https://blog.revistaderecenzii.com
Constantin Cantemir s-a născut în anul 1612 de la Mântuirea lumii, în luna noiembrie, <ziua> a opta, părinți fiindu-i Teodor Cantemir și Maria în satul părintesc numit Silișteni din ținutul Fălciului, așezat pe râul Ilan. Iară părintele său, Toader, coborâtor din vechea stirpe a Cantemireștilor, a fost fiu al lui Nestor, nepot al lui Vasile, strănepot al lui Iban, din strămoșii Grigore și Toader Cantemir, cu porecla mai nouă ‘Silisteanul’, care, primul dintre Cantemireștii de la Crâm, a trecut sub steagul lui Hristos în anul 6951 <de Ia Facerea> lumii, pe vremea lui Ștefan-Vodă, zis cel Mare. Părintele lui Constantin-Vodă,
Toader Cantemir, a avut doi fii, pe Constantin și pe Nistor – <pe acesta> cu o altă soție (căci mama lui Constantin a murit după șase luni de la nașterea lui Constantin) – și o fiică mai în vârstă decât Constantin. Aceasta, juruindu-și fecioria lui Hristos, a luat veșmânt călugăresc și i s-a dat numele de Macrina. Ea a murit răpusă de bătrânețe în anul Domnului 1677 și a fost înmormântată cu mare cinstire de către Constantin și Nistor, frații săi, în mănăstirea părintească zisă Urlați, în cimitirul străbunilor lor Nistor, fratele lui Constantin dintr-o altă mamă, cu cinci ani mai mic ca vârstă, vreme de un an întreg ferecat în lanțuri în temniță de către Dimitrie Cantacuzino, domnul Moldovei, din pricina fugii fratelui său Constantin în Țara Românească, îmbolnăvindu-se de oftică de pe urma îndelungatei întemnițări, a murit la vârsta de 48 de ani și a fost înmormântat în biserica satului Ceucani. / În anul Domnului 1627, năvălind tătarii din Crâm și din Bugeac, <Toader>, pe când apăra cu strășnicie ținutul Codrului ce-i fusese încredințat, a fost greu rănit de către tătari, rană de pe urma căreia, la puține zile după aceea, a și murit. Constantin-Vodă, pe când era de 15 ani, după moartea tatălui și după pustiirea de tot a, moșiilor sale, lăsându-și țara, s-a dus în Polonia la regele Cazimir. În această vreme între leși și suedezi se purta un război necurmat și cu dese încăierări în care Constantin, deși încă tânăr, a dat totuși leșilor dovezi deloc de disprețuit asupra bărbăției și sârguinței sale. Așa s-a făcut că a aflat o foarte mare <faimă> în fața regelui și a marelui hatman Sobieski, și nu mult după aceea a dobândit slujba de miiaș peste oștimea ușor înarmată (care era alcătuită din moldoveni). În această slujbă i-a servit cu credință și cu strălucit nume regelui Poloniei vreme de 17 ani încheiați. Odată, pe când leșii își aveau tabăra aproape de orașul Torun și până acum nu puteau să afle nici o știre despre gândul dușmanilor, hatmanul poruncește oștenilor moldoveni să hărțuiască mahalaua târgului cu o ceată aleasă de oșteni, doar ar putea cumva să ia prins pe vreunul de la care să poată iscodi planurile dușmanilor. Sunt aleși 60 de moldoveni, între care a fost și Constantin Cantemir, pe atunci stegar. O dată cu aceștia s-au apropiat de târg, străjile dau de știre comandantului de venirea lor. Pe dată comandantul trimite din oraș împotriva moldovenilor două polcuri de călăreți. Moldovenii se prefac a fugi, / suedezii îi urmăresc cu trufie, doi ofițeri suedezi având cai foarte iuți, se iau după moldovenii fugari. Constantin Cantemir, o dată ce vede că suedezii au înaintat departe de ai lor, își întoarnă calul și singur se abține asupra celor doi. Ei, slobozindu-și pistoalele, sunt înșelați în năzuința lor; Constantin, scoțând sabia, îi zboară capul unuia, iar pe celălalt îl pune pe fugă, îl urmărește și-l aduce prins la ai săi. Adus fiind ofițerul suedez la hatman, hatmanul se bucură peste măsură, nu numai fiindcă ar fi prins foarte bună limbă, ci mai cu seamă fiindcă până atunci nici un suedez nu mai căzuse viu în mâinile leșilor. Apoi, (întrebând) hatmanul de care moldovean a fost prins căpitanul suedez (căci după rang fusese căpitan), i s-a spus că de către Constantin Cantemir; atunci hatmanul îl cinstește pe Constantin cu slujba de miiaș. Altă dată, în linia de bătaie, chemat de către un anume ofițer suedez cum ar fi la duel în văzul polcurilor, îl doboară pe suedez de pe cal și îl duce prins la hatman. Ofițerul acela a fost din neamul Piperilor. Acesta, după ce a fost adus la hatman, a doua zi a fost lăsat slobod pe cuvânt. Când însuși voia să-și ia ziua bună de la hatman, între altele îl roagă să nu răspândească printre ai săi că a fost prins într-o astfel de împrejurare și apoi că cel mai tare îi pare rău că, deși el însuși era oștean vechi și vestit în atâtea bătălii, a fost prins de un tătar oarecare, om de jos (nu știau suedezii că în tabăra leșilor se află moldoveni, crezându-i pe aceștia tătari lipcani). Hatmanul să-i fi răspuns: ,,Să nu socoți nicidecum – zice – că ai fost prins de un om de jos și fără nume, ci de unul foarte viteaz și vestit prin multele isprăvi războinice, / de miiașul polcului moldovenilor”. Și poruncește să vină Cantemir. Iar suedezul când îl <vede>, aduce mulțumiri lui Dumnezeu și soartei sale norocoase că a fost prins de un bărbat ca acesta, al cărui prins să fii nu era între oșteni un lucru de rușine. Mai sunt și alte foarte multe fapte strălucite și vitejești ale lui Cantemir în aceste lupte dintre leși și suedezi, vreme de 17 ani, precum am mai spus, mereu înnoite și lăudate, pe care de dragul scurtimii le lăsăm la o parte, împăcându-se în cele din urmă lucrurile între leși și suedezi și fiind sloboziți oștenii de strânsură, Constantin a dobândit și el de la rege și de la hatman îngăduința de a se întoarce în țară și, primind de la rege scrisoare de liberă trecere și de laudă a credinței și a vredniciei sale, se înapoiază în țară în anul 1644; dar, cum vede țara tulburată încă de samavolniciile tătărești și turcești, trece la domnul Țării Românești, Grigore Ghica. După ce a ajuns la București, se întâmplă să-l afle pe vodă în afara orașului desfătându-se la vânătoare. Dar mai înainte de a ajunge la vederea lui vodă sau de a-i spune cine și de unde este, se amestecă printre ceilalți vânători. <Fiind> însă din întâmplare un iepure stârnit și pus pe goană pe dinaintea lui vodă – cum nu era prin preajmă nici un câine să-l hăituiască –, Constantin Cantemir lovește cu o săgeată iepurele care fugea și îl omoară chiar sub ochii lui vodă. Întrebând vodă cine era acel atât de bun arcaș, îi răspund că omul acela este un străin din Moldova, altminteri prea bine cunoscut în Polonia după nume și faimă. Auzind vodă aceasta, poruncește să fie chemat la sine acela, îl întrebă cu omenie de venirea și aflarea lui. Constantin îi înfățișează pe scurt lui vodă câte ceva despre ale sale și adaugă / că el, liberat din oștirea regelui Poloniei, a auzit cum că Măria sa strânge ofițeri și oșteni și de aceea, de-i va fi pe plac, a venit la slujba lui. Pe dată vodă îl primește cu cinste și poruncește marelui său spătar (care este hatmanul la munteni) să-i fie rânduite găzduirea și celelalte de trebuință traiului. A treia zi este chemat de către vodă la Curtea domnească și este primit în slujba de ‘ceauș spătăresc’ (care la ei este un fel de ajutor al hatmanului). A fost în acea slujbă până la anul …, în timpul războiului de la Raba, unde Grigore-Vodă, lăsând partea turcilor, își unise armele cu cele ale imperialilor. Slujba și-a îndeplinit-o în chip strălucit și, pe când stăruia cu tărie în prima linie, a fost lovit de un turc cu o săgeată în