știrea provocă o mișcare. Primarul, care se apropiase să afle ce-a spus ștafeta, se crezu obligat să explice că nici nu se putea să nu treacă prefectul pe la boierul bătrân cu care e vechi prieten. Lămurirea nu curmă agitația, ci mai mult o spori: ce-o fi punând la cale prefectul cu boierul Miron? Peste un sfert de oră trăsura greoaie și voluminoasă a prefecturii oprea în mijlocul țăranilor. Lângă prefectul Boerescu ședea în fund Miron Iuga, iar pe scăunel, în fața lor, căpitanul de jandarmi Tiberiu Corbuleanu, cu o mustață țanțoșă pe o figură brună, lătăreață.

— Noroc, băieți, bine v-am găsit! strigă Boerescu, coborând tacticos.

— Trăiți, dom’le prefect! răspunse Ion Pravilă supus, îndesându-se să dea o mână de ajutor, în vreme ce Boiangiu stătea țeapăn cu dreapta la cozorocul chipiului.

— Tu ești primarul? întrebă prefectul văzându-l. Da, te cunosc!…

Ei, liniște pe aici, ai?… Ordine?

— Toate bune, domnule prefect! declară primarul dulce, subliniindu-ș i convingerea cu o înflorire de zâmbet nehotărât pe față.

— Așa-mi place, băieți, bravo! strigă prefectul Boerescu, rotindu-și privirea peste țăranii care se uitau la dânsul și la trăsură, tăcuți, cu căciulile-n cap. Să fiți cuminți și pașnici, oameni buni, cum trebuie să fie românul!

Coborâse și Miron Iuga. Prefectul îl luă de braț și intrară împreună în curtea primăriei. Căpitanul rămase puțin în urmă, ascultând raportul plutonierului cu aprobări din cap… Apoi se opriră toți în dreptul ușii cancelariei. În jurul lor, țăranii se îmbulzeau. Rămase liber numai un mic cerc dinaintea prefectului care examina parcă înfățișarea oamenilor și mai cu seamă privirile lor. Se silea să zâmbească și să pară prietenos și binevoitor, deși se simțea obosit rău, fiind a doua zi de când se afla pe drum, în turneul de constatări, observație și îmbărbătare. Mai mult decât oboseala îl supăra și aproape îl jignea atitudinea țăranilor, pretutindeni prea puțin cuviincioasă și uneori chiar provocatoare. Se obișnuise să fie primit, în cursul inspecțiilor, cu izbucniri de „trăiți“ și voie bună, și numai pe urmă să vie plângerile și reclamațiile.

Acuma sătenii îl întâmpinaseră peste tot cu tăcere și cu ochi încruntați și bănuitori. Dacă n-ar fi fost ambiția lui de a-și feri județul de tulburările ce bântuiau aiurea, n-ar fi tolerat obrăzniciile acestea. Își rezerva în sine să-i învețe omenie mai târziu, după ce se va restabili ordinea în țară. Se credea cel mai destoinic prefect și spunea cu mândrie că primul județ din România, în ordine alfabetică, e condus de primul prefect, în ordine calitativă. Faptul că județele vecine erau cuprinse de valul răzvrătirii, iar într-al lui nu se semnalase încă nici un incident îl considera ca o dovadă a excelentelor metode administrative aplicate de dânsul. A întreprins turneul de inspecție de acuma convins profund că țăranii, văzându-l și ascultându-l, vor fi atât de sugestionați de autoritatea lui încât, chiar de-ar fi avut gânduri rebele, vor continua a fi cuminți și a păstra ordinea. Când a plecat din Pitești a spus căpitanului Corbuleanu, care socotea imprudentă călătoria prin sate în asemenea zile de surescitare, că el stă sau cade cu deviza lui, iar deviza, citită undeva de curând și adoptată, era: pumn de oțel în mănuși de catifea. Cu atât mai mult ținea să-și puie în evidență calitățile de gospodar județean eminent, cu cât ministrul ezitase să-l numească și marcase oarecare preferințe pentru un avocat care mai ocupase demnitatea de prefect în guvernarea trecută. A trebuit să puie piciorul în prag, adică să intervie direct și prin anume prieteni influenți de la București, ca să frângă rezistența ministrului.

— Încă o dată, băieți, bine v-am găsit! repetă Boerescu cu glas puternic de întrunire publică.

Făcu o mică pauză, așteptând vreun răspuns de mulțumire, cum se obișnuiește. Oamenii tăceau. Numai câțiva în uliță se mai zbăteau să se apropie, bombănind și chicotind. Prefectul nu-și pierdu cumpătul. În clipa când vru să continue, primarul răcni energic:

— Oameni buni, faceți tăcere!… Tăcere!… S-auzim pe domnul prefect!

Boerescu ținu apoi o cuvântare patriotică. Își umfla glasul, gesticula, se roșea. În gura lui, cu câțiva dinți de aur și alții falși, vorbele mari, de rigoare în astfel de ocazii, gâlgâiau ca niște bășici goale, care pocnesc inutil într-un bâlci unde oamenii cască ochii cu urechile înfundate. Între multiplele calități politice ce-și atribuia prefectul era și aceea de neîntrecut orator poporan. Avea convingerea mare că verbul său fierbinte merge drept în inima țăranului și o modelează după intențiile lui. Jongla și acuma cu frazele și cuvintele irezistibile: „opinca e talpa țării“, „munca voastră sfântă“, „țăranul român cuminte și harnic“, „regele și guvernul vă poartă de grijă“, „aveți încredere în cârmuitorii țării“, „iubirea patriei“, „interesul țării cere liniște și ordine, fraților“, „românul nu piere“…

Țăranii ascultau și-l priveau nemișcați, cu ochi ca de sticlă. Sutele de fețe cu aceeași expresie păreau a fi ale aceluiași cap, cu aceleași gânduri și simțiri, un singur și același om în infinite exemplare, ca un produs în mare al unei uzine uriașe. Imobilitatea și tăcerea lor îndărătnică l-au supărat și l-au cam speriat când le-a observat întâia oară în primul sat, încât de-abia a avut puterea să continue risipa de însuflețire oratorică…

Miron Iuga n-asculta discursul prefectului. El disprețuia mijloacele acestea de-a încurca pe săteni cu apă chioară bătută-n piuă.

Țăranului nu-i trebuiesc discursuri, ci sfaturi sau porunci. El atrăsese atenția lui Boerescu să nu piardă vremea cu vorbe și mai bine, printr-o consultare limpede și sinceră, să caute a afla nevoile și dorințele oamenilor, din care să vadă ce se poate satisface și ce nu, iar promisiunile să nu rămână vânt, ci să se transforme imediat în fapte. Prefectul n-a vrut, în ruptul capului, să renunțe la cuvântarea lui pe motiv că pretutindenea a ținut-o și a fost ascultată cu evlavie, o cuvântare inteligentă (ca a lui, firește) fiind cea mai bună introducere pentru îndulcirea spiritelor și descoperirea adevăratelor stări. Văzând efectul vorbăriei pe care numai căpitanul, plutonierul și primarul o gustau cu entuziasmul subaltern obligator, bătrânul Miron se simțea rușinat și aproape umilit în fața țăranilor.

În sfârșit, după vreo jumătate de ceas, prefectul Boerescu își termină discursul, în loc de perorație, cu un îndemn vibrant:

— Așa, copii!… Ș-acuma să-mi dați îndată o dovadă că sunteți buni români și cetățeni vrednici! Vă cer dovada aceasta eu, părintele vostru și al județului nostru scump! Ei bine, dacă vreți să-mi arătați că sunteți cuminți, și cinstiți, și muncitori, cum știu că sunteți, atunci să nu mai ascultați vorbele ce vi le spun răuvoitorii și nici zvonurile urâte, ci să vă întoarceți degrabă la plugurile voastre, la munca voastră cea frumoasă care e temelia țării! A dat Dumnezeu vreme bună, pământul cere munca și sudoarea voastră ca să rodească mai îmbelșugat spre binele vostru și al scumpei noastre țărișoare!… Ați auzit, copii? M-ați înțeles voi bine, copii?… Faceți voi cum v-am învățat eu, ori nu vreți să faceți? Ultimele cuvinte stârniră un zgomot nehotărât. Din diferite părți ale mulțimii se porniră glasuri:

— Nu putem, cucoane!… N-avem pământ!… Pe ce să muncim? Prefectul, auzind glasurile și considerându-le drept efectul discursului său potolitor de spirite, aruncă o privire semnificativă spre Miron Iuga, apoi strigă:

— De ce nu puteți, copii?… Spuneți drept și pe față, ca să știm!

Mai multe glasuri răspunseră mai hotărât:

— N-avem pământ!… Ne trebuie pământ!… Fără pământ nu mai muncim!

Boerescu luă o mutră de învățător indulgent, care dojenește niște copii nepricepuți:

— Cum se poate, oamenii lui Dumnezeu, să-mi spuneți mie prăpăstii d-astea?… Că n-aveți pământ!… N-a vrut dumnealui, domnul Iuga, să vă dea pământ? Ori ceilalți boieri?… Nu v-au dat dumnealor totdeauna? Din moși-strămoși? Că doar cu voi și-a muncit moșiile, măi oameni, nu cu străinii!

Toader Strâmbu se întinse în vârful picioarelor, răcnind:

— Cum a fost nu mai putem, dom’le prefect, că ni-e munca în zadar și ne omoară sărăcia!

— Adică vreți alte învoieli? zise Boerescu candid. Apoi stați, măi băieți, că…

— Nu mai vrem învoieli!… Să ne dea nouă pământul, că noi îl muncim! îl întrerupseră alții gălăgios.

Atunci Miron Iuga, nemulțumit de întorsătura ce o ia consfătuirea aceasta, făcu semn cu mâna că vrea să spuie și el ceva.

Țăranii făcură liniște. Boierul cel bătrân era pentru ei adevăratul stăpân respectat, al cărui cuvânt trebuie totdeauna ascultat cu sfințenie.

— Cum vine asta, măi care strigați? întrebă bătrânul Iuga cuprinzând cu o privire toată mulțimea. Pământul meu să vi-l dau vouă?… Adică drept răsplată pentru că eu, și tatăl meu, și bunicul meu v-am primit pe moșiile noastre pe voi, și pe părinții, și pe bunicii voștri și v-am dat de lucru ca să puteți trăi, și am împărțit cu voi cele bune și cele rele, acuma ați vrea să ne scoateți de tot de pe moșia ce ne-a mai rămas și din casele noastre, să ne alungați ca pe niște venetici?… Unde ați mai pomenit voi dreptate de asta, măi creștini?… Dar tu, Toadere, că te văd cu gura mare, tu împarți averea ta cu alții? Ia spune pe șleau, să te auzim!

Cei ce erau mai aproape întoarseră capetele râzând spre Toader Strâmbu, care însă răspunse dârz:

— Eu aș împărți, cucoane, dacă aș avea ce, dar n-am!

— Cum n-ai, băiete? insistă Miron. Dar casă n-ai și peticul de pământ pe care-i casa nu-i al tău?

— Se surpă casa pe noi, cucoane, făcu Toader cu același glas.

— Vasăzică, fiindcă se surpă, n-o împarți! continuă bătrânul boier. Iar eu sau altul, fiindcă ne-am învrednicit de n-am lăsat-o pe a noastră să se surpe, noi s-o împărțim cu tine? Parcă așa zici tu că ar veni socoteala?… Apoi socoteala asta e strâmbă, măi oameni! Cine v-a învățat și v-a sucit mințile rău a făcut, că, iată, v-ați pierdut cumpătul și umblați după potcoave de cai morți în loc să vă vedeți de treburi ca oamenii cumsecade. Și cine vă întărâtă să stăruiți în purtările astea își bate joc de voi, să știți!

Eu nu v-am mințit niciodată și nici nu v-am ademenit. Mie-mi place dreptatea și omenia. N-ați fost mulțumiți cu învoielile trecute? Puteam sta de vorbă și dacă aș fi văzut că dreptatea e de partea voastră, le-am fi schimbat. Dar nu cu amenințare, ci cu vorbă bună, omenească. De amenințări mie nu mi-e frică și nu mă plec înaintea amenințărilor de oriunde ar veni. Cine are dreptate n-are de ce să amenințe, fiindcă dreptatea iese totdeauna singură deasupra. Cu strâmbătatea treci gârla câteodată, dar în râu te îneci cu siguranță, pe când cu dreptatea treci și marea. Așa să știți, măi oameni! Și vi-o spun, și pentru că-s bătrân, și pentru că am pățit multe în viață și m-am izbit de multe. Băgați-vă mințile-n cap, potoliți-vă, că numai așa puteți trăi!

Din șovăirea tăcerii următoare, numai peste câteva clipe se desprinse, ca un suspin al tuturor, cuvântul plângăreț și umil al lui Ignat Cercel, aflat în primele rânduri:

— Decât așa trai, tot mai bună o fi moartea!

