https://blog.revistaderecenzii.com
Cum lesne vă puteți închipui, Zâna îl lăsă pe Pinocchio să plângă și să urle aproape o jumătate de ceas din pricina nasului care nu-i mai încăpea pe ușă: și l-a lăsat să plângă ca să-l învețe minte să se lase de năravul de a spune minciuni, cel mai urât nărav ce-l pot avea copiii. Dar când îl văzu tras la față și cu ochii ieșiți din cap de bocet, i se făcu milă de el și bătu din palme. La semnul acesta, intrară în odaie prin fereastră mii și mii de păsărele care, așezându-se pe nasul lui Pinocchio, începură să i-l ciugule, și i l-au ciugulit așa de bine încât peste câteva minute, nasul nesfârșit de lung al păpușii, își căpătă iarăși mărimea obișnuită.
— Ce bună ești, Zâna mea, zise păpușica, ștergându-și lacrimile, și ce mult te iubesc!
— Și eu te iubesc, răspunse Zâna, și dacă vrei să rămâi cu mine, tu mi-ai fi frățior și eu ție surioară.
— Aș rămâne bucuros dar bietul tata?
— Am îngrijit eu și de asta. Tatăl tău a și fost înștiințat: și până să se înnopteze, sosește.
— Adevărat? strigă Pinocchio sărind în sus de bucurie. Dacă-i așa, Zânișoară dragă, lasă-mă să-i ies înainte. Ard de dorința să-l strâng în brațe pe bietul bătrân, care a suferit atât din pricina mea!
— Du-te, dar bagă de seamă să nu te rătăcești. Apucă pe poteca din pădure și sunt sigură c-o să-l întâlnești.
Pinocchio porni: și de-abia intrat în pădure, începu săi alerge ca o căprioară. Dar când ajunse în dreptul Stejarului-uriaș, se opri în loc, pentru că i se păruse c-a zărit mișcare printre copaci. Într-adevăr pