https://blog.revistaderecenzii.com

În zorii zilei de vineri, țăranii din Amara se sculară fiecare cu grija să nu-i ia ceilalți înainte. Unii mai sârguitori au cărat până noaptea târziu de la conacul arendașului ce-au putut mântui din flăcări. Barem Pavel Tunsu s-a bătut, de erau să se omoare, cu Iacob Mitruțoiu, din pricina unui juncan pe care pusese mâna să-l ia acasă și de care pândarul zicea că-i al lui, că l-a ochit mai bine de o săptămână cum poate mărturisi și Zamfir Chelaru… Când a izbucnit focul s-au bucurat grozav toți, dar pe urmă le-a părut rău că l-a pus cine l-a pus înainte de-a fi adunat ce era folositor, mai ales după ce au scăpat de grija jandarmilor. Acuma s-au prăpădit degeaba atâtea bunătăți în flăcări. Și tocmai cei săraci s-au ales cu mai puțin, că ei întâi n-au îndrăznit și când au îndrăznit nu mai aveau ce alege.

Ignat Cercel se făcu borș de cum deschise ochii, fiindcă muierea nu era mulțumită deloc că n-a luat și un purcel, ca să aibă și copilașii ei cu ce să-și mai îndulcească inima. În zadar îi amintea bărbatul că a adus trei saci de porumb, să le ajungă până-n miezul verii, de era să-și rupă spinarea, că toată noaptea l-a durut mijlocul, ea o ținea lanț cu purcelul.

— Măi muierea dracului, dar cum era să aduc eu cogemite porcul? În spate? strigă Ignat. Că doar porcul nu merge ca omul ori ca boul, să-l mâi dinapoi!

— D-apoi alții cum au luat, bărbate?… Și încă oameni care au tăiat câte doi porci de Crăciun, nu ca noi de ni l-a mâncat perceptorul, mânca-l-ar șerpii și pe el să-l mănânce! Doar îmi spuse aseară Tinca lui Ioniță că și ginerele popii și-a băgat în coteț trei purceluși de la arendașul…

Aici Ignat ar fi recunoscut dreptatea muierii dacă n-ar fi fost prea supărat. De fapt, dânsul, lăcomindu-se la porumb, ca săracul care n-are de mămăligă, nici nu s-a gândit ieri deloc că s-ar putea sau ar trebui să-și rostuiască un porc. Răspunse deci furios:

— Ba să se bage dracii-n pielea ta cea afurisită, că te faci a nu ști că popa șade numai peste drum de conac și-i venea ușor lui Filip să treacă drumul cu toți porcii arendașului!

Se mai învârti puțin prin casă și prin bătătură, apoi luă un ștreang și plecă drept la locuința perceptorului. Știa că Bârzotescu a fugit, împreună cu nevastă-sa, încă de ieri dimineață cu noaptea-n cap, îndată ce a văzut focul de la Ruginoasa. De frică nici n-au cutezat s-o apuce pe drum, ci prin grădini și peste câmp, fiecare cu câte o bocceluță în spinare. Vreo doi oameni i-au întâlnit, dar i-au lăsat dracului, că prea erau speriați. În casă rămăsese numai o toantă de slujnică să păzească averea ce și-o încherbălise Bârzotescu de când a fost mutat aici goluț și sărmănuț de-ți era mai mare mila… Ignat Cercel intră în ogradă și merse glonț la cotețul în care grohăiau și guițau trei porci. Slujnica încă nu le dăduse de mâncare. El îi scoase binișor afară, îi cântări, își alese pe cel mai grăsun, îi înnodă ștreangul de piciorul dinapoi și-l porni spre portița rămasă deschisă. Slujnica, nemaiauzind guițatul obișnuit de dimineață, ieși repede din casă cu o strachină de porumb în mână. Ignat, fără nici o vorbă, îi înhăță strachina și o luă înainte scuturând boabele, iar porcii după el. Toanta, dezmeticită, începu să țipe:

— Aoleu! Săriți!… Hoții!… Mi-a furat porcii! Ajutor!

Ignat, parcă nici n-ar fi auzit-o, ieși pe poartă urmat de toți trei porcii. În mijlocul uliței le aruncă un pumn de porumb, așteptă până ce culeseră boabele și apoi își continuă calea. Țipetele servitoarei făcură pe vreo doi vecini să iasă să vadă ce s-a întâmplat.

— I-ai luat, nea Ignate! îl întrebă unul cu o prietenie invidioasă.

— D-apoi că și dânsul mi l-a luat pe-al meu! răspunse Ignat foarte natural, adăugând apoi cu râvnă și scuturând strachina.

Țug, țug, țug, țugul, țugul!

Ajunse cu bine acasă. Numai ștreangul s-a pierdut pe drum, căci l-a uitat la piciorul porcului de s-a târât până s-a dezlegat.

Intrând în ogradă cu porcii, făcu falnic către nevastă-sa, trecându-i strachina:

— Porumb ai, porci ți-am adus, dar să nu mai cârtești acuma, că să știi că mă pun cu parul pe spinarea ta, fire-ai să fii a dracului de muiere!

Femeia holbă întâi niște ochi cât cepele, apoi, venindu-și în fire, bolborosi lacom:

— Aoleu, Maică Precistă!… Țugu mamei, țugu, țugu, țug!

Melentie Heruvimu se sculase cum s-a crăpat de ziuă, încetinel, ca să nu trezească pe nevastă-sa, care se zvârcolise în dureri toată noaptea, ațâță focul, jumuli o găină și o puse să fiarbă, apoi așternu o față de masă. El, de când a plecat arendașul Cosma, tot pe lângă conac s-a învârtit, să fie acolo de s-ar întâmpla ceva. Și-a adus dânsul câțiva saci de porumb, dar grija cea mare îi era să apuce oarecare lucruri mai bune de mâncare, să-și poată ospăta o dată boierește muierea și copilașii, că prea mult au flămânzit.

Era convins că biata femeie numai de nemâncare a căzut la pat și zace de atâta amar de vreme și că, hrănită zdravăn măcar câteva zile, s-ar împiciorongi mai bine decât cu orice leacuri. Apoi, văzând că oamenii numai prin hambare scotocesc, s-a repezit el singur la vătășelul Lazăr și l-a luat de piept, să-l dea la o parte, ca să poată intra în casă. Lazăr, mai voinic, era mai-mai să-l biruiască, dacă nu săreau și alți oameni care, după ce l-au smintit pe Lazăr în bătaie, s-au împrăștiat prin toate odăile să strice și să ia ce le poftea inima. Melentie a mirosit până ce a nimerit în cămara plină cu de toate. A încărcat în două coșuri, găsite acolo, borcane de dulceață, sticle de vin și de lichioruri, brânză, o pâine albă, mezeluri, un mușchi și o șuncă, măsline și ce i-a căzut în mână. Când a sosit cu coșurile acasă, era seară. Nici nu le-a mai arătat, ci le-a ascuns în tindă cu gândul că mâine dimineață să întindă o masă ca-n basme.

Golind acum coșurile și înșirând pe fața albă toate bunătățile, Melentie avea o strălucire de bucurie, care-i îmbujora obrajii tăbăciți. Când isprăvi și se dădu un pas înapoi să admire minunea, întâile raze ale soarelui tocmai râdeau în geamurile murdare.

Întoarse capul spre patul femeii. Ochii ei mari, negri, îl priveau puțin speriați. Bărbatul, surprins, zise zâmbind și ca o scuză:

— Credeam că dormi… Uite ce bunătăți! Pentru tine le-am adus toate, că copiii mănâncă orice, numai mâncare să fie, dar tu trebuie să te hrănești cu lucruri mai bune, ca să te înzdrăvenești, c-ai zăcut destul ș-ai suferit. Am pus și o găină în oală să-ți fac o ciorbă fierbinte și…

Se întrerupse deodată. Ochii îl priveau mereu, nemișcați, cu aceeași umbră de spaimă, deși gura întredeschisă parcă voia să vorbească.

— Aoleu, doar n-oi fi murit? bâigui Melentie zăpăcit.

Se apropie, pipăi brațul uscat sprijinit pe dunga patului și cu degetele atârnând în jos.

— A murit! făcu omul abătut, uitându-se lung în ochii încremeniț i cu privirea spre masă. Tocmai acuma s-a prăpădit și ea când…

În pat, la picioarele moartei, copilașul cel mai mic se ridică, scâncind și frecându-și ochii. După câteva clipe, văzând pe tatăl său, se însenină și întinse mânuțele spre dânsul. Melentie îl luă în brațe și iar se uită la femeie, parcă nu i-ar fi venit a crede, strângând la piept și mângâind în neștire copilașul. Apoi sculă pe ceilalți doi:

— Hai, c-ați dormit destul! Hai, că nu-i vreme de dormit!

Copiii se urniră anevoie și bombănind. Când descoperiră însă masa încărcată, se înviorară și-și amintiră că li-e foame. Melentie îi așeză pe toți trei pe laviță:

— Mâncați ce vă place, copii, până vă săturați!… Numai să nu vă bateți și să nu faceți gălăgie, că măicuța a murit și ar fi rușine!…

Păvăluc, tu, că ești mai mare, ia seama să nu dea în foc oala asta de ciorbă, că eu mă duc să chem o vecină s-o scalde!

Colonelul Ștefănescu sări din pat, își puse halatul și, în papuci și capul gol, ieși repede afară. Soarele de-abia răsărit îl izbi drept în față, încât în primul moment, fiind și după somn, nici nu văzu bine mulțimea de țărani ce năpădise curtea lărmăluind. Strigă la întâmplare:

— Da ce, măi băieți, din somn și în izmene mă luarăți? Cei de pe aproape, care-l auziră, izbucniră în râsete, ceilalți însă vociferau mai aprig. Atunci observă bătrânul pensionar că mulți au venit cu furci, cu topoare, cu sape, ca la o bătălie. Colonelul își păstrase din militărie curaj și îndrăzneală în fața primejdiei.

Frică i-a fost de o eventuală ridicare a țăranilor numai din pricina fetelor pe care le iubea ca lumina ochilor și-i era să nu se întâmple să se năpustească asupra lor ticăloșii, să le nenorocească pentru toată viața. Acum însă se simțea la largul său. Fără să se impresioneze de urletele lor, strigă iarăși mai tare, să-l audă toți:

— Ho! Ho! mai lăsați răcnetele, să mă auziți și să vă aud!…

Ei, ce-i? C-ați venit cu arme, văd, voi mai mult de o sută și eu unul singur!… Ce-i? Ce poftiți de la mine? Țăranii, care se liniștiseră o clipă, porniră din nou să țipe într-un cor infernal:

— Să pleci de aici!… Nu mai vrem învoieli!… Lasă moșia, don’ colonel, că-i a noastră!… I-uite cum ne înfruntă hodorogul!…. O să-ți dăm bătaie!… Ne-ai înșelat și ne-ai jupuit destul!… Pământul!…

Pământurile!… Pământul nostru și munca noastră!

Bătrânul Ștefănescu privea și asculta cu o față prietenoasă, ca și când oamenii l-ar fi hiritisit. Apoi, când se mai potoli puțin gălăgia, reveni:

— Voi vorbiți o sută deodată, cum să vă înțeleg? După vreun sfert de ceas de tărăboi se aleseră doi țărani care să parlamenteze. Colonelul dădu din cap mulțumit:

— Așa, băieți! Acum știu cu cine vorbesc… Zi tu… Ioane!…

Ori vrei tu, nu știu cum te cheamă, că nu te mai țin minte…

— Io-s Găligan Ștefan, don’ colonel! făcu țăranul umflând pieptul.

— Bine zici, așa-i… Îți uitasem numele, Fănică, uita-te-ar necazurile! strigă Ștefănescu jovial. Atunci zi tu, Fănică.

— Apoi ce să zicem, don’ colonel? Mata nu știi c-a venit revoluția? zise Găligan cu mândrie.

— Eu văd c-a venit, dar nu știu ce are cu mine revoluția, că eu…

— Lasă că știi matale prea bine! făcu celălalt țăran mai aspru.

Numai te prefaci a nu ști… Ș-apoi, ori știi, ori nu știi, nouă ne trebuie moșia, că tălică ai stăpânit-o destul și ne-a venit rândul și nouă!…

Dacă o dai cu binele, bine de bine, dacă nu, noi tot o luăm!

— Dar luați-o, oameni buni! vorbi colonelul dând din mâini, parcă s-ar fi lepădat de diavolul. Da ce, a mea e moșia?… Băgați plugurile, copii, și s-o stăpâniți sănătoși!… Din partea mea, vai de mine, toată voia!

— Zici matale așa acuma, că ți-e frică de noi, dar mâine ai să zici c-ai uitat! reluă țăranul. Nu ne mai înșeli tălică pe noi, don’ colonel! Că te-am păscut noi, slavă Domnului!… Dar să faci bine să-ți strângi bocceluțele și să te duci de aici, că noi nu te mai răbdăm și nu mai răbdăm picior de boier pe pământurile noastre, iacă!

— Unde să mă duc, Ioane? întrebă bătrânul cu candoare.

— De unde ai venit, dom’le colonel! zise Ion. Că nu te-am adus noi și nici nu te-am chemat!

— Cum să plec așa, măi omule? Cum?… Să-mi las toată agoniseala mea de haram? Se poate, Ioane? stărui colonelul arendaș.

— Se poate! Că din munca și sudoarea noastră-s toate!

— Apoi așa am venit eu aci, gol cum mă vezi, ai?

— Ce mai la deal, la vale, să-ți pară bine că nici nu te-am înjurat și nici nu te-am bătut, cum au pățit alți boieri, că poate-i fi auzit și matale! zise țăranul neînduplecat. Pleacă sănătos și să ne vedem când ne-om vedea ceafa!

Colonelul nu se dădu învins. Încercă toate argumentele. Ajunse să le propuie să-l ia și pe dânsul tovarăș la revoluție, numai să-și poată salva capitalul ce-l avea investit în inventarul moșiei, aproape toată zestrea fetelor. Țăranii ascultau, chiar râdeau uneori de câte o glumă de a lui, dar găseau replici la orice și, unde nu, se îndârjeau că e munca lor și revoluția nu mai îngăduie să se amestece boierii în treburile oamenilor.

— Ne-om descurca noi, n-ai grijă matale, spuse Găliganu.

Oamenii cu oamenii, boierii cu boierii. Tălică du-te la oraș, că acolo-s boierii și-i locul matale!

Întâi ceruseră să plece pe jos numai cu o boccea cât poate duce în spinare. În cele din urmă i-au permis să meargă cu trăsura și să ia ce poate duce în trăsură. Stând atâta timp în răcoarea dimineții cu capul gol, colonelul începu să strănute:

— Na, că m-am ales și cu un guturai după toate necazurile celelalte!

— Dar care s-au ales cu bătaie ori mai rău, ce să mai zică? strigă cineva.

— D-apoi m-ați bătut voi destul, măi creștini, că mă lăsați pe drumuri, lipit pământului, om bătrân și cu trei fete de măritat!

făcu colonelul cu amărăciune.

Petre se apucase de dimineață să dreagă poarta dinspre uliță, din care numai stâlpii mai erau întregi în picioare. Nevoie așa mare n-ar fi fost. Cum a stat un an și jumătate, de când s-a prăpădit tatăl său, ar mai fi putut sta. Dar Petre voia să aibă de lucru ca să nu se mai ducă cu oamenii nicăiri și să nu se mai amestece.

De când s-a întors ieri de la Lespezi, numai a bolit și a rumegat.

Mă-sa a auzit de la vecini ce s-a întâmplat și era îngrozită. El n-a vrut să-i spuie nimic. Doar când Smaranda l-a învinuit că de la dânsul se trag toate, că așa zic oamenii, a răspuns mânios că cine zice minte, fiindcă el n-are nici un păcat pe suflet, martor i-e Dumnezeu.

De altfel, același lucru și-l zicea mereu și în sinea lui și totuși nu-și putea mulcomi mustrările. Îi părea rău că nu și-a căutat de necazurile lor de la început și s-a tot vârât ba să fie la cumpărarea moșiei, ba acum la împărțirea pământurilor, pretutindeni. Cu el boierii s-au purtat destul de frumos. Barem Grigoriță, părinte să-i fi fost și mai mult nu-i putea face. Și drept răsplată dânsul s-a înverșunat împotriva cucoanei Nadina, așa, din senin. Că l-a batjocorit pentru că n-a vrut să le vândă Babaroaga. Tocmai el s-a găsit dintre toți mai batjocorit, iar ceilalți au putut sta liniștiți. I-a intrat în cap că trebuie s-o batjocorească și el, încă de astă-iarnă, când au fost la București. De atunci, numai asta visa și parcă-i părea bine că se ațâță oamenii, ca să-i poată veni și lui mai lesne să-și sare inima. Nu s-a gândit mai dinainte ce anume răzbunare să fie, cum a făcut feciorul lui Dragoș cu Chirilă Păun. Își zicea că va vedea el atunci cum s-o ia. Acolo, la Lespezi, parcă i s-a aprins mintea. S-a repezit înăuntru s-o strângă de gât și s-o omoare…

Numai când s-a pomenit în fața ei, și-a dat seama că mai curând s-ar omorî el decât s-o omoare pe ea. Și totuși Toader Strâmbu a omorât-o… I-a trecut lui prin minte să nu-l lase pe Toader să intre și nu l-ar fi lăsat dacă nu i-ar fi fost rușine să nu zică oamenii că s-a dat de partea cucoanei cine știe de ce. Și pe urmă, în vreme ce oamenii dărâmau și prădau la conac, lui mereu i-a venit să-l sugrume pe Toderiță pentru că a săvârșit nelegiuirea asta, și numai de rușine și-a stăpânit mânia. S-a întors singur de la Lespezi, lăsându-i pe ceilalți împrejurul focului. Dacă și Matei Dulmanu s-a supărat că a omorât-o! Nu îndrăznea să-și mărturisească nici în străfundul său de ce l-a amărât într-atâta moartea cucoanei. Dar își zicea necontenit că el nu e vinovat și, fiindcă s-a întâmplat omor fără voia lui, el se dă deoparte. Nici n-a mai ieșit din ogradă și nici nu mai voia să iasă, orice s-ar întâmpla și chiar de-ar rămânea, din pricina asta, fără pământ, numai el, din tot satul…

Azi-noapte a și visat pe cucoana. Parcă o ținea în brațe și ea nu mai țipa, ci îl mângâia și-i zicea: „De ce lăsași să mă omoare?“ S-a deșteptat din somn cu glasul ei mustrător în urechi…

Acuma cioplea și bocănea de zor, ca și când ar fi vrut să uite sau cel puțin să înăbușe amintirea întâmplării. Dar oricât se trudea, mereu îi săgeta în creieri câte o întrebare și fiecare îl durea, și-l ustura, și-l chinuia…

2

[modifică]

Două ceasuri după răsăritul soarelui era o viermuială în Amara, de parcă satul ar fi pornit să-și mute locul ca o șatră când s-a isprăvit popasul.

Pe bătătura din fața cârciumii se încrucișau toate veștile și zvonurile. Și veneau atât de multe și de deosebite, că oamenii fierbeau așteptând mereu să se mai întâmple ceva, dar ceva mai însemnat decât cele întâmplate, care acuma li se păreau lucruri de toate zilele.

Din când în când se găsea câte cineva să pomenească de boierul cel bătrân, mereu cu un semn de întrebare în privire. Ceilalți schimbau vorba, parcă i-ar fi speriat întrebarea sau cel puțin n-ar fi vrut s-o înțeleagă. Chiar Trifon Guju, răgușit de cât răcnise și se fudulise de când cu bătaia jandarmilor pe care el o socotea biruința lui proprie, numai mârâia și dădea din umeri.

Mai spre amiazi însă se pomeniră cu Anton nebunul. Sosea din jos, mai zdrențăros de cum plecase acum câteva zile, asudat și murdar, însă cu fața mândră, ca și când ar fi cules în sufletul său toate fericirile. Și îndată se apucă să povestească cum n-a rămas nici picior de boier între Roșiori și Alexandria, pe unde a rătăcit el zilele astea, iar conacele toate le-au făcut oamenii una cu pământul, ca nici să nu se mai cunoască urmele unde au fost, apoi cum se adună pe acolo oamenii, cu mic, cu mare, pe sate, și se înarmează, și stau de pază, să nu se mai întoarcă cumva înapoi ciocoii și să-i împiedice la împărțeala pământurilor, ba sunt unii care se pregătesc să se ducă până la București, să mântuiască pe vodă din prinsoarea boierilor, că numai boierii nu-l lasă deloc pe vodă să trimită porunci oamenilor precum că bine au făcut de au izgonit pe boieri și să nu întârzie deloc de-a face împărțeală dreaptă sărăcimii din toate moșiile.

Țăranii erau obișnuiți cu proorocirile nebunului și-l luară mai mult în râs. Unii, glumeți, îl întrebară cum de n-a avut norocul să-l ia oamenii și pe el drept boier și să-i mai scurteze puțin limba, să scape lumea de năzdrăvăniile ce le vorbește. Pe când se hărșuiau astfel din gură cu nebunul, se ivi și un om în toată firea, Marin Vâlcu de la Izvoru. Era cu căruța și se ducea la Costești cu un copil, să-l arate doftorului, că trăgea să moară. A oprit la cârciumă să lase caii să îmbuce și să-i odihnească puțin, că au iernat rău fără nutreț și de-abia se țineau pe picioare. Marin povesti că azinoapte s-a aflat pe la ei cum că vodă a scos din slujbă pe boierii care au cârmuit până acuma, pentru că nu s-au purtat bine cu prostimea și n-au vrut să le dea pământ, și a pus pe alții care au făgăduit să nu mai rabde nici un boier la sate și să împartă toate moșiile între oameni, ca fiecare să bage plugul și să-și muncească numai locul său. Dar cârmuitorii pe care i-a scos vodă s-au învoit între dânșii și nu vor să asculte poruncile și au făcut tocmeală cu generalii să omoare pe vodă și pe urmă să pornească cu armata și cu tunurile să ia înapoi moșiile de la oameni, pe unde le-au cuprins, și să-i împuște pe toți care s-au sculat împotriva boierilor.

Atunci vodă, ca să nu fie biruit de boierii cei neascultători, a trimis într-ascuns, noaptea, câți slujitori credincioși a avut la îndemână, să alerge și să le poruncească să nu mai îngăduie nici un boier printre dânșii, să-i alunge pe care mai sunt și să nu cumva să-i lase să-și ia înapoi moșiile, că strașnic are să-i pedepsească pe cei ce se vor învoi cu boierii, pentru că boierii i-au călcat în picioare poruncile. Iar cei care sunt mai aproape de București să se ridice degrabă și să vie cu mulțime mare să-l ajute împotriva boierilor, că el numai cu oamenii ține și vrea să le facă dreptate și de accea îl năpăstuiesc și pe dânsul boierii…

Dacă le-ar fi spus asta Anton și încă s-ar fi mirat. Dar când iese din gura unui bărbat de omenie? De altfel, nici nu pornise bine Marin Vâlcu cu căruța și iată că mai pică un om din Găujani, care povesti aceleași porunci, auzite chiar din gura unui țăran ce a trecut dis-de-dimineață prin satul lor, călare și cu o cruce de argint pe piept. Pe urmă, ceva mai târziu, unul din Vaideei aduse aceeași veste sosită la ei prin Mozăceni…

Printre oameni se stârni o îngrijorare grea. Se vedeau pedepsiți și rămași fără pământ, fiindcă ei n-au împlinit porunca lui vodă.

Adevărat că n-au știut-o, dar acum au aflat. Mai mulți strigară că trebuie să meargă la boierul cel bătrân, să-i spuie cum a venit porunca și că nu-l mai pot îngădui între ei, că nu vor să se supere regele. Alții adăugară că trebuie să meargă cu toții, nu unii să stea ascunși în casă până e greul, iar apoi să se îndese la câștig.

Câțiva îndată pomeniră pe Filip Ilioasa, ginerele popii, care s-a codit de câte ori l-au chemat oamenii, dar de la arendașul Cosma a sărit să-și tragă acasă trei porci cât vițeii.

— Hai la primărie! răcni Trifon Guju. Să-l întrebăm pe dom’ primar cum de nu ne-a spus porunca lui vodă până azi? Porniră cu urlete de însuflețire, dar găsiră numai pe secretarul Chiriță și un agent de percepție, amărât și înfricoșat, crezând că au venit să-l omoare pe el, fiindcă el a umblat mai mult iarna trecută după biruri. Chiriță se încolți cu oamenii și mâncă la repezeală niște pumni de la Toader Strâmbu, care de mult îl păștea.

— Ai dat în mine, Toadere, să ții minte! zise tânărul Chiriță Dumitrescu, grav și jignit. După crima de ieri, asta ți-a mai lipsit!

Nu-i nimic! Ne-om răfui noi, n-ai grijă!

— Cum să nu dau dacă tu ești porc de câine, dom’ Chiriță!

strigă Toader rânjind. Și am să mai dau, de nu te astâmperi!

Dacă i-ar mai fi plesnit o palmă peste obraz și încă nu l-ar fi durut pe secretar cât tutuirea în fața atâtor oameni. Nu mai spuse nimic, mulțumindu-se a întoarce spatele cu dispreț. De altfel, nici țăranii nu-l mai luară în seamă, căci primarul Pravilă, auzind că mulțimea a dat buzna în cancelarie, sosi într-un suflet, galben, speriat și plângător:

— Ce-i cu voi, măi creștini? Nu v-ajunge să vă războiți cu boierii de-ați început și cu statul? Ați nebunit, oameni buni, ori nu mai aveți mult? Trifon Guju, însă, sări, înfruntându-l:

— De ce-ai ascuns porunca lui vodă, dom’ primar? Pravilă, aflând numai acuma despre ce e vorba, se scuză că el n-a primit nici o poruncă de nicăiri de alaltăieri, când a plecat prefectul, că poșta nu a mai venit, iar telefonul s-a stricat tot de atunci, fie că s-or fi tăiat firele undeva, fie din altă pricină. Trifon îi ceru, cu glas poruncitor, parcă el ar fi fost mai mare în sat, să trimită străjile să cheme toată lumea la cancelarie ca pe urmă să se ducă cu toții la boierul cel bătrân.

— Ba eu nici nu trimit străjile și nici nu mă duc cu voi! zise Pravilă. Că dacă ați făcut ce-ați făcut cum ați vrut și fără mine, apoi eu nu mă mai bag și nu mă amestec! Treaba voastră cum vă descurcați, că eu sunt primar și nu mă pot lua după vorbe și basme!

— Ba ai să trimiți, că, de nu, să știi că mănânci bătaie! se răsti deodată Trifon, ridicând pumnul.

— Tu să dai în mine, măi Trifoane? Tu să-mi poruncești mie? făcu primarul cu o înflăcărare mânioasă și mândră. Ia poftim, Trifoane, dă!

Trifon se repezi înjurând, dar țăranii îl opriră. Urmă o hărțuială lungă, cu urlete și răcnete, la care luară parte toți câte puțin, ca să-l convingă pe primar să fie alături de oameni, nu împotriva lor, că nu șade bine, amenințându-l chiar că, altfel, nu va fi părtaș nici la pământuri. Ion Pravilă, și din ambiție că o cârpă de om ca Trifon Guju a îndrăznit să se răstească la dânsul, și de teamă că mâine-poimâine se vor întoarce lucrurile cum au fost, rămase nezdruncinat, declarând chiar că mai bine se lipsește de pământ, decât să fie călcat în picioare. Trifon, atins, sări iarăși:

— Matale te-ai învățat să fii primarul boierilor, dar nouă ne trebuie primarul nostru, să știi mata că nu mai merge cum a fost!

— Poate că oamenii te-or pune pe tine primar? Iacă, să te puie!

zise Pravilă batjocoritor.

Atunci Trifon Guju, furios, chemă străjile și le porunci el să meargă din casă-n casă și să strângă pe oameni la primărie.

Observând că toată lumea era de partea lui Trifon, primarul socoti cuminte să tacă. Doar după ce porniră străjile, în continuarea certurilor, se lăudă că i-ar fi putut împiedica, dacă ar fi vrut, căci în cancelarie numai el are dreptul să dea porunci.

Țăranii nici nu mai plecară din curtea primăriei în așteptarea celorlalți. Plănuiau, și strigau, și se sfătuiau. Se înfuriau unul de la altul și începeau să suduie ori să scrâșnească din dinți. Se încurajau reciproc să nu le fie frică de nimeni, că dacă vodă s-a dat pe față de partea lor, apoi boierii nu vor mai îndrăzni să-i asuprească. Unii explicau că, și de-ar veni soldați, cât de mulți, n-are de ce să le fie frică, fiindcă soldații sunt tot țărani și nu vor trage în oameni, ba, dacă s-or întărâta, vor trece și ei de partea astălaltă și atunci să-i vezi pe ciocoi… Se pomenea din ce în ce mai des de boierul Miron, fără să se mai ferească nimeni. Se ridicau și glasuri care-l înjurau, iar Toader Strâmbu ajunse să strige în gura mare:

— Numai hoțul cel bătrân e de vină că ne-a copleșit atâta de rău sărăcia, că ceilalți hoți după dânsul s-au luat de ne-au asuprit și ne-au flămânzit!… Dar și când i-oi pune mâna-n ceafă, ehehe, să te ții, moșule, cum ți-o fi de bine!

Alții erau înfricoșați că din pricina bătrânului vor pierde câștigurile răzmeriței, că dânsul n-are să-și dea moșia din mână de bunăvoie și cu sila cine să i-o apuce?

— Da ce, acu merge pe voia lui? se încruntară câțiva. Ce, tot el are să ne poruncească? D-aia a venit revoluția, să suflăm noi în ciorba lui, ori dânsul într-a noastră?

— Lăsați, fraților, că țâțăie sufletul într-însul și numai să ne strâmbăm o dată la el că fuge, câtu-i de bătrân, de nu-l prinzi nici cu ogarii! observă unul spân și slab, stârnind râsete de mulțumire.

Trecuseră trei ceasuri de când cancelaria și curtea erau pline de oameni. Străjile se întorseseră, după ce colindaseră tot satul.

Lumea însă nu se urnea, așteptând mereu pe fruntași. Trifon, ca și când el ar fi fost capul satului, mereu ieșea pe afară și întreba: „N-a venit Luca Talabă, nici moș Lupu, nici Marin Stan, dar Filip Ilioasa?…“ În sfârșit sosiră unul câte unul, parcă n-ar fi știut de ce sunt chemați. Se codiră fiecare în parte, că ei n-au ce să se amestece.

— Dar la împărțirea moșiilor o să vă îmbulziți! strigă Toader Strâmbu. Lasă, că vă știm noi! Ați umblat să cumpărați cu bani grei Babaroaga și nici n-ați vrut să ne cunoașteți pe noi, sărăcimea.

Atunci era bun pământul. Acu, pentru că se împarte la toți, nu vă mai place.

— Ba mie-mi place, măi Toderiță, numai să-mi dați! zise Marin Stan voios.

— Apoi ți-ai luat și de la arendașul Cosma ce-ai putut, dar acu te faci că nu ne cunoști! vorbi Leonte Orbișor cu imputare.

— M-a chemat cineva pe mine, Leonte? Spune tu… Apoi atunci? făcu Marin înțepat deodată.

— Dar la cumpărat cine te-a chemat? Și ai umblat cu limba scoasă! sări din nou Toader.

Discuția se înfierbânta. Mulțimea se ațâța, socotind că bătrânii se împotrivesc numai ca să încurce pe cei săraci în dobândirea pământurilor. Cu cât șovăiau mai mult, cu atât participarea lor părea oamenilor mai trebuincioasă, de teamă că altminteri se vor învârti lucrurile, așa încât la împărțire vor fi dați la o parte cei ce n-au și vor lua iarăși cei înstăriți, cum au făcut și când au umblat să cumpere moșia cucoanei… Vorbele se îngroșau și amenințările de sudălmi sporeau. Luca Talabă se înfurie că de ce-l înjură pe el, că nu e sluga nimănui. Filip Ilioasa, jignit, vru să plece acasă, dar cineva îi pomeni de porcii arendașului. Atunci se născu o încăierare.

Filip, încercând să-și facă loc de trecere, parc-ar fi rupt un zăgaz de mânie, se pomeni deodată cu o revărsare de pumni și ghionturi din toate părțile, care nu se domoli decât când Luca strigă speriat și dânsul:

— Da ce, măi oameni, ne-ați poftit aci să ne luați la bătaie?…

Așa merge treaba?

— Așa, nea Luca! răspunse Trifon Guju dezvelindu-și dinții.

Cine nu pricepe de vorbă trebuie să priceapă de bătaie!

3

[modifică]

— N-am mai fost la Cameră poate de trei ani, dar la ședința de azi aș fi fost în stare să și plătesc, numai să nu lipsesc! zise Roșu către Titu Herdelea, urcând Dealul Mitropoliei și oprinduse uneori să respire, fiind puțin astmatic. Trebuie să văd schimbă rile la față, că prea sunt extraordinare. Știi cum vine afacerea asta? Eu m-am certat cu tine și atunci, ca să-ți fac rău ție, dau drumul de aci, din vârful dealului, pe panta asta pe care, în sfârșit, am suit cu ajutorul Domnului, dau drumul, zic, unei stânci formidabile să se rostogolească la vale, pentru că, amenințând să prăbușească tot în calea ei, și casa ta, și ale altora, tu ai să te sperii și îmi vei cere scuze. Tu, când vezi că eu am nebunit, vii repede: „Hai, nene, să ne împăcăm!“ Iar eu, deșteptul, încep să strig, ca să opresc rostogolirea mai departe: „Oprește, că ne-am împăcat! Nu mai e nevoie să distrugi!“ Tribuna presei era plină de astă dată, ca de altfel toate tribunele.

O atmosferă de mare premieră la un teatru oficial. La Cameră ședințele anunțate pentru ora trei încep obișnuit după patru. Azi, la trei fără un sfert nu mai lipsea decât noul guvern. Și Roșu numai cu ceartă izbuti să-și cucerească un locșor de șezut. Titu Herdelea rămase în picioare în fund… Incinta gemea de lume, fiindcă veniseră și senatorii să asiste la spectacol. Pe toate fețele însă se citea mai multă spaimă decât solemnitate, încât Stan Răcaru, primul-redactor al unui ziar independent și efemer, apărut recent, zise în gura mare, desigur ca să-l audă și lumea din tribunele vecine:

— Noul guvern, dacă ar fi democrat și într-adevăr iubitor de țărani, cum s-a lăudat în opoziție, ar putea acuma să decreteze și exproprierea moșiilor sau măcar s-o anunțe, iar ăștia de jos, cât sunt de îngroziți de răscoala țăranilor, ar aplauda cu frenezie, pe onoarea mea!

— Tu glumești, Nicule, replică reporterul Universului, dar să știi că așa este cum ai spus! Eu am vorbit cu mulți deputați și senatori care declară că ei primesc orice reforme, oricât de radicale, chiar exproprierea, căci altfel nu mai e chip să se întoarcă la țară, nici după potolirea tulburărilor.

— Spun oamenii multe, dar când a trecut primejdia și mai multe se uită! observă un fost deputat și bătrân gazetar cu barbă impozantă, recoltând un succes de ilaritate, care-i făcu atâta plăcere, că pe urmă pufni de râs toată vremea până la sfârșitul ședinței, enervând lumea dimprejur.

Deodată se făcu rumoare generală. Noul guvern intrase. Ședința începea. Primul-ministru, un bătrânel gârbovit, cu glas de văduvă necăjită, începu o cuvântare patetică, pomenind în fiece frază de „scumpa noastră țărișoară“, „țărișoara noastră scumpă“, „a noastră scumpă țărișoară“, întrerupându-se deseori să-și usuce lacrimile de pe obraji și încheind cu „țărănimea rătăcită“, „măsuri energice“, și „concursul tuturor bunilor români“. Îi răspunse fostul prim-ministru și actualul șef al majorității parlamentare, un bătrân mai arătos și cu barba albă, gângăvind de asemenea fraze despre „țărișoara noastră“ și făgăduind noului guvern concursul necondiț ionat al vechiului parlament. Atunci noul prim-ministru se duse la fostul prim-ministru la tribună, îi strânse amândouă mâinile și apoi se sărutară pe amândoi obrajii. Deputații și senatorii, împreună cu publicul din tribune, acompaniară cu un uragan de aplauze scena aceasta de înfrățire patriotică. Mulți ochi se umplură de lacrimi și o duioșie înfioră chiar inimile cele mai rezistente. Numai prim-redactorul independent de adineaori nu-și ținu gura și spuse în tribuna presei:

— Pupăturile astea o să usture teribil spinarea țăranilor!

Atunci Max Streșin, vechi redactor la Glasul poporului, oficiosul noului guvern, nu se putu stăpâni și izbucni indignat:

— Nu-ți permit, domnule, să tulburi asemenea momente înălțătoare prin glume insipide, bune numai pentru presa dumneavoastră jidovească!

Stan Răcaru replică cu sânge rece:

— Ascultă, băiete! Cu indignarea ta patriotică eu fac ceva, căci se știe cât e de dezinteresată, dar ce-oi fi având cu presa jidovească tocmai tu, care, de, ești nițel cam jidov de-acasă? Streșin mai bolborosi câteva cuvinte de revoltă și, profitând de un nou ropot de aplauze, părăsi țanțoș tribuna presei. În răstimp, în incintă manifestațiile de entuziasm continuau, susținute viguros de publicul spectator, deoarece, după îmbrățișarea șefilor, membrii noului guvern s-au coborât să strângă mâinile membrilor vechiului guvern și altor fruntași, fiecare acoladă fiind pecetluită cu urale și aplauze cu atât mai prelungite, cu cât cei ce își împreunau emoțiile îmbrățișării fuseseră până ieri cei mai vajnici dușmani, ocărându-se și înjurându-se mai fără cruțare.

În atmosfera de concordie duioasă fură apoi votate cu aclamații proiectele de legi ale noului guvern, toate privind restabilirea ordinii și, în primul rând, autorizația de a decreta starea de asediu unde va fi trebuință.

— Asta-i, fraților! mormăi Stan Răcaru cu ironia-i mult gustată de confrați. Ce-mi umblați mie cu mofturi și acadele patriotice!

Că doar noi suntem stăpânii!

Roșu, care nu scosese nici un cuvânt, zâmbi acum sarcastic și se întoarse după Titu Herdelea. Tânărul dispăruse. Zărise pe doamna Gogu Ionescu și ieșise s-o aștepte. Vroia să le spuie că Grigore Iuga, care pleacă mâine dimineață în Argeș, cu noul prefect Baloleanu, l-a rugat cu multă insistență să-l însoțească și el, să nu fie acum singur la Amara, unde nu știe ce va găsi. El, deși n-ar fi momentul să lipsească de la gazetă, nu poate refuza pe Iuga și trebuie să meargă. Dacă s-a dus pentru distracție odinioară, cu atât mai mult e obligat să fie lângă Iuga acuma, când s-ar putea să-i fie folositor într-un fel sau altul.

Gogu urcă să ia pe Eugenia înainte de sfârșitul ședinței și găsi pe coridor, la ușa tribunei, pe Titu. Trebuind să aștepte câteva minute, Gogu Ionescu profită să spuie tânărului Herdelea, întrascuns de Eugenia, pe care nu mai voia s-o amărască, fiind și așa destul de îngrozită, că un deputat piteștean i-a comunicat adineaori lucruri foarte grave despre caracterul ce l-au luat tulburările în sudul Argeșului. Nu se știe încă nimic precis, căci legături directe nu mai sunt de vreo două zile între Pitești și părțile de jos ale județului, dar se zvonește că s-ar fi săvârșit și omoruri.

— Acuma închipuiește-ți inima mea, dragă Herdelea! zise Gogu. Nadina în mijlocul revoltaților care comit asasinate! Ce-o fi cu ea, a izbutit să fugă, a încăput pe mâinile țăranilor? Bietul tata își mușcă mâinile de desperare, că n-a oprit-o. Cum e bolnav și bătrân, și cu slăbiciunea lui pentru Nadina, cred că s-ar prăpădi dacă ar afla că i s-a întâmplat ceva. În sfârșit, o tragedie întreagă!…

Să dea Dumnezeu să se potolească lucrurile, dar eu știu că nu mai vreau să aud de moșie și de țărani, măcar să trăiesc cât bolovanii. Sunt în stare să și dăruiesc Lespezii, și să scap. Cât am îndurat noi zilele astea, nu doresc nici dușmanilor mei!