Glasul lui încurajă altele, când ici, când colo:

— Mai bine omorâți-ne, să scăpați de noi!

— Ori că mori de foame, ori de altceva, tot moarte se cheamă!

— Barem dacă muncim de ne zdrobim oasele, s-avem cu ce să ne ținem zilele!

— Nici așa nu-i drept ca unii să plesnească de prea sătui, iar altora să li se usuce mațele de nemâncare!

Prefectului i se păru favorabilă evoluția atmosferei. Când omul furios începe să discute, e semn că a ajuns pe calea cumințirii.

Începu deci din nou și mai băbește să explice oamenilor că a venit pentru împăciuire, căci pacea cea mai rea tot e mai bună ca bătălia cea mai vitejească. Ba a adus și pe domnul Iuga în mijlocul lor, tocmai ca să se ajungă mai repede și mai sigur la o pace frumoasă.

— Apoi cu dumnealui ne-om învoi noi, domnule prefect, vorbi Lupu Chirițoiu, ieșind în fața boierilor, ca și când s-ar fi simțit dator, ca cel mai bătrân, să dea lămuriri depline. Dar acu, dacă a venit răzmerița, oamenii vor s-apuce și ei nițel pământ, că n-au mai deloc, cum apucă toți pe unde trece focul. Drept și cinstit este ce-a spus boierul nostru, domnule prefect, că nu se cade să râvnești la moșia omului care o muncește și se trudește cu ea ca și noi și o are din moși-strămoși. Nici nu cred că râvnește nimeni dintre oamenii ăștia de treabă la averea boierului Miron, că doar cu dumnealui trăim și ne ajutăm. Dar sunt moșii destule pe care boierii le-au lepădat și le țin alții, numai ca să stoarcă bani din ele și să-și bată joc de munca noastră. Oamenii nu-s răi și stau liniștiți, numai să le dați pământ, că fără pământ nu pot trăi! Iacă v-am spus eu ce vrea satul, că dacă vorbesc toți deodată nu-i chip de înțelegere!

Din toate părțile țăranii izbucniră în aprobări gălăgioase, toate cuprinzând cuvântul „pământ“, încât glasul mulțimii părea un cor în multe voci, repetând nesfârșit același refren:

— Pământ!… Pământ!… Pământ!

Prefectul Boerescu se zăpăci puțin și dădu în altă polologhie de explicații: că el înțelege dragostea și nevoia lor de pământ, că doar și dânsul e proprietar și iubește ogorul strămoșesc, dar ce doresc oamenii nu se poate împlini pe dată și cu japca; suntem o țară cu legi și trebuie să ne purtăm după ele. Să aibă răbdare și să stea liniștiți, fiindcă el, cum sosește la Pitești, va raporta guvernului, și guvernul, înțelept și cu grijă pentru necazurile sătenilor, va face legile care trebuiesc și va împărți pământ celor ce au fost cuminți și pașnici… Promisiunea mincinoasă era o inspirație a momentului. Nu-i venise în minte s-o facă și în celelalte sate pe unde a umblat și-i părea rău. Interesul ordinii și siguranței în țară nu numai scuză, dar chiar obligă la asemenea pioase mijloace de persuasiune. Când se va restabili pacea, nu-și va mai aduce aminte nimeni de niște vorbe aruncate în vânt, sau cel mult va fi elogiată istețimea lui de-a trata pe copiii mari, ce sunt țăranii, cu vorbele potrivite pentru copii.

Dar țăranii întrerupeau făgăduielile prefectului cu glume și cu râsete. Unul strigă ascuțit că s-au săturat de vorbe, altul adăugă că boierii numai cu minciuni i-au ținut, iar un al treilea că boierul, cum deschide gura, iese minciuna. Miron Iuga se înăbușea în mijlocul ploii de necuviințe. Prefectul însuși roși încurcat, neștiind ce să mai facă. Primarul, observând că se îngroașă glumele, strigă deodată energic:

— Ia mai lăsați gura, băieți, lăsați gura!

Luca Talabă, aproape de ei, răspunse primarului:

— Ba mai bine să spuie tot, să știe și dumnealor ce-i doare pe oameni!

Totuși țăranii făcură iar tăcere, încât Boerescu, socotind că n-a fost destul de înțeles, încercă din nou să-i momească cu promisiuni.

Nici n-apucă, însă, acuma să deschidă gura, că Ștefan Mogoș îi reteză vorba:

— Am fost batjocoriți destul și mai rău ca vitele!

Și apoi Nicolae Dragoș morocănos:

— Pe frate-meu cum l-ați batjocorit, de l-ați închis fără nici o vină? Bătrânul Dragoș, mai potolit și respectuos, spuse de asemenea:

— Mare nedreptate, dom’le prefect! A rămas și satul fără învățător!

În vreme ce alți oameni strigau și zvârleau mereu vorba „batjocură“, prefectul, nedumerit, se plecă spre primar să afle despre cine e vorba, iar înțelegând, făcu repede:

— Stați, stați!… Să ne înțelegem, copii!… Cazul învățătorului Dragoș nu e în mâna mea și nici nu depinde de mine. E în cercetarea justiției și deci…

Fiindcă zgomotul stăruia, Boerescu continuă mai tare:

— Cu toate astea am să rog pe domnul procuror să-i dea drumul imediat și să-l cerceteze în libertate. Ați auzit?… Sunteți mulțumiți, oameni buni? Nicolae Dragoș mârâi ceva, dar, cum vorbeau mulți deodată și tot strigând de-a valma, nu i se auzi glasul, ci i se vedeau numai dinții, albi și puternici, ca niște colți de câine care mușcă. Din gălăgia tot mai aprinsă se deosebiră apoi îndemnuri către Pavel Tunsu să iasă înaintea prefectului, să ceară despăgubiri pentru bătaia și durerile copilului. Pavel se lupta să străbată prin înghesuială, ajutat de glasuri silitoare:

— Du-te, Pavele, ce ți-e frică? Lăsați-l, măi creștini, să treacă omul, că are jalbă!…

Ajuns în cele din urmă în fața boierilor, Pavel Tunsu expuse cu mutră amărâtă și glas plâns pățania copilașului său și reclamă bani pentru batjocura îndurată. Diversiunile acestea erau pe placul prefectului, care socotea că, oferindu-le satisfacție în lucrurile mici, vor da uitării nebuniile cele mari. Puse lui Pavel diferite întrebări, îl compătimi și porunci primarului să facă îndată o anchetă oficială, să înregistreze plângerea omului și justele lui pretenții, ca pe urmă el, prefectul, să poată obliga pe domnii automobiliști la plata cuvenitelor despăgubiri și în același timp să-i pedepsească după lege. Declarația, făcută cu o gravitate solemnă, stârni într-adevăr mulțumiri, care se exprimau într-o mișcare de ușurare și în mulcomirea glasurilor.