partea din dreapta de buric; de pe urma acestei răni el nu s-a clintit câtuși de puțin de la locul său, ci s-a ținut statornic vreme de trei ceasuri cu săgeata frântă chiar în pântece, întors până la urmă în tabără, după ce doctorul i-a scos săgeata cu mare primejduire a vieții și cu îndelungată slăbiciune a măruntaielor lăuntrice, totuși s-a tămăduit. Grigore-Vodă, de vreme ce avea de gând să lase partea turcilor și să se alăture nemților, voia să cerceteze câte mii de tătari aveau să urmeze tabăra turcilor în acel război; cum însă nu putea primi nici o știre sigură din spusa altora, îi cere sfat lui Constantin dacă n-ar fi cumva cu putință să prindă chiar din Bugeac pe vreunul dintre tătari, de la care să poată cerceta mai bine starea lucrurilor. Cantemir, cum știa foarte bine limba tătărească, îi făgăduiește lui vodă că va prinde pentru dânsul un tătar din mijlocul Bugeacului. Vodă spune că nu era el menit unei astfel de primejdii și unei trebi aproape cu neputință; în cele din urmă vodă încuviințează această încercare. / Cantemir, luând cu sine două slugi, fără să știe nimeni altul afară de vodă, vine până la hotarele Moldovei; acolo le poruncește și slugilor să poposească și, după patru zile, să aștepte întoarcerea lui în același loc. Apoi trecând pe timpul nopții râul Siret în Moldova, până să răsară soarele ajunge la casa părintească în satul Silișteni. Acolo îi găsește pe soru-sa Macrina și pe frate-său Nestor, dar ei abia de-i mai sunt cunoscuți, iar el abia mai este cunoscut de ei. Frații, când văd un oaspe atât de neașteptat (neștiind încotro i se îndrepte calea), cu cea mai mare bucurie se apucă de cele de trebuință pentru pregătirea unui ospăț. Dar Constantin îi oprește, ca nu cumva să dea de știre cuiva din sat de venirea lui, iar ospățul să-l amâne pentru o altă zi, că el are a vedea de altă treabă în acea zi. Așadar toată ziua aceea a stat ascuns în casa lui. neștiut de nimeni afară de frați; după apusul soarelui încălecând, trece înot râul Prut și de acolo, în mers grabnic, intră în ținutul Bugeacului și se îndreaptă întins către satul unui mârzac. O dată ce ajunge în sat înainte de miezul nopții, se preface că a fost trimis de la Crâm de către han și că are să-i spună ceva mârzacului din porunca hanului. Mârzacul iese din iurta lui și îl întreabă pe Cantemir care era porunca. El: ,,încinge-ți sabia”, îi zice, ,,și ia-ți armele și încalecă pe calul ce-l ai mai bun și urmează-mă până în satul învecinat, unde. ajungând laolaltă cu Beg-mârza, vă voi înmâna poruncile care vă privesc”. Tătarul, nebănuind nimic potrivnic, încalecă / și singur (căci așa îi poruncise Cantemir), împreună cu Cantemir, se îndreaptă către satul Beg-mârzacului (a fost și acesta din. neamul Cantemireștilor din Bugeac, un foarte mare neam de mârzaci). Când ies din sat ca la o mie de pași, Constantin îl lovește pe neașteptate pe tătar cu buzduganul, doar cât să-și piardă simțirea, dar nu să moară. Apoi îl leagă fedeleș pe cel doborât de pe cal și îl aburcă pe calul său; după aceea în mers grabnic ajunge înainte de revărsatul zorilor în satul său, la Silișteni, și îl închide pe tătarul legat în odaia din față. Fraților le poruncește ca, închizând porțile, să nu dea nimănui drumul în casă și să spună prin slujitori că nu sunt acasă. Frații se miră și se înfricoșează de acest lucru ciudat, dar le fac pe toate după poruncile lui Constantin. La căderea nopții își ia rămas bun de la frați și, luându-l cu sine pe mârzacul cel legat, până la ziuă trece iarăși râul Siret, unde, găsindu-și slujitorii, li-l încredințează pe tătarul legat să-l ducă după ei. Astfel în chip minunat a dus el la bun sfârșit ceea ce îi făgăduise lui vodă.