Eugenia era mișcată de solemnitatea ședinței. Ea sfătui pe Titu, secondată fără convingere de Gogu, să nu se ducă la țară, să nu pățească și el ca Nadina, mai ales că armata poate să tragă și să se întâmple cine știe ce bătălii sângeroase. Tânărul Herdelea răspunse cu o modestie de erou pornind la război:

— O, doamnă, de mine n-ar fi nici o pagubă!

4

[modifică]

De-abia când soarele se apropia de asfințit, mulțimea izbuti să se urnească de la primărie, în jos, spre curtea Iuga, sporovăind și gâlcevind, parc-ar fi mers la nuntă. Cât s-au tot certat mai mult s-au întărâtat, încât acuma toți erau înfierbântați. La gălăgie se adunaseră și copiii să caște gura.

— Măi nea Cristache, ia mai lasă tejgheaua! strigă Trifon în fruntea mulțimii, trecând pe la cârciumă și văzând pe Busuioc în ușă. Că ori ești de-al nostru, ori de-al altora, ca să știm și să te însemnăm pe răboj!

— Iacă viu, măi frate Trifoane! răspunse cârciumarul grăbit și înfricoșat. Se poate să lipsesc eu când e tot satul?… Măi muiere!

adăugă apoi înăuntru. Auzi tu? Ieși și stai în prăvălie, că eu mă duc cu oamenii!

Dinăuntru, glasul femeii boscorodi ceva, dar Cristea Busuioc se amestecă în mulțime, cu o mutră veselă, potrivită împrejurărilor.

Inima îi veni puțin la loc observând printre oameni și pe fruntașii satului și chiar pe primarul Pravilă.

— Așa, da, fraților! făcu cârciumarul către cei dimprejurul său.

Dacă ne ținem de mână cu toții, nu mai poate să ne înfrunte nimeni!

Miron Iuga știa de întrunirea sătenilor și de pregătirile lor împotriva lui. Isbășescu, care până azi nu scosese nasul din registre, socotind că pe dânsul nu-l interesează controversele dintre proprietari și săteni, el fiind un simplu negustor de cifre, fu cuprins de groază când logofătul Bumbu îi spusese, mai mult în glumă, că țăranii tocmai pe el îl urăsc mai tare din pricina catastifelor cu datoriile și evidențele învoielilor. Astfel de azidimineață, îndată ce auzea vreun zvon de pe la argați sau alți oameni umblători pe la curte, se ducea repede să-i comunice bătrânului Miron, adăugând mereu că părerea lui ar fi să profite de ezitările țăranilor și să părăsească Amara cât mai e timp, căci orice rezistență ar fi inutilă față de starea spiritelor prea încărcate.

Miron Iuga asculta, dar se făcea că nu aude povețele contabilului.

Numai când Isbășescu își permise să insiste, bătrânul se enervă puțin și-l admonestă să-și caute de registrele lui și să-l scutească de povețe.

— Vin țăranii, coane Miroane! strigă în cele din urmă Isbășescu desperat, năvălind în apartamentul stăpânului. E tot satul, cucoane!…

E prăpăd mare!… Doamne, Doamne, cum nu m-ați ascultat și pe mine!

— Ia mai închide gura și nu mi te prăpădi cu firea! zise liniștit bătrânul Iuga. Lasă-i să vie! Bine că vin, ca să ne lămurim!

Isbășescu se hotărâse să rămâie cam primprejurul boierului.

Ce-o păți boierul, să pățească și el, își zicea, în speranța că boierul, fiind foarte respectat de oameni, nu va păți nimic și prin urmare nici dânsul.

— Ce faceți, cucoane? întrebă contabilul iar, observând că bătrânul se plimbă prin odaie cu mâinile la spate. Nu ieșiți înaintea lor, să nu dea cumva buzna aici, peste dumneavoastră? Miron Iuga își continuă plimbarea fără a-i răspunde, mormăind numai în sine vorbe neînțelese. În realitate nici el nu știa ce să facă cu oamenii aceștia care, numai în câteva zile, au ajuns să dărâme toate zăgazurile autorității și, dintr-un sat organizat, să se transforme într-o turmă inconștientă, trasă și împinsă de pofte primitive după bătaia vânturilor. Firește, alungarea jandarmilor, incendiile, devastările și toate destrăbălările ultimelor zile au fost numai concluzia inerentă a unor permanente abdicări ale autorității, provocate de nedestoinicia guvernanților și de demoralizarea lor sistematică prin promisiunile înșelătoare ale demagogilor, care toate au încurajat nașterea și propagarea spiritului de nemulțumire întâi și în sfârșit de răzvrătire în sufletul simplist al țăranului.

Pornirile anarhice trebuiesc curmate în primul moment, când sunt în germene. Atunci e suficientă persuasiunea energică. După ce au prins rădăcini și au început să se manifeste, numai forța brutală le mai poate stăvili distrugerile. Își dădea deci perfect seama că dânsul singur nu mai poate lupta cu mulțimea care și-a pierdut cumpătul. Dar nici nu putea dezerta de la datoria de a-și apăra pământul. Simpla-i prezență, prin prestigiul persoanei sale, constituia o piedică în dezlănțuirea anarhiei complete. Țăranul are instinctul respectului de bătrâni și fruntași, cu atât mai mult de stăpânul din moși-strămoși. Unde și cât va fi prezent dânsul, oamenii se vor sfii a trece la prădăciuni. Au pus foc la Ruginoasa, fiindcă el nu era acolo… Desigur, mai ales după incendierea conacului din vecini al lui Cosma Buruiană, chibzuind azi-noapte îndelung, și-a pus întrebarea dacă totuși n-ar fi mai înțelept să se retragă deocamdată până ce vor interveni forțele care să dezmeticească pe nebuni? A înfrunta o ceată de răzvrătiți care și-au pierdut judecata nu e oare și din parte-i o nebunie, când nu se bazează pe altă armă decât teama și rușinea ce poate să le inspire persoana lui? Și în clipa când zăgazul respectului s-ar rupe, n-ar fi socotită prezența lui ca o sfidare, ațâțând mai violente dezlănțuiri de furie?… Și-a întrerupt întrebările atunci, fiindcă i s-au părut primele simptome ale lașității. Numai lașitatea scormonește după argumente și considerente care s-o justifice. Ce va fi, se va vedea atunci când va fi să fie…

Acuma Miron, plimbându-se prin odaie, auzea afară glasurile care-i spuneau că a sosit momentul hotărâtor. Lângă o fereastră, Isbășescu privea înfrigurat, cu interjecții de spaimă. Își zicea că ar trebui să iasă, să-i întâmpine, dar amâna mereu, parcă fiece minut de întârziere ar fi fost un câștig pentru dânsul.

Afară, zgomotul de pași și de glasuri se întețea. Mulțimea se revărsase din uliță în ograda și în parcul conacului ca un râu care și-a schimbat brusc albia. Pe aleea prunduită și curățită de curând, țăranii se îmbulzeau și se fereau să nu calce pe marginile cu firicele de iarbă de-abia încolțită. Ici-colo câte-un glas dojenea:

— Ferește, măi creștine, nu strica iarba, că-i păcat de muncă!

De altfel, gălăgia mai contenise, ca și când le-ar fi fost rușine și s-ar fi simțit vinovați că au intrat prin parc, pe unde țăranii n-aveau voie să umble. Numai lângă rondul din fața castelului Trifon Guju îndrăzni să chiuiască gros și prelung, parc-ar fi vrut să-și încerce curajul și să spargă liniștea care-i amorțea pe toți…

Cei mai mulți, intrați pe dincolo, prin curtea conacului, erau mai gălăgioși. Dinaintea lor porumbeii se ridicară în văzduh, iar orătăniile se împrăștiară orăcăind speriate. De prin grajduri și acareturi apăreau slujitori și argați de toate felurile, privind cu o curiozitate copilărească sosirea satului, râzând, schimbând glume, parc-ar fi venit la clacă cu lăutari. Numai bătrânul Ichim se uita mirat și nedumerit. Logofătul Bumbu se oprise, cu tremurături în genunchi și cu o înfățișare resemnată, lângă ușa locuinței sale, în fund, în vreme ce nevastă-sa dârdâia înăuntru, pândind de după perdea.

— Ați venit, ați venit? întrebă prostește logofătul când oamenii din capul cetei ajunseră lângă dânsul. Auzind că alții au intrat prin parc, trecu și el dincolo, parcă s-ar fi supărat că au îndrăznit să intre pe acolo și ar fi vrut să-i alunge. Curtea interioară dintre castel și conacul vechi era plină de țărani. Logofătul, mai zăpăcit, aruncă câte o vorbă bună când unuia, când altuia, iar pe urmă se proțăpi în dreptul ușii, între doi stâlpi ai cerdacului, parcă s-ar fi pregătit să oprească lumea de-a năvăli asupra stăpânului său, dar cu fața mereu umezită de un surâs sortit să-i ascundă frica și să-i câștige bunăvoința tuturor.

Înmulțindu-se mereu, oamenii se îmbulzeau și vacarmul creștea. Unele glasuri înțepau și pe logofătul zâmbitor care, când înțelese, făcu vinovat:

— Ce-i, băieți? Ce vreți voi?… Spuneți-mi mie că…

Râsete batjocoritoare și câteva huiduieli îi acoperiră vorbele.

Bumbu se fâstâci complet. Deodată Lupu Chirițoiu care, fără să vrea, fusese împins aproape în față, strigă:

— Du-te, omule, nu mai sta, și spune boierului să iasă până afară, c-a venit satul!

— Iacă mă duc, mă duc! bolborosi Leonte Bumbu, dezmeticindu-se și repezindu-se în casă.

Bătu la ușa bătrânului Miron și, fără a mai aștepta răspuns, intră:

— Poftiți, conașule, c-a venit satul!

Miron Iuga se întoarse, parcă vestea l-ar fi surprins, cu toate că de câteva minute auzea de afară murmurul de oameni din ce în ce mai neliniștitor. Se uită un moment în ochii logofătului:

— Bine, Leonte!… Să mergem să vedem ce mai poftește satul!

Își luă de pe o mobilă căciulița ce o purta obișnuit prin curte, și-o potrivi bine pe cap și păși spre ușă. Bumbu îl opri o clipă, apucă din cuierul de lângă ușă o haină scurtă de piele căptușită cu blană și i-o ținu s-o îmbrace, bâiguind supus:

— E cam răcoare, conașule, și puteți răci dacă…

— Ce dracu mă mai întorseși din cale! mormăi Miron, îmbrăcând totuși haina și încheind cu atenție toți nasturii, parc-ar fi plecat la drum lung.

Isbășescu, stană de piatră lângă fereastră, nu se clintise nici când a intrat logofătul. Văzând pregătirea de ieșire a boierului, i-a venit inspirația să rămâie el mai bine pe loc. E mai prudent pentru orice eventualitate. De ce să se expuie de prisos el, care, în fond, e un biet proletar aflat în situația dramatică de-a fi urât de niște oameni la fel de săraci și de oropsiți? Leonte Bumbu, urmând pe Miron, îi făcu o întrebare mută: „nu vii?“ Mut răspunse și Isbășescu: „nu“.

Apariția bătrânului Miron Iuga în cerdac stinse subit toate glasurile. Câteva căciuli și pălării se ridicară instinctiv. În marginea cerdacului, la nivelul oamenilor, Iuga se opri. Dintr-o singură ochire observă că țăranii au cuprins toată împrejurimea conacului până la castelul lui Grigoriță și toată ograda argaților. Soarele coborâse spre asfințit în spatele caselor, adumbrind cerdacul și însângerând sutele de capete cu privirile strâmbate de puterea luminii.

— Văd că într-adevăr ați venit tot satul, cu cățel, cu purcel! zise Miron calm, cercetând fețele, parc-ar fi vrut să vadă cine lipsește.

— De, cucoane! răspunseră câteva glasuri nesigure, între care bătrânul Iuga recunoscu pe al lui Ignat Cercel, zărindu-i chiar mutra plângăreață undeva, fără să-l intereseze însă, ci numai ca o fulgerare a conștiinței.

Trecură câteva clipe. Pauza păru tuturor nesfârșit de lungă. Pe urmă, brusc, Miron Iuga strigă poruncitor:

— Cine v-a chemat pe voi aci, să-mi stricați straturile, și rondurile, și potecile la care am muncit din greu cu oamenii?…

Cine v-a dat voie?… Adică dincolo, în curte, nu puteați aștepta? Acolo nu mai e bine? V-ați boierit, ai, de când umblați cu revoluția și cu blestemățiile? Vorbind, se aprindea și nu se mai putea domina, deși își dădea seama că merge prea departe și riscă să provoace tocmai efectul contrar celui scontat. Într-adevăr, cineva îl întrerupse obraznic:

— Da ce, noi am venit să ne probozești matale ori să te probozim noi pe mata? Miron Iuga ezită o fracțiune de clipă dacă să rețină obrăznicia ori să n-o audă. Continuă cu același glas:

— La mine nu merge cu boieria, băieți, că eu muncesc ca și voi și cu voi împreună, așa că noi putem vorbi, ca totdeauna, și dincolo, între noi, nu aici unde e loc de odihnă… Dar acuma, dac-ați venit, nu face nimic… Aide, să vă aud durerile!

Atunci ieși în față obraznic, cu căciula pe ceafă, Trifon Guju:

— Cucoane, s-au dus vremurile alea… Mata n-ai auzit porunca lui vodă, ori nu vrei s-o asculți? Bătrânul Iuga făcu o sforțare cumplită să nu-l plesnească imediat peste ochi, în loc de orice alt răspuns. Îl știa pe Trifon leneș și rău, deci dintre țăranii cu care dânsul nici nu obișnuia să stea de vorbă.

Ca și când nici nu l-ar fi auzit, Miron întoarse capul să întrebe pe alții despre ce anume poruncă e vorba. Isbășescu îl pusese în curent de ieri, dar credea că e bine să se facă a n-o cunoaște. Câțiva oameni de treabă se grăbiră să-i explice cum și ce s-a aflat. Boierul asculta liniștit și se pregătea să vorbească. Trifon întrerupse din nou, mai provocator, jignit că nu l-a întrebat pe el:

— Stai, cucoane, să te lămuresc eu, că dânșii sunt proști și nu…

— Eu cu oameni necuviincioși și fără obraz nu vorbesc, zise bătrânul Miron, măsurându-l cu dispreț, și apoi urmă către ceilalți: Spune tu, Profire, vasăzică…

Ascultând spusele încurcate ale celor întrebați, Miron Iuga simțea cum i se urcă tot sângele în obraz. Îndrăzneala lui Trifon îi fierbea creierii, oricât se sforța să se calmeze și oricât își dădea seama că ticălosul înadins caută să-l scoată din sărite ca astfel să ațâțe pe ceilalți. În același timp și Trifon Guju se socotea umilit că boierul nu-l lăsa pe el să explice, deși el s-a străduit mai mult de i-a ridicat și i-a adus pe toți aci. Cum și mulți alții păreau a fi de partea lui, bombănind că de ce să-l bruftuluiască boierul și nici nu-i dă voie să vorbească, Trifon mai rău se umfla și se înfuria.

În sfârșit, bătrânul Iuga nu mai avu putere să asculte bâiguielile cu porunca regelui și, tăindu-le vorba cu mâna, întoarse fața spre mulțimea ce începuse a prinde glas:

— Apoi după basme d-astea vă luați voi, măi băieți, și dați buzna aci de-mi călcați și-mi stricați grădina? Și veniți claie peste grămadă, oameni în toată firea, adică să mă speriați pe mine, ori ce?… Ei, rușine să vă fie! Și mai ales vouă, care erați oameni de omenie și v-am cinstit! Uite, primarul satului! Frumos îți șade, n-am ce zice! În loc tu să potolești pe cei smintiți și fără chibzuială, te bagi între ei la răzmeriță… Halal de așa primar!

— Să ne iertați, cucoane, dar dacă ne-a luat satul noi ce putem face? boscorodi Pravilă umil și plecat.

— Și tu, Luca! urmă Miron înflăcărându-se mereu. Și tu, Lupule, om bătrân, cu plete cărunte, mai mare ca mine, între neisprăviții ca alde Trifon! Ei, măi creștini, mi-e silă de voi!

Vorbind îi trecea neîncetat prin minte că și-a pierdut cumpătul, dar nu se mai putea opri, întocmai ca alergătorul, care din greșeală și-a luat vânt pe o coastă piezișă și e dus la vale irezistibil, deși știe că se apropie de o prăpastie. Efectul dojanei de altminteri îl încuraja să continue. Gloata de țărani amuțea pe măsură ce glasul lui se înăsprea și biciuia. Parcă instinctul de frică și supunere s-ar fi redeșteptat brusc în sufletele tuturor, oamenii clătinau din cap îngrijorați sau murmurau scuze monosilabice.

Pe când cuvintele bătrânului Iuga șerpuiau amenințător peste capetele mulțimii surprinse, ca pleasna unui bici în mâna îmblânzitorului, gata să se abată în fiece moment, Trifon Guju își legănă deodată trupul, parcă și-ar fi strâns mijlocul cu o curea, și izbucni cu glas spart:

— Ia stai, cucoane, că noi nu ne-am sculat de florile mărului…

Glasul lui se încurcă și se ciocni în văzduh cu glasul bătrânului Miron Iuga. O clipă glasul lui Iuga, surprins, se înecă. Dar imediat se ridică cu o furie nouă, pornită parcă să ardă tot în calea ei:

— Tu să taci, ticălosule!… Să taci, tâlharule!… Să taci!… Să taci!…

Cu ochii bulbucați, cu o spumă subțire în colțurile gurii, Miron Iuga răcnea scuturând pumnul spre Trifon Guju care însă, după o secundă de șovăire, îi înfruntă privirea cu un rânjet obraznic. Apoi, fiindcă boierul nu mai contenea cu „să taci“, deși abia mai hârâia de oboseală, Trifon strigă gros și sfidător:

— Da de ce să tac?… Iacă, nu vreau să tac!… Ai să-mi poruncești dumneata? Ce, sunt sluga dumitale? Miron Iuga nu mai vedea, dar fiece cuvânt îi plesnea obrajii de-i țiuiau urechile. Continuă cu aceeași mânie:

— Să taci… și să ieși îndată din curtea mea!… Ieși afară, ticălosule! Acu să ieși, hoțule, că altfel!…

Trifon Guju își răsfiră picioarele și întinse genunchii, ca să se înfigă mai puternic pe loc, răspunzând în același timp mai dârz și încruntat:

— Uite că nu ies, cucoane! Nu vreau să ies!… Că nici nu mai e curtea dumitale și nici n-am poftă să ies, uite-așa!

— Nu ieși?… Din ograda mea?… Să mă înfrunți tu pe mine?…

Ei, stai atunci că te învăț eu pe tine omenie, tâlharule!

Vocea bătrânului Iuga se schimbase și se înmuiase. Intră repede în casă. La fiece pas își zicea că trebuie să se calmeze. Îi tremurau însă și mâinile, și genunchii, numai în inimă îi bătea un ciocan cu lovituri asurzitoare. În camera de culcare, deasupra patului, atârna o pușcă de vânătoare, veșnic încărcată. O smuci din cui.

Afară toate limbile se dezlegară. Numai Luca Talabă îi strigă lui Trifon că nu face bine împungându-se cu boierul cel bătrân.

Din toate părțile se ridicau în schimb aprobări gălăgioase:

— Bine făcuși, Trifonică!… Nu te lăsa!… De ce să-l asuprească și să-l batjocorească?… Trebuia să-i pui mâna-n beregată și…

Un glas subțire strigă, mai departe, stârnind veselie împrejur:

— S-a încins moșul, fraților, nu-i fie de deochi!

Ignat Cercel bâlbâi îngrijorat:

— Ia vezi, Trifoane, să nu te pomenești cu boierul că te…

Când reapăru Miron Iuga cu pușca în mână și cu ochii umflați și roșii ca cepele, fu întâmpinat cu un murmur de mirare și de nemulțumire. Bătrânul se opri la trei pași de Trifon Guju, unde fusese adineaori, și porunci fără să mai țipe, dar mai apăsat și cu o voce grea de energie:

— Imediat să ieși de aici, hoțule, ori de unde nu, o să ieși pe targă!

— I-ascultă, boierule, nu vreau să ies, ai înțeles?… strigă întărâtat Trifon. Și încearcă numai să… c-apoi vezi dumneata pe dracu, cât oi fi de boier, că doar…

Nu apucă să isprăvească. Iuga ridicase arma la ochi după primele lui cuvinte. Răsunară două detunături, una după alta, atât de apropiate parcă a doua ar fi fost ecoul celei dintâi. Fața lui Trifon Guju, cu gura largă de vorbe, primind descărcăturile în plin, se ciurui brusc ca de vărsat negru. Ochii mici avură o clipire mirată. Se prăvăli ca un sac greu.

— Tâlharule! mormăi Miron Iuga, văzându-l cum se frânge cu o satisfacție care-i îngrășa inima.

Când răsunară împușcăturile, câțiva oameni de pe lângă Trifon își feriră capetele, retrăgându-se cu spaimă peste cei dinapoia lor.

Țipete diverse țâșniră într-o îmbrânceală generală. Printre glasurile speriate însă porniră deodată înjurături și amenințări. Toader Strâmbu, la câțiva pași, răbufni cu o mutră roșie de ură:

— Ce, boierule, vrei să ne omori? În aceeași clipă mișcarea mulțimii se învolbură. Deasupra lui Trifon se aplecaseră câțiva să-l sprijine. Oamenii se îmbulzeau valvârtej, într-o înnebunire subită. Pe când rostea Toader Strâmbu întrebarea, un băț de rădăcină cu măciuca cât un pumn de copil se înălță în aer lângă Miron Iuga. Măciuca îl lovi în cap cu atâta sete, că se auzi împrejur un pârâit. Căciulița boierului se turtise în creștet.

— Cum îndrăznești, hoțule, să ridi…? începu Miron fără să mai poată sfârși.

Zeci de alte bețe se agitau, izbind la întrecere într-o vălmășeală furioasă. Bătrânul Miron Iuga, fără cunoștință, cu țeasta zdrobită, rămase în picioare în mijlocul țăranilor care, îndesându-se să-l lovească, parcă-l sprijineau să nu cadă.

Cerdacul deschis cu stâlpii pătrați se umplu de oameni care izbeau în dreapta și în stânga, în neștire, parcă pretutindeni și chiar în aer ar fi fost numai dușmani. Geamurile ferestrelor țipau strident, sfărâmându-se. Mulțimea, frământată ca o baltă răscolită de o furtună năprasnică, se îndoia când încoace, când încolo, căutând parcă să-și descarce mai repede furia ce o sugruma.

Urletele pe toate glasurile, înjurăturile îmbălate se încrucișau într-un vuiet prelung, care înăbușea strigătele desperate ale celor câteva slujitoare de la curte… În izbucnirea de furie, descătușată într-o singură clipire, ca un trăsnet clocit mult între nori și căzut fără obișnuitele tunete și fulgere pregătitoare, țăranii se năpustiră și asupra argaților, în vreme ce logofătul Bumbu, deși aflat lângă bătrânul boier, a scăpat numai cu îmbrânceli, parcă, în toiul vijeliei, nimeni nu l-ar fi recunoscut.

După numai câteva clipe, cei ce se oțărau împrejurul bătrânului Iuga îl părăsiră unul câte unul, răcoriți sau flămânzi de alte fapte.

Fără sprijinul țăranilor, Miron Iuga se prăbuși cu fața-n jos, scormonind pământul și mirosindu-i mai lacom ca totdeauna aroma dulce-amară, pentru ultima oară. Nimeni nu se mai sinchisea de dânsul. Țăranii, îmbrâncindu-se fără odihnă, treceau peste trupul lui, îl călcau în picioare, apăsându-l și frământându-l cu pământul în care își înfipsese din viață toate rădăcinile.

5

[modifică]

— Petrică, sai că oamenii au omorât pe boierul cel bătrân!

strigă în gura mare Marioara, năvălind în ogradă. Vino, Petrică, degrabă, să nu se apuce de vreo poznă și mai mare!

Petre Petre isprăvise poarta și ciocănea în fundul bătăturii, la grajd, numai ca să aibă de lucru și să nu fie mânat a se mai amesteca în nimica. A auzit de la maică-sa Smaranda că satul a pornit la curtea boierului cel mare și l-a ispitit un moment să meargă și el, nu să strice ori să ațâțe, ci dimpotrivă să oprească ce s-ar putea să facă alde Toader Strâmbu și alții de teapa lui.

Dar s-a încăpățânat să rămâie acasă, ca și când ar fi vrut să-și rumege mai îndelung durerea ce-i clocea în inimă, precum și pentru că socotea peste putință ca oamenii să îndrăznească a se atinge de boierul Miron, chiar ducându-se la dânsul cu răzmerița.

— Vai de mine și de mine! făcu deodată Petre, parcă l-ar fi lovit în moalele capului.

Nici nu se uită la Marioara, cu toate că o iubea și avea planul să facă nunta după Paști. I se părea străină, și necunoscută, și indiferentă. Numai glasul ei îi zbârnâia în urechi urât ca niciodată.

Fără altă vorbă își curmă lucrul și porni grăbit, aproape fugind.

Marioara îl urma ca un cățel și-i povestea gâfâind întâmplările de la curte. Petre o auzea din urmă și cuvintele ei parcă-l împingeau înainte. Își zicea, totuși, în același timp, că se duce degeaba, căci el singur n-are să se poată lupta cu tot satul și nici să oprească pe oameni de-a se răcori.

De departe curtea Iuga vuia de gălăgie. Petre își iuți mai mult mersul. Era fără suman, ca la muncă, și avea în mână barda cu care cioplise și pe care a luat-o fără să-și dea seama, ca un băț când pleci la drum.

În ograda cea mare a conacului, oamenii alergau de ici-colo năuciți, cu fețele aprinse, vociferând și neștiind ce să facă. Unii se hărțuiau cu argații, alții se certau între dânșii din senin, gata să se ia de piept. La fântână câțiva îngrijeau pe Trifon Guju, care gemea. Petre aruncă o privire, dar nu se opri. La ușa locuinței lui Leonte Bumbu se grămădeau unii cu răcnete amenințătoare pe care însă le întreceau țipetele nevestei logofătului, dinăuntru.

Alături, în cancelarie, se învârteau mai mulți, spărgând ce le cădea în cale și războindu-se mai ales cu registrele în care erau însemnate învoielile și datoriile oamenilor.

Petre trecu în curtea cealaltă. Între cele două clădiri înghesuiala era mai mare. Mulțimea se frământa în același loc, așteptând parcă o poruncă sau măcar un semn.

— Unde-i boierul cel bătrân? întrebă Petre într-un grup de mânioși.

— Adineaori l-au dus în casă, răspunse totuși un glas.

Flăcăul nu recunoscu nici pe cel ce-i răspunse, nici pe ceilalți, parc-ar fi fost din altă lume. Intră în conacul vechi. În cerdac se rărise lumea. Geamurile sparte căscau guri negre în pereți. Pe ușile deschise larg unii intrau și alții ieșeau, ca la moară. În a treia odaie erau câțiva oameni tăcuți, cu capetele goale. Aici se plimbase adineaori Miron Iuga, cu mâinile la spate. Acuma zăcea întins, cu mâinile pe piept, pe canapeaua dintre două ferestre. Hainele îi erau mânjite de pământ, iar pe față parcă purta o mască de lut.

Bătrânul vizitiu Ichim l-a cules dintre picioarele țăranilor, bucătăreasa Profira a așternut cearșaful alb pe canapea și i-a aprins la căpătâi o lumânare a cărei flacără se perpelea între ferestrele sfărâmate. Profira se trudea să curățe puțin pământul de pe hainele și figura mortului. Primarul Ion Pravilă, aflat acolo printre alți oameni, îi zise domol:

— Lasă, muiere, lasă-l să se odihnească așa cum a orânduit Dumnezeu…

Voia să spună că până va veni vreo anchetă care să stabilească împrejurările morții, dar nu îndrăznea.

Petre privea lung fața noroită a bătrânului boier. Vedea pe obrazul stâng o dâră de sânge năclăit cu humă, ca o panglică de catifea neagră ieșită de sub căciula turtită. Tresări când auzi glasul primarului cu o imputare ascunsă:

— Mi se pare că nu fuseși aci, Petrică?

— Bine că n-am fost, Doamne iartă-mă! bâigui flăcăul. Că ce-o mai ieși din toate astea, numai Cel-de-sus poate să știe!

— De, se vede că ne-a fost nouă scris să…

Pravilă iar nu cuteză să sfârșească. De altfel, Ichim îi luă vorba din gură:

— Du-te tu, Petrică băiete, că pe tine poate să te asculte, și nu lăsa să mai jefuiască și să strice, că-i destul cât au făcut și ce-au făcut! De-aia am și trimis pe Marioara după tine… Aide, du-te, că și boierii ți-au făcut bine și te-au ajutat când ai fost la necaz!

Petre mormăi întunecat:

— Multora le-a făcut bine, și uite răsplata!

— Și dumnealui a fost prea proclet și iute, Dumnezeu să-l ierte!

făcu atunci Luca Talabă foarte blând.

Tăcură toți un răstimp. Apoi Petre, luându-și seama, rosti aspru:

— Care n-aveți treabă aici să faceți bine să ieșiți afară!

Nu mai așteptă să vază dacă l-au ascultat, ca și când ar fi fost sigur că așa va fi. Și în curând mortul rămase numai cu Ichim, cu Profira și cu Marioara să-l privegheze.

Petre, cu același glas hotărât, cărăbăni pe toți țăranii care mai rătăceau prin casă. Când ajunse în cerdac, se întâlni cu o ceată care nu se îndura să plece cu mâna goală. Se înfurie:

— Ce, voi nu înțelegeți de vorbă bună, că-i mortul în casă? Nu v-ajunge că l-ați omorât, nici să se odihnească nu vreți să-l lăsați în pace? În vreme ce oamenii se retrăgeau bombănind, Petre observă că alții se îmbulzesc să intre în castelul cel nou ale cărui uși fuseseră smulse din țâțâni. Îi trecu prin gând că e tocmai clădirea lui Grigoriță, căruia el îi datorează numai recunoștință. Și se repezi într-acolo, strigând speriat:

— Nu stricați, oameni buni!… Faceți loc!… Dați-vă la o parte!…

Nu mai intrați, că n-aveți ce lua!… Nea Serafime, fii tălică mai cuminte!

Își croi drum cu coatele și pătrunse înăuntru. În marele hol de la parter oamenii umblau cu oarecare sfială, pipăiau lucrurile, vorbeau încet. Petre strigă mai mult rugător decât poruncitor:

— Ieșiți afară, măi oameni!… Ia ieșiți, că n-aveți ce căuta aici!

Auzi pași sus, la etaj. Urcă în goană pe scara de stejar. În camerele deschise cotrobăiau după obiecte pe care să le poată căra. O femeie strânsese într-un cearșaf diferite boarfe, bolborosind întruna jeluitor că de ce să se piardă toate astea și să nu le folosească mai bine ea, care-i sărmană. Petre năvăli într-o odaie unde zărise mai multă lume, repetând mereu aceleași vorbe:

— Ia ieșiți afară, măi oameni, că…

Era odaia de culcare a Nadinei, cu patul larg, cu fotografia ei mare la căpătâi, pe perete. Petre străbătu până lângă pat și dădu brusc cu ochii de Nadina. Se buimăci, parc-ar fi fost vie. Glasul i se uscă în gâtlej, numai buzele i se mișcau, arse. Aproape goală, Nadina se uita tocmai la dânsul cu priviri galeșe, în care însă juca un dispreț jignitor. Oamenii se holbau ca și dânsul și nici nu cutezau să deschidă gura în prezența ei. În sufletul flăcăului răsărise întâi numai bucurie, ca și când ar fi regăsit ceva ce căuta în zadar. În clipa următoare, îi căzu vălul de pe ochi. Disprețul privirilor ei îi sfredelea inima și i-o otrăvea. Se simțea înșelat și pălmuit. Izbucni deodată răgușit:

— Uite drăcoaica asta cum ne batjocorește!

Își aminti numai atunci că și-a luat barda. O învârti deasupra capului, sări pe pat și izbi cu toată puterea. Zgomotul sticlei zdrobite păru o tânguire prelungă și înțepătoare. Cioburile împroșcau din locul loviturii ca stropii de sânge dintr-o rană. Câteva țăndări îl plesniră peste obraji, zgâriindu-l ca niște gheare de pisică. Petre lovea repede, gâfâind lacom. Trupul Nadinei, ciopârțit, se scoroji în zdrențe de carton, dar ochii rămaseră disprețuitori și galeși, chiar când figura se umplu de crestături.

— Dați, băieți, ce stați! răcni Petre cu ochii însângerați de mânie.

Parcă de mult și numai atâta ar fi așteptat, oamenii se năpustiră.

În câteva clipe sfărâmară tot ce se găsea în odaie, zvârlind pe ferestrele scoase din pervaze picioare de scaune rupte, rufe sfârtecate, oale de noapte, perne spintecate și cu fulgii împrăștiați, rame de tablouri…

— După mine, fraților! strigă Petre peste un răstimp.

Prin celelalte odăi și la parter toată lumea spărgea și urla.

Petre alerga ca un nebun, agitând barda.

— Foc!… Foc!… Praf și cenușă să se aleagă! poruncea Petre coborând în parter către cei ce soseau de afară.

— Puneți foc, fraților! strigau alții învârtindu-se pe loc.

— Apoi așa da, Petrică! făcu Serafim Mogoș văzându-l cu barda știrbită. Că destul am răbdat toate nedreptățile!

Petre se pomeni afară. Soarele scăpătase în spatele conacului vechi. Amurgul își cernea lin întunericul. Oamenii păreau mai grăbiți și mai mânioși. Fața flăcăului lucea de sudoare și de amărăciune.

— Da ce-i, Petrică? întrebă primarul Pravilă, văzându-l atât de schimbat.

— Dumneata nu vezi ce-i, ori nu vrei să vezi? se strâmbă Petre cu răutate.

— D-apoi că rușinea asta… începu Lupu Chirițoiu, care se afla alături, cu glas de dojană și părere de rău.

Petre nu-i dădu răgaz să isprăvească:

— Ia mai tacă-ți clanța, hodorogule! Că destul ne-ai bătut capul și ne-ai ținut în loc cu brașoavele și cu miorlăielile tale!

— Ai nebunit și tu, băiete, vai de tine! bâlbâi bătrânul, crucindu-se. Numai să nu-ți pară rău pe urmă!

— Ce să-mi pară rău, că doar o singură moarte are tot omul!

strigă Petre depărtându-se, grăbit, fără să știe unde. În câteva ferestre ale castelului se iviră fuioare de fum.

— Focul!… Focul! răcni un glas cu bucurie sălbatică.

Dar focul se încingea greoi. Ardea numai înăuntru și mai mult afuma. De-abia când se înnoptă de-a binelea flăcările mari izbucniră prin coperiș ca o coroană luminoasă, scăpărând milioane de scântei. Oamenii umblau în jurul focului, parcă n-ar mai fi avut nici somn, nici case. Toți răgușiseră urlând și totuși urlau mereu vorbe fără șir și sudălmi cu care voiau să răscumpere toate tăcerile trecutului.

În spatele castelului în flăcări, vechiul conac apărea negru și adormit. Când se uitau într-acolo oamenii se cutremurau involuntar.

Ignat Cercel, ca să-și încălzească inima, bolborosi singur:

— Iacă, l-a săturat Dumnezeu și de pământ, și de toate!

Capitolul XI – PETRE PETRE

[modifică]

1

[modifică]

Toată noaptea spre sâmbătă cerul Amarei fu însângerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelul Iuga. Mulțimea de țărani, furioasă și gălăgioasă, nu se dădea deloc dusă, parcă și-ar fi pierdut somnul.

Chiotele unei bucurii năprasnice înăbușeau trosniturile focului.

În lumina roșie, oamenii viermuiau ca niște umbre fără odihnă, cu glasuri aspre, hârbuite, care se topeau într-un zgomot straniu, izbucnit parcă din rărunchii pământului… Târziu, după miezul nopții, coperișul cu căpriorii arși se prăbuși peste tavanul etajului.

Un nour uriaș de scântei răbufni brusc și se împrăștie în văzduhul roșu, urmat de un cârd de flăcări proaspete, desprinse din mormanul de jăratic. Din sute de piepturi porni, ca la o comandă supremă, un urlet prelung de mulțumire. Apoi, ca și când numai acest semn de izbândă deplină l-ar mai fi așteptat, țăranii se risipiră încetul cu încetul. Doar câțiva se încăpățânară a rămânea de teamă să nu se mai întâmple ceva și ei să lipsească. Astfel, înspre ziuă, curtea se mai liniști de oameni și focul însuși ardea mai potolit și sătul, cu pâlpâiri somnoroase.

La fereastra bătrânului conac veghea aceeași lumină sfioasă.

Scânteile mari zburătăceau ca fluturii pe coperiș și se stingeau atingând olanele bătrâne, parc-ar fi căzut pe gheață. Ichim închise ușile spre cerdac, să nu mai intre nimeni să tulbure odihna casei.

Un răstimp a privegheat el lângă boierul ucis, apoi bucătăreasa, apoi logofătul, apoi bărbatul bucătăresei. Acuma, de vreun ceas, clipocea Marioara pe jilțul din colț, în camera mortului. Îi era somn și, mai ales, frică.

Nu se uita deloc spre canapeaua pe care zăcea Miron Iuga. O spăimântau de ajuns umbrele ce se legănau pe pereți ca niște stafii neostoite. Pe geamurile sparte intra răcoarea din ce în ce mai tăioasă. De câteva ori i s-a părut, tocmai când închisese ochii, că aude un fâșâit ciudat. O singură dată a îndrăznit să privească într-acolo. Cum se clătina flacăra lumânării, mortul părea că se mișcă. S-a închinat repede de trei ori… După ce își mai veni puțin în fire, auzi deodată, foarte deslușit, un suspin greu și dureros ca un geamăt. De groază nici nu putu scoate glas, dar sări în picioare.

În aceeași clipă o voce speriată rosti:

— Marioară, să nu țipi că mă nenorocești!… Sunt eu, Isbășescu!

Ieși anevoie de sub canapea. Era amorțit. Se ascunsese de când a văzut pe bătrânul Miron că ia pușca, bănuind ce are să se întâmple. Chircit acolo, a mulțumit lui Dumnezeu că i-a dăruit ideea salvatoare, altfel desigur brutele l-ar fi masacrat. I-a fost teamă dintâi să nu aprindă casa țăranii și să ardă ca un șoarece.

Se gândise să nu miște până va simți el că a trecut orice primejdie, chiar de ar fi să stea o săptămână. Pe urmă, cuprins și de neputință, și de groaza mortului ce zăcea deasupra lui, și-a zis că ar fi mai cuminte să o ia cumva la sănătoasa, mai cu seamă când a văzut că a venit la priveghi Marioara, în care inima lui avea mai mare încredere.

Ca să nu-l zărească cineva de pe afară, se piti după o perdea și de acolo întreba cu de-amănuntul pe Marioara asupra tuturor celor petrecute. Când auzi că țăranii au bătut și pe Leonte Bumbu, ba și pe nevastă-sa, și i-au cam prădat locuința, se gândi în sine că pe dânsul cu siguranță l-ar fi jupuit de viu. Fata îi mai spuse apoi că poate să plece fără frică, prin grădină, că abia de mai sunt oameni prin curte. Atunci îi veni o nouă inspirație: numai îmbrăcat țărănește ar putea să se strecoare, fără riscul de a fi recunoscut, prin cele câteva sate până la Costești. Trimise pe Marioara să ceară un rând de haine, oricât de rupte, de la unchiul ei și să le aducă prin dos, să n-o vadă nimeni, făgăduindu-i o răsplată bună și recunoștință veșnică. Cu hainele veni însăși Profira, să-i ia în schimb pe cele nemțești, ca să nu păgubească dacă cumva contabilul nu s-ar mai întoarce.

— Ei, țațo Profiro, Dumnezeu să-ți răsplătească binele ce mi l-ai făcut, că mi-ai salvat viața! zise lăcrimând și strângându-i mâinile.

N-am să vă uit niciodată.

Pe când se crăpa de ziuă Isbășescu se strecura prin grădină spre Bârlogu, fără să fi văzut cum arde castelul Iuga și fără să se mai uite înapoi…

Apoi, puțin înainte de răsăritul soarelui, tavanul etajului, prefăcut de mult într-o băltoacă de jăratic, se scufundă, uruind și trosnind, peste tavanul parterului care, încins și slăbit, se prăbuși de asemenea.

Sursa: https://ro.wikisource.org/