De cum a apărut Pavel Tunsu cu plângerea, Petre Petre prinse a se neliniști, a se roși și a mormăi. Se vârâse dintru început în față, unde erau fruntașii satului. Stătea chiar alături de plutonierul Boiangiu. A ascultat cuminte și respectuos toate frazele prefectului și mai cu sfințenie pe ale bătrânului Iuga, ba de câteva ori, când unii oameni prea strigau, Petre s-a uitat urât spre dânșii, parcă i-ar fi dojenit. S-a schimbat însă la față cum a auzit de cucoana cu automobilul, mânia copleșindu-l ca o flacără arzătoare. Se stăpânea și stăpânirea mai mult îl durea. Apoi, când prefectul a pomenit despre domnii automobiliști, Petre a izbucnit, aproape fără voia lui, parc-ar fi vrut să-mpiedice o nedreptate, cu o voce aspră, răgușită și cu o văpaie în ochi:

— Numai cucoana e de vină, domnule prefect, c-a venit aci, peste noi, să ne zgândăre necazurile!

Intervenția și mai cu seamă înfățișarea lui pătimașă păru tuturor atât de insolentă, că provocă indignare. Miron Iuga îi aruncă o privire de dispreț, căpitanul de jandarmi își mușcă buzele strivind o înjurătură, iar Boerescu îl apostrofă nervos:

— Ce vrei tu, băiete, ce? Pe Petre întrebarea parcă l-ar fi pălmuit. Adică același prefect, care a ascultat strigătele și batjocurile celorlalți, numai pe el îl bruftuluiește, ca și când el ar fi cel mai ticălos om din sat, tocmai el, care… Răspunse încruntat, în glas cu zvâcniri bolovănoase:

— De ce-a mai venit cucoana aci? De ce ne batjocorește cucoana?… Nouă nu ne trebuie, să se ducă de unde-a venit, la ciocoii ei, și să ne lase pe noi în pace, să nu ne chinuiască și să nu schilodească copiii oamenilor, că noi nu i-am făcut nici un rău, și nici să nu creadă că moșia are s-o înstrăineze, că…

Izbucnirea aceasta totuși nu găsi răsunet decât la o parte din oameni, ceilalți întorcând doar capetele spre dânsul cu o uimire binevoitoare. Plutonierul Boiangiu însă, închipuindu-și că s-a aprins și vorbește urât fără să-și dea seama, încât mai târziu are să-i pară rău că s-a făcut de râs, ridică deodată mâna și-i acoperi gura cu palma ca unui copil nepriceput. Gestul jandarmului scoase cu totul din minți pe Petre, care-l socotea ca o nouă înjosire a lui în fața satului. Respinse violent mâna plutonierului, se smuci înapoi peste oamenii din dosul lui, răcnind furios:

— Ia mâna de pe mine!… De ce pui mâna pe mine?… Ce-s eu, sluga ta, să pui mâna pe mine?… Mă batjocorești pe mine… De ce-ai pus mâna pe mine? Mulțimea de țărani fu pătrunsă brusc de un fior, parcă răcnetele lui Petre i-ar fi răscolit toate durerile. Înainte ca lumea să se dezmeticească și să pornească pe făgașul deschis de feciorul Smarandei, primarul Ion Pravilă sări la dânsul și-i zise prietenos, dar și poruncitor, găsind tocmai glasul potrivit împrejurării:

— Taci, băiete, că n-a pus nimeni mâna pe tine și nici nu te-a batjocorit! Taci și mai bine du-te și-ți vezi de treabă și nu strica adunarea creștinilor!

Serafim Mogoș și Nicolae Dragoș, dintre cei mai de aproape, precum și alți câțiva mai dinspre uliță, mormăiră ca într-un glas:

— Să nu mai puie mâna pe dânsul!… De ce-a pus mâna? Primarul, profitând de amestecul lor, continuă cu aceeași energie:

— Hai, Serafime, și tu, Nicule, haideți, luați-l voi și duceți-l să se răcorească!… Hai, hai, nu stați!

Sugestionat parcă de stăruința primarului, Petre își croi drum spre uliță, urmat de cei doi și apoi, ici-colo, de alții. Depărtându-se însă, striga mereu aceleași cuvinte, parcă limba i s-ar fi răsucit astfel, încât altceva să nu mai poată rosti:

— De ce pune mâna pe mine, că nu-s batjocura nimănui… De ce pune mâna?…

În timp ce Petre cu ai lui ajungea în uliță, Ion Pravilă spuse prefectului, tot cu glas tare, să audă și oamenii, că băiatul cine știe ce are ori i s-o fi năzărit, că altfel e foarte de treabă și așezat, și harnic, fruntea flăcăilor, dar nevoile mai sucesc mintea multora și-i înfierbântă când nici cu gândul n-ai gândi. Numai căpitanul Corbuleanu îngălbenise și-și mușca buzele într-o enervare de frică și nehotărâre; el crezuse că răcnetele flăcăului vor dezlănțui pe loc răzmerița, dacă cumva n-o fi chiar semnalul dinainte stabilit de țăranii conspiratori.

Prefectul, după ce se potoli incidentul, își zise în sine că și-a făcut datoria și poate să plece mai departe, să pacifice și alte sate până diseară. Ca să încheie vizita cu mai multă solemnitate, se crezu obligat să le mai tragă un mic discurs cu „iubita noastră patrie“, „țărișoara noastră scumpă“, „regele venerat“, „datoria cetățenească“, „guvernul vă poartă de grije“, sfârșind jovial și mulțumit:

— Și acuma rămâneți sănătoși, copii!… Eu am încredere în voi, precum și voi să aveți încredere în mine! Așa, copii!… Liniște, ordine și muncă!… Așa!… Aidem, căpitane!… Noroc și sănătate!

Țăranii năvăliră afară din curtea primăriei. Boerescu vru să conducă pe Iuga până acasă. Bătrânul refuză. Își luară rămas bun, îmbrățișându-se. Prefectul se urcă în trăsură cu căpitanul. Ei porniră în stânga, spre Lespezi, Miron Iuga în dreapta, pe jos, singur.