În anul 1646, la vârsta de 34 de ani, silit de vodă, o ia pe prima lui soție, pe Anastasia, nepoată de văr după tată a lui vodă însuși, care se stinge <din viață> la a patruzecia zi după nuntă, / răpusă) de o molimă. Grigore-Vodă, trecând de partea nemților după bătălia de la Raba și luând cu sine marile avuții ce le avea, cum voia să ajungă prin Moldova în Polonia și de acolo la Viena, încredințase unui vechi și credincios căpitan al său să ducă opt cai încărcați cu galbeni. Acesta schimbându-si credința în viclenie, pe când treceau dis-de-dimineață prin apropiere de cetatea Sucevei, se abate asupră-le o negură foarte deasă. Căpitanul / mai întâi îl pierde pe vodă prin negură, apoi, mânat de duhul cel rău și de lăcomie, îl părăsește și, laolaltă cu cei cincisprezece oșteni ai săi, pun la cale să prade averea și să rămână neștiuți în Moldova. Ridicându-se negura pe la prânzișor, Grigore-Vodă ia seama că lipsește credinciosul său căpitan împreună cu cei opt cai încărcați cu visteria; socotește, după cum stăteau lucrurile, că acela se rătăcise prin negură și îl trimite pe Constantin Cantemir să-l caute pe căpitan prin păduri și pe câmpii, el <însuși> oprindu-se pentru puțin din drum. Pe la amiază îl găsește nu departe de târgul Sucevei pe numitul căpitan, ascuns împreună cu ai săi într-un desiș de codru, îl întreabă de ce stau opriți <și> îi spune că vodă îl caută și îl așteaptă în cutare loc. Mai întâi căpitanul spune că l-a pierdut pe domn prin negură, apoi, împletind vorbele cu vicleșugul, le poruncește alor săi să-l și prindă, să-l și lege pe Constantin. Constantin, nebănuind mai dinainte nimic de acest fel din partea unei slugi atât de credincioase a lui vodă, dăduse calul unuia dintre oșteni ca să i-l țină. După ce a văzut însă gândul acelui viclean, ca să scape de primejdia morții, se preface că va îmbrățișa cu cel mai mare drag tovărășia lor și că va merge împreună cu ei oriîncotro îi va purta soarta. Nelegiuitul acela îi dă crezare și întăresc tovărășia prin jurământ. Jură și Cantemir, nu însă cu inimă vicleană, ci dreaptă. Căpitanul le propune să împartă banii, Cantemir <însă> amână; mai întâi să purceadă mai departe de acolo, ca, nu cumva să fie găsiți și prinși de cei trimiși de la vodă (căci știa Cantemir că vodă nu-i poate aștepta mai mult de un ceas sau două, pentru că se temea să nu fie prins din urmă de muntenii urmăritori). / Astfel ei încalecă. După ce au mers puțintel către oraș, Cantemir, cum era scăpat din mâna sorții <rele> și avea un cal cu mult mai iute decât ai lor, îi spune căpitanului: ,, Viclene, l-ai părăsit pe vodă și ai râvnit la averea lui ca cel din urmă tâlhar și ca un al doilea Iuda. Te va aștepta pedeapsa lui Dumnezeu și nu vei scăpa din mâinile mele până când domnul nu va lua seama că eu ți-am fost nu părtaș (căci el crede acum de-a binelea că am primit tovărășia ta), ci vrăjmaș plin de ură. Astfel că, nelegiuitule, eu știu acum că domnul nostru nu a mai putut să ne aștepte, ci, aruncându-ne cumplite blesteme, și-a urmat calea, căci nici nu-i va fi ea fără de primejdie până când nu va fi trecut Prutul și Nistrul în Polonia. De vreme ce ai cugetat și ai făptuit o asemenea fărădelege de nespus, vreau să mă urmezi până la cetatea Sucevei, care acum ni se ivește în fața ochilor, și acolo să încredințezi pârcălabului, neștirbită și neatinsă, averea lui vodă, ca una care îi aparține lui vodă, iar pe mine să mă cureți de această învinuire în fața oamenilor și a lui Dumnezeu; iar dacă te vei împotrivi să o faci, să știi că nu vei putea scăpa viu din mâna mea și vei muri, tu și tovarășii tăi, spânzurați de către domnul Moldovei”. Auzind acestea, s-a înfricoșat nemernicul de tâlhar și, de voie de nevoie, îl urmează pe Cantemir până la cetate. După ce intră în cetate la căpetenia ei (numită pe moldoveneste ‘pârcălab’), Cantemir îi înfățișează <cum stau> lucrurile, viclenii tâlhari mărturisesc, sunt ferecați în lanțuri și sunt trimiși împreună cu Cantemir la Dabija-Vodă, la Iași. Dabija, primind avuțiile, găsește în fiecare desagă câte 6000 de galbeni, îi osândește pe tâlhari / la ocnă, pe Cantemir îl ține în cea mai mare cinste și în laudă pentru credința față de domnul său, îl dăruiește cu îndeajuns de bogate daruri și îi cere să voiască a rămâne în slujba lui; iar Cantemir îi făgăduiește să rămână cu dragă inimă în slujba unui asemenea domn, doar cu această învoială: până ce va fi auzit unde pe lume s-a așezat domnul său, iar auzind aceasta, el avea a merge la domnul său și a se curăța de bănuiala închipuită asupră-i. Astfel Cantemir rămâne la Dabija-Vodă, însă, la puține zile după aceasta, aude că Grigore-Vodă a scăpat în Polonia și că și-a îngăduit doar șase zile de odihnă la Liov, iar de acolo a apucat calea către Varșovia și de acolo înspre Germania. Așadar, de vreme ce înțelegea că este foarte anevoie să-l găsească pe domnul său prin atâtea crăii și împărății, se potolește până când pronia lui Dumnezeu i-ar deschide o cale mai lesnicioasă. Este cinstit de Dabija-Vodă mai întâi cu isprăvnicia Codrului, unde știa că și strămoșii lui au ținut mereu isprăvnicia și că are moșii părintești.