— Ți-a plăcut, căpitane, cum i-am liniștit și aici? zise prefectul Boerescu când se mai depărtară.

— Aveți mare curaj și multă experiență, domnule prefect!

răspunse cu admirație căpitanul Corbuleanu, gândindu-se în sine că liniștirile acestea mai mult încurajează pe țărani la dezordini.

Miron Iuga mergea pe mijlocul uliței, examinând în trecere casele și ogrăzile, parcă de mult nu le-ar mai fi văzut, și regretând că a consimțit să vie cu idiotul de Boerescu care își închipuie că cu palavrele lui poate să influențeze pe oamenii cu sufletele tulburate de toate vânturile demagogiei orășenești.

În urma lui, la câțiva pași, veneau primarul și plutonierul, înconjurați de țărani, vorbind între ei încetișor, parcă să nu supere pe boierul lor care, cum mergea acuma în fruntea mulțimii, părea păstorul urmat de turma lui.

La cârciuma lui Busuioc era gălăgie și veselie. Din prag, cârciumarul salută cu mare plecăciune. După ce trecu bătrânul Iuga, zgomotul, care încetase o clipă, reîncepu. Se auzea limpede glasul lui Petre:

— De ce să puie mâna pe mine?

5

[modifică]

Oricât se silea avocatul Stavrat să-și uite spaima și să fie numai amabil și curtenitor, îi era peste putință. Își zicea că ar da dovadă de mare nesimțire și cinism dacă, în împrejurările acestea, când toate primejdiile roiesc în aer gata să se abată asupra lui, s-ar mai putea gândi la aventuri amoroase. De altfel, acuma toată „curtea“ lui îi apărea sie însuși mai mult ridicolă decât pasionată.

Parcă ar fi înțeles subit că e om bătrân și nu-i șade bine să dea târcoale unei cucoane tinere și mondene ca Nadina, care n-are ce găsi la dânsul, dacă vrea iubire, și care, tolerându-i totuși oftările, cel mult se amuză pe socoteala lui.

Nadina era veselă, ciripea, umbla de ici-colo să se intereseze de masă și mereu zicea avocatului:

— Credeam că ai să-mi fii un tovarăș agreabil, să râzi, să-mi faci curte sau barem să-mi spui anecdote, în sfârșit, să petrecem aici câteva zile simpatice… Când colo, ești un ursuz și un fricos capabil să-mi strici toată dispoziția!

Stavrat răspundea printr-un surâs amar, prin care parcă voia să-i demonstreze fără vorbe că numai neînțelegerea situației o poate face să privească lucrurile cu atâta ușurință și să gândească la petreceri…

După-masă, însă, compunându-și o figură funerară, o rugă să-l asculte câteva minute cu atenție și seriozitate, și apoi, adunându-și toate darurile de persuasiune, îi explică amănunțit și elocvent că a mai rămânea aici, în mijlocul țărănimii agitate și gata în fiece clipă să se revolte, să devasteze și să masacreze, ar fi o nebunie.

Dacă a dorit o escapadă extraordinară, a avut-o, căci a străbătut zeci de sate cu automobilul într-o vreme când nici trenurile nu mai sunt în siguranță, ba a mai dormit și o noapte într-un conac, nepăzită, expusă să fie atacată prin surprindere de țărani, fără vreo posibilitate de apărare. Scopul pentru care a riscat călătoria aceasta, sau poate numai pretextul, a căzut, cum prea bine i-a spus chiar și arendașul Platamonu, deși amator de-a cumpăra.

Concluzia: trebuie să plece imediat de aici, dacă nu la București, pentru că ar fi prea departe și cu prea multe pericole, măcar la Pitești, de unde eventual ar putea continua călătoria cu trenul, rămânând ca automobilul să vie mai târziu, când va fi posibil. E singura ieșire înțeleaptă din încurcătura aceasta tragică…

Nadina ascultă întâi cu o seriozitate prefăcută și malițioasă.

Încetul cu încetul însă groaza care tremura în cuvintele cele mai banale ale avocatului și care îi stătea pe față ca o mască din ce în ce mai reliefată, i se strecură și ei în inimă. În curând înțelese că Stavrat, într-adevăr, are dreptate și că primejdia e la ușă, gata să intre în casă. O fereastră a salonului era deschisă larg. Se vedea curtea conacului vastă și pustie. De afară, nu pătrundea nici un zgomot. Liniștea era apăsătoare. Soarele lucea de undeva cu o lumină albă, făcând mai dureroasă tăcerea în care vorbele speriate ale lui Stavrat bâjbâiau ca niște păsări fugărite. Nadina nu voia totuși să-și dea pe față îngrijorarea, ca și când ar fi fost o umilință pentru ea. Dorea să se împotrivească și, din pricina liniștii de afară, nu îndrăznea nici să deschidă gura. Numai când se auzi deodată, ca un semnal de salvare, o melodie fluierată sârguincios de Rudolf, care probabil lucra ceva la mașină, Nadina își redobândi încrederea și zise:

— Desigur, dar nici să nu exagerăm excesiv, domnule Stavrat!

Arendașul ne-a asigurat, știi bine, că țăranii sunt pe aici liniștiți și…

— Arendașul e zevzec, coniță, iertați-mă! exclamă avocatul cu vioiciune. De altfel oamenii care trăiesc permanent în primejdie ajung să nu-și mai dea seama de ea. Numai așa se explică de ce și bătrânul Iuga, om ponderat și cu scaun la cap, nu s-a arătat ieri deloc alarmat, sau poate că dânsul are și alte motive de a fi calm!

Noi însă, care suntem străini de împrejurările obișnuite, mirosim în aer lucrurile anormale, fiindcă sensibilitatea noastră e mai ascuțită și nu s-a tocit prin contactul cu primejdiile zilnice…

Olimp Stavrat continuă cu mai mult elan până ce Nadina, după un răstimp de ezitări, între frică și mândrie, trimise pe Ileana să cheme pe Rudolf.

— Plecăm imediat! zise ea șoferului. Dă drumul mașinii!

Imediat!

Rudolf răspunse simplu că, deocamdată, nu poate scoate mașina, fiindcă are un defect de magnetou; chiar acuma lucrează și se silește să-l repare. L-a demontat. În trei-patru ore însă speră să termine și atunci ar putea pleca. Nadina îi porunci să zorească, adăugând că trebuie neapărat să plece și că nu mai vrea să petreacă noaptea aici, cu nici un preț.

— Vedeți, coniță, ghinionul? făcu Stavrat când rămaseră iar singuri. Peste trei-patru ore se întunecă. Dacă ziua e periculos să umbli prin sate, noaptea vă închipuiți ce poate să fie… Dar să avem răbdare. Mecanicii, ca să-și dovedească utilitatea și valoarea, exagerează uneori timpul unei reparații. Poate că amicul Rudolf, unde v-a văzut așa de grăbită, va isprăvi mai curând, și atunci…

De aici încolo fu rândul avocatului să liniștească pe Nadina și să se ducă, în câteva rânduri, la șopronul unde lucra Rudolf, să vadă dacă mai are mult până să sfârșească…

Pe la ora cinci apoi auziră gălăgie în curte. Era prefectul Boerescu, care, plecat din Amara, vorbise și aici, în Lespezi, țăranilor și acuma venea să facă o scurtă vizită Nadinei, s-o felicite că tocmai în zilele acestea tulburi a coborât în mijlocul sătenilor, dând pildă de curaj și virtute și altor proprietari… Platamonu, asistând la întrunire împreună cu fiul său, a crezut de bine să amintească prefectului că Nadina se află la conac. Boerescu, zorit cum era să ajungă la Costești înainte de a se întuneca, ar fi uitat-o, deși Miron îi spusese și chiar îl rugase s-o viziteze.

— Bine, bine, domnule prefect, dar ești sigur că până mâine nu se întâmplă nimic rău aici? zise Nadina prea puțin încântată de galanteriile lui Boerescu la care se adăugau discret și bătăile din călcâi ale căpitanului Corbuleanu.

— Vai de mine, coniță, se poate? protestă prefectul trufaș. Până mâine?… Mă ofensezi, coniță!… Pentru eternitate, coniță, pentru eternitate poți fi sigură aici de liniște!

Boerescu plecă repede, lăsând în urmă-i o nouă serie de felicitări și complimente. Platamonu rămase să ducă pe avocatul Stavrat.

— Aș vrea să plec acuma! zise Nadina cuprinsă deodată de mai mare frică. Trebuie să plec!… Nu mai vreau să dorm aici! Mi-e urât!

— Fiți liniștită, coniță! îi răspunse arendașul cu un calm ce răspândea o undă de încredere. N-aveți nici o teamă!… Oamenii noștri sunt cuminți!… De altfel, v-a spus și domnul prefect…

— Din păcate, prefectul dumitale e cam idiot și îngâmfat, observă Stavrat. Dacă ar fi după asigurările lui…

— Nu, nu, puteți dormi fără grijă! repetă Platamonu cu un zâmbet protector și liniștitor. N-aveți nici o teamă!

Se înțeleseră că mâine dimineață, după răsăritul soarelui, Nadina va trece cu automobilul prin Gliganu și va lua pe Stavrat, care o va aștepta gata de drum. Nadina îi petrecu până în cerdac.

Îi văzu urcându-se în caretă. Când porni calul, toți trei întoarseră capetele și o salutară ceremonios. Ea le răspunse cu un surâs, apoi întinse mâna spre ei, mâna mică și albă, a cărei mișcare părea o bătaie de aripă. Îi urmări cu privirea până dispărură pe poartă și apoi în dreapta, pe uliță.

Dumitru Ciulici însoțise careta câțiva pași și rămase pe urmă în mijlocul curții, cu capul gol, nemișcat, parcă l-ar fi încremenit un gând. Nadina stătea în același loc, cu mâna repetând mereu același gest, cu ochii pierduți după cei plecați, murmurând mereu, parcă fără voia ei, în neștire:

— Pe mâine… pe mâine…

Zări pe Dumitru, pe care nu-l observase până atunci, și avu o tresărire de spaimă, ca în fața unui dușman de moarte. Murmurul i se stinse, dar surâsul îi rămase atârnat pe buze, ca o amintire din alte vremuri.

6

[modifică]

— Cine-i?… Cine-i acolo?… Cine bate?

— Fii bun, Leonte, și scoală nițel, că s-a întâmplat o…!

— Dumneata ești, primare! bâigui logofătul Bumbu, recunoscâ nd glasul. Uite-acu mă scol… Iacă viu!… Oare ce s-o mai fi întâmplat, Doamne ferește? adăugă apoi în sineși, horobăind prin întuneric, speriat, fiindcă nu pricepuse, somnoros cum era, ce spusese primarul.

Când deschise logofătul ușa, Ion Pravilă, fără să-l lase să mai întrebe ceva, îl întoarse înapoi:

— Hai, bre, îmbracă-te repede să plecăm, că arde Ruginoasa!

— Aoleu!… Ruginoasa? făcu Leonte Bumbu dârdâind deodată.

Nu se poate!

— Acu lasă, nu te mai tocmi, omule! zise primarul nerăbdător.

Nu vezi? Că parcă-i lună!

— Aoleu, aoleu! se cruci logofătul, intrând în casă.

De afară primarul auzi întrebările femeii și pe urmă văicărelile ei speriate. Se retrase mai deoparte, lângă straja de la Ruginoasa, care venise să-l vestească. De buimăceală nici măcar nu l-a prea descusut ce și cum, ci a dat fuga încoace, la curte. Straja sufla greu și bolborosea întruna aiurit.

— Oare de mult arde, măi Nichifore? întrebă primarul, uitându-se spre Ruginoasa, unde cerul era roșu, parc-ar fi stat să răsară soarele.

— D-apoi când am luat eu seăma încă nu cântăse cocoșii de miezul nopții, zise straja cu glas înăbușit. Acu nu știu cât să fie ceasul… O fi unu?… Că până am trezit oamenii, până am venit, o fi trecut vremea…

— Și de unde a pornit focul?

— Apoi întâi ardeau numai stogurile de paie și clăile de fân, dar pe urmă au luat foc și acareturile, că bate nițel vânt, nu tare, ca ș-aici…

Logofătul apăru îmbrăcat. Din casă îl petrecu glasul nevestei, plângător:

— Ia seama, Leonte… Fii mai lăsător și nu te înfurci cu oamenii, că-i știi cât sunt de oțărâți acuma și…

Porni cu primarul și cu straja, fără să întrebe nimic. Numai după câțiva pași, zise șovăind:

— Ce zici, dom’ primar, n-ar fi mai bine să sculăm și pe boierul Miron?

— Ba lasă-l să se odihnească, bodogăni Pravilă, că are destulă vreme mâine să se tot supere și să se amărască!