Grigore-Vodă, după ce l-a așteptat pe Cantemir vreme de două ceasuri în locul unde se oprise și vede că nici Cantemir nici credinciosul său căpitan nu se mai ivesc, zise: ,,Și-au călcat credința ticăloșii, <ei> pe care îi nădăjduiam drept cei mai credincioși dintre toți; Dumnezeu să le dea răsplată după inima lor”. Și așa și-a urmat fuga până ce a trecut Nistrul. La trecere îl ajunseseră muntenii care-l urmăreau, dar Grigore, apărându-se vitejește și părăsind câteva chervane, însuși / a trecut Nistrul cu restul avuțiilor sale și prin Polonia și Silezia s-a dus la împărat în Germania. După ce a zăbovit acolo ca la doi ani, dobândește iertare de la sultanul turcesc prin mijlocirea prietenului său Panaiotis, dragomanul Porții, și vine înapoi la Constantinopole prin Italia și Veneția. Din nou i se dă înapoi domnia Țării Românești; îl găsește acolo pe căpitanul cel viclean și îl prinde. [Pe acesta] Cantacuzinii (care îi erau dușmani de moarte lui Grigore din pricina uciderii tatălui lor, Constantin Cantacuzino) nu știu în ce chip, îl sloboziseră pe acel căpitan viclean de la ocnele Moldovei și îl țineau la ei în cinste. Cantemir, când aude că domnul său s-a întors iar în Țara Românească și că i-a fost dată înapoi domnia, cere de la Dabija-Vodă învoire să meargă la domnul său și să se curețe de învinuirea ridicată asupra sa. Dabija-Vodă, potrivit făgăduielii, nu numai că îi dă învoire să se ducă, dar îi și scrie lui Grigore-Vodă și dă mărturie pentru credința lui Cantemir; iar lui Cantemir însuși îi spune că, dacă va voi să se întoarcă iarăși în țara sa, el nu-i va da altuia slujba pe care o ținea și că va avea mereu la dânsul cinstirea cuvenită lui. Cantemir, fie din dragoste de țară, fie din pricina nenumăratelor necazuri pe care le îndurase în pribegiile sale, făgăduiește lui vodă că, dacă va dobândi din partea domnului său de mai înainte învoirea de a se înapoia în țară și va căpăta carte de liberă trecere și scrisori doveditoare ale credinței sale, / el se va întoarce în slujba lui. Astfel Cantemir se duce în Țara Românească la Grigore-Vodă, cere și se roagă pentru o judecată în fața lumii. Căpitanul cel viclean este adus de față; învinuit fiind de către Cantemir de fapta vicleniei, acela mărturisește; este adusă ca mărturie scrisoarea domnului Moldovei, se dă hotărâre ca vicleanul căpitan să fie spânzurat. Cantemir își dovedește credința și dreptatea și dobândește de la Grigore-Vodă carte de mărturie, care se mai păstrează și acum la fiii săi. De altfel, a treia zi, când căpitanul avea să fie dus din temniță sub furci, îl găsesc mort; făcându-se cunoscut domnului acest lucru, Grigore să fi răspuns: ,,A murit el ca om, dar ca trădător viclean trebuie spânzurat chiar și mort”; și astfel l-au spânzurat pe mort, ducându-l nu la groapă, ci la spânzurătoare. Iar Constantin Cantemir, primind, așa cum s-a spus, de la Grigore-Vodă scrisoare de mărturie și învoirea de a se întoarce în țară, s-a înapoiat în slujba domnului Moldovei, la-moșiile și neamul său.
După înapoierea din Țara Românească, Dabija-Vodă îi încredințează nu numai isprăvnicia Codrului, ci mai adaugă pe deasupra și vornicia Bârladului. A trăit sub domnia acestui voievod, atât la curte, cât și între boieri, în mare cinste, iubit și îndrăgit de toți. Orice treburi, fie obștești, fie numai ale domnului în parte, le ducea la bun sfârșit grabnic și cu bună judecată și mai cu seamă în adunările cu tătarii (‘slim’ li se spune) întreaga povară a treburilor cădea numai asupra lui. Căci era socotit de tătari, nu mai puțin decât de moldoveni, un judecător drept al lucrurilor și al treburilor.
În anul … ia de soție, din neamul de viță al Găneștilor, pe o fată, Ruxandra, singura care mai rămăsese din tot neamul <lor>; / de la ea și-a adăugat la ale sale toate moșiile neamului ei și un număr destul de mare de șerbi; ea a trăit doar trei ani și dintr-însa s-a născut primul lui copil, <Ruxandra>, fiica acelei Ruxandre. În anul …, murind Dabija-Vodă, este pus Duca în locul lui; acesta <îl întărește> pe Cantemir în aceeași isprăvnicie a Codrului și îi încredințează strângerea dărilor acelor ținuturi și apărarea hotarelor de noii veniți, tătarii nogai. Dar Duca nu a ținut domnia mai mult de șase luni, fiind mazilit de Poartă. La domnie a fost trimis Iliaș, din vechiul neam al lui Alexandru-Vodă, cel numit Lăpușneanul, dar locuind acea familie îndelungă vreme la Constantinopole, pierduse chiar și obișnuința graiului Moldovei, astfel încât părea preschimbat din moldovenesc în grecesc. Dar și Iliaș fiind mazilit după optsprezece luni, din nou Duca este trimis în Moldova.
În anul … o ia în căsătorie pe a treia soție, pe Ana, din vechiul neam de moldoveni al Bantășilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soția lui Duca-Vodă, din care în anul următor i s-a născut Antioh, fiul lui dintâi, în luna decembrie, 4. În al doilea an al domniei aceluia, moldovenii care locuiesc dincolo de râul Prut, afară de Cantemir, ațâță o răzmeriță împotriva domnului. Se strâng ca la opt mii de răsculați, se pornesc pe neașteptate asupra Iașilor și îl împresoară pe domn în cetate. Duca îi încredințează lui Cantemir apărarea Curții domnești; <acesta> îi alungă cu tărie pe răsculații care dau năvală; în sfârșit, Duca-Vodă, prin mijlocirea lui Cantemir, îi întreabă pe răsculați ce vor. Aceia răspund că nu vor nimic altceva / afară de ieșirea lui din domnie. Domnul se învoiește ușor la aceasta și vestește că a lepădat domnia <și> cere slobodă trecere către Constantinopole. Răsculații se învoiesc. Duca, ieșind din Iași, ajunge la Galați (<aceasta> este o cetate așezată pe malul Dunării), de acolo îl înștiințează pe sultan despre răsculații moldoveni. Sultanul îi poruncește să se întoarcă din drum și, împreună cu tătarii orânduiți, să-i risipească pe răsculați și să-i măcelărească pe toți până la unul. Duca s-a folosit împotriva dușmanilor săi nu numai de sfaturile, ci și de brațul lui Cantemir, căci răsculații, primind știre despre întoarcerea lui Duca și de venirea tătarilor, se strâng încă și mai mulți în câmpia Orheiului. Jură că ei ori vor muri, ori nu-l vor primi pe Duca la domnie. Cantemir este trimis de Duca, cu o oarecare parte din tătari, îi alungă pe răsculații strânși laolaltă, îi risipește și îi silește să primească supunerea față de domn. Reîntors, Duca îi aduce lui Cantemir mari mulțumiri și îl cinstește cu dregătoria de mare-clucer (annonae praefectus).