Copacii din parcul conacului închideau ca un zid negru zarea din curte spre Ruginoasa. De-abia în uliță Leonte Bumbu văzu și înmărmuri cu mâna la falcă:

— Aoleu, mamă, mamă!

La răsărit, pe cer, atârna o uriașă perdea de flăcări. Cu toate că satul se afla la peste trei kilometri, vâlvătaia părea atât de aproape, ca și când ar fi fost la marginea Amarei. Cerul era curat și luminos ca în zorii zorilor, doar câteva stele mari mai pâlpâiau, înfricoșate și mirate, gata parcă și ele să moară. Dintr-o vatră de jăratic în care mâini puternice parcă zvârleau mereu hrană nouă focului, limbile de flăcări țâșneau, se zvârcoleau, se împleteau neîncetat, ca niște șerpi apocaliptici, lingeau și înțepau poalele cerului, zugrăvind răni în toate culorile, ștergându-le pe toate cu imense șomoioage de fum și lăsând pentru fiecare câteva clipe numai câte o zdreanță purpurie zvăpăiată care fâlfâia ca un amenințător steag roșu… În luminile biruitoare ale focului umbre mari jucau și se întindeau până în tării, parcă toată lumea ar fi început să se clatine și să pârâie.

— Aoleu, ce-i asta? gemu iarăși logofătul.

— Acu lasă văicăreala, bolborosi primarul, care privise și el flăcările cu aceeași înfricoșare. Haidem să sculăm și pe șeful postului și să ne ducem într-acolo…

Plutonierul Boiangiu tocmai ieșea pe poartă, îmbrăcat și înarmat, însoțit de doi jandarmi. Cineva îl deșteptase adineaori și el a sărit îndată.

— Ei, ce facem, dom’le primar? întrebă Boiangiu uluit.

— D-apoi trebuie să ne ducem la Ruginoasa, șefule, să vedem!

răspunse primarul morocănos. Bine că au avut grijă să te scoale…

Măi Nichifore, ia fugi tu până la curte, să iasă un argat cu căruța, ca să mergem mai repede…

Cei rămași se holbau îngroziți la jăraticul uriaș, care părea a crește mereu, a se întinde și a se apropia ca un potop. Leonte Bumbu murmură, ca o explicație, că acolo sunt câteva mii de care de nutreț, afară de clădiri, afară de magazii. Pe urmă nimeni nu mai îndrăzni să deschidă gura. În tăcerea grea parcă se auzeau trosniturile flăcărilor ce se răsuceau și se zvârcoleau pe bolta cerească. Împrejur, satul dormea sau se prefăcea că doarme într-o liniște de mormânt, sporind fiorii de groază ce stăpâneau văzduhul.

Și totuși cei din uliță simțeau că în fiece casă și la fiecare geam ochi lacomi priveau luminile focului, așteptând un semn sau o chemare tainică.

Apoi deodată, pe uliță, dinspre Ruginoasa, se văzu venind un pâlc de oameni, fluierând de zor, parcă nici nu s-ar fi sinchisit de prăpădul din urma lor. Cu cât se apropiau, cu atât oamenii păreau mai îndrăzneți, ca și când ar fi vrut să batjocorească prin purtarea lor pe cei ce stăteau în fața postului de jandarmi. Trecând, unul din grup strigă simplu:

— Bună seara!

Primarul, logofătul și plutonierul răspunseră deodată, grăbiți:

— Bună seara!

O clipă fluieratul încetă, ca și cum ar mai fi așteptat vreo întrebare sau chiar o dojană. Apoi câțiva reluară melodia în vreme ce alții bufniră în râsete, iar după ce se mai depărtară puțin, unul dădu un chiot prelung și ascuțit, parcă să ridice toată lumea în picioare. În același moment noianul de flăcări de la răsărit se învolbură mai năprasnic, parcă glasul omenesc de aici ar fi scormonit temeliile jăraticului de acolo. O vâltoare de scântei se ridică în văzduh, risipindu-se într-o vijelie de stele căzătoare. Mici și îndărătnice stoluri de păsări de foc, scânteile se revărsau spre Amara în zbor sinuos, ca împinse de o putere misterioasă.

Reculegându-se din tulburarea ce-i încătușa pe toți, plutonierul Boiangiu murmură cu un glas răgușit de spaimă:

— Mi se pare, măi creștini, c-a sosit revoluția!

Capitolul IX – FOCUL

[modifică]

1

[modifică]

Joi dimineața, soarele răsărea în Amara prevestit de zori mai roșii ca totdeauna.

Orizontul vopsit de flăcările pământești se împurpura tot mai mânios, până ce se ridică greoi globul soarelui, un cap scăldat în sânge proaspăt. Atunci lumina vâlvătaiei începu să pălească înăbușită de lumina zilei, scufundându-se parcă în zidul de foc ce tivea marginile cerului. Apoi, cu cât văzduhul se limpezea, cu atât deasupra răsăritului se îngrămădeau trâmbele negre de fum, care se încolăceau și se frângeau ca niște brațe arse înălțate spre Dumnezeu.

Țăranii se sculară împreună cu soarele, ca și altă dată. Se învârteau prin ogrăzi, se uitau la cerul senin și mai ales la vârtejurile de fum, ridicau nările să simtă mirosul, fără mirare și fără bucurie, ca în fața unor întâmplări firești. Unii ieșeau în mijlocul uliței să vadă mai bine ori să schimbe o vorbă cu cine s-ar nimeri.

— Foc, nu glumă! strigă Vasile Zidaru din ogradă către Leonte Orbișor care, stând mai sus cu două case, coborâse în uliță tocmai fiindcă îl auzise tușind și scuipând. Și uite așa arde de la miezul nopții!… Cu ce arde acolo știu c-ar fi trăit boierește un an de zile tot satul, dacă nu și mai mult!

— Apoi las’ să se aleagă scrum și cenușă din toate, că ele stăteau acolo degeaba, și noi pieream și nu ne auzea nimeni! făcu Orbișor aproape pițigăiat, frecându-și cu plăcere coșul pieptului pe deasupra cămășii, parcă și-ar fi alungat o durere.

Peste drum baba Ioana, cu o strachină de boabe în brațe, își hrănea orătăniile, ocărând pe cele mai hămesite, ocrotind pe cele fricoase, făcând dreptate cu glasul ei veșnic morocănos.

— Văzuși pălălaia, maică Ioană? strigă Vasile și către ea. Mi se pare c-o să avem nuntă… Ai, ce zici, maică Ioană? Baba întoarse numai o clipă fața spre dânsul, să-l cântărească, apoi își văzu de păsările ei, bombănind:

— Numai la nuntă se mai îmbulzește lumea, fire-ar a dracului!

Alți vecini se apropiară, fiecare cu câte o întrebare sau cu vreo lămurire. După câteva vorbe însă fiecare se uita la ceilalți, așteptâ nd un semn sau o poruncă mântuitoare. Apoi, pe măsură ce se înmulțeau, fețele lor se înăspreau și glasurile se îngroșau, parcă o nerăbdare stăpânită le-ar fi sugrumat sufletele. Până ce Leonte Orbișor izbucni cu necaz:

— Da noi ce ne holbăm de pomană, măi fraților?… Ori n-avem altă treabă?… Ia haidem mai sus, să vedem și noi ce mai mișcă prin sat și să nu rămânem de căruță!

— Așa-i! făcură ceilalți înviorați, ca și când le-ar fi vorbit din fundul inimii.

Pe drum mai întâlniră ici-colo oameni care se sfătuiau și care de asemenea se luară după dânșii. În bătătura cârciumii barem era bâlci. Până și femei, și copii căscau gura amestecați prin mulțimea înfrigurată. Glăsuiau însă puțin și domol, parcă cuvintele ar fi avut greutăți de plumb. Numai uneori țâșnea câte-o vorbă tare, ca un strop într-un nor încărcat, stârnind uimirea și întoarcerea capetelor.

— Înăuntru care sunt? întrebă Vasile Zidaru, auzind zgomot din cârciumă.

— Apoi sunt mulți, răspunse Ignat Cercel, care umbla de colo până colo, printre oameni. E și Marin, este și feciorul cel mic al lui Dragoș, mai e și Petrică al Smarandei, sunt mulți și petrec, dacă au de ce…

— Adică de ce? iscodi mai departe Vasile.

— Ei știu de ce, mormăi Ignat tainic. Da lasă-i, că fac bine ce fac.

— Nu-ți spuneam eu, nea Vasile, că i-am văzut azi-noapte cum se întorceau șuierând din jos? zise Leonte Orbișor cu mândrie.

Că ieșisem în bătătură să văd cum arde și mă gândeam așa singur, oare cine l-o fi pus, că prea e mare și-a pornit deodată din toate părțile de parcă-ar fi fost mai mulți…

— Ar putea să ne spuie și nouă, să nu zică pe urmă că ne-am codit și să ne lase fără parte! se amestecă în vorbă un bătrân slăbănog și amărât.

— Dac-ar sta să ne-ntrebe pe toți, până-i lume nu s-ar mișca nimeni! spuse iarăși tainic Ignat, ca și când el ar fi știut mai multe.

— Asta cam așa-i! șoptiră câțiva, clătinând din cap. Atunci, într-alt grup, mai spre margine, porni un hohot mare de râs și toată lumea dădu năvală într-acolo. Se auzi un glas bucuros și pizmaș:

— Luași toporul, Toderiță?… Nu cumva porniși tocmai acuma la pădure după uscături!

Întrebarea păru atât de caraghioasă, că alt val de râsete cuprinse mulțimea. Toader Strâmbu, cu toporul agățat pe brațul stâng, cu sumanul pe umeri, răspunse tot râzând, dezvăluindu-și dinții lungi, sclipitori, ca niște colți de fiară flămândă:

— Apoi cu uscăturile trebuie să începem, măi nea Iosife, că doar așa ne-am învățat!

În ușa cârciumii ieșise Nicolae Dragoș, boțit la față, parcă toată noaptea n-ar fi închis ochii și totuși mai vioi ca de obicei. Văzând pe Toader Strâmbu, strigă din prag înăuntru:

— Haideți, Petrică, nu mai stați, c-a venit și Toderiță!

Pe când el cobora în uliță, ieși din cârciumă și Petre, înconjurat de o grămadă de oameni, mai ales flăcăi. În urma lor apăru și cârciumarul, care trase de mână pe Niculae:

— Bine, băieți, băurăți cât v-a poftit inima și acuma plecați neplătiți? Apoi asta-i treabă de omenie, Nicule?… Adică așa să…

Petre îi reteză vorba batjocoritor:

— Ia vezi, nea Cristache, întoarce-te ușurel la tejgheluța matale și lasă-ne în pace, că ți-om plăti noi când om avea vreme!… Hai, hai, du-te și nu mai sta!

Busuioc se întoarse spre Petre, nedumerit. Vru să mai zică ceva, dar flăcăul urmă, săgetându-l cu o privire urâtă, deși cu același glas:

— Nu te uităm noi nici pe tălică, n-ai grijă, nea Cristache!…

Ne-om socoti după cuviință, numai să-ți vie rândul! Că de-acu n-om mai zăbovi cu răfuielile, fii pe pace!

Oamenii dimprejur, care râdeau, care bombăneau. Cârciumarul păli și bâigui foarte răgușit:

— Da cu mine ce-aveți, măi Petrică băiete, că doar…

Petre îl împinse la o parte, fără răspuns, zicând către Toader Strâmbu:

— Bine că veniși, că tocmai eram să plecăm, să nu te mai așteptăm, că uite, soarele e sus și vine prânzul și noi tot nu ne-am urnit!

— Lasă, c-avem vreme destulă, Petrică, și nu ne gonește nimeni!

făcu Toader. Până mi-am așezat copilașii, că i-am lăsat singuri…

Nicolae Dragoș puse capăt vorbăriei. Erau vreo douăzeci cei ce fuseseră în cârciumă și se aleseseră să pornească. Tocmai atunci sosi gâfâind de alergătură și Chirilă Păun, cu un băț noduros în mână.

— Stați, băieți, să nu plecați fără mine! strigă dânsul de-abia răsuflând. C-ar fi mai mare rușinea să lipsesc eu, când știți doar bine ce-am pățit cu…

— Apoi nici să stăm până te scormonești tălică… îl întrerupse Nicolae, fără a-și sfârși nici el gândul. Numai când observă că ceata gata de drum se dublase, adăugă schimbând glasul: Nu mai veniți atâția degeaba, măi oameni, că n-avem lipsă! Ș-apoi sunt și acolo oameni să mai puie mâna, de-ar trebui!

Bătrânul de adineaori, care se vârâse în față, zise iar tânguitor:

— Văd că umblați și faceți, și de noi n-aveți grijă, măi flăcăi!…

Apoi așa…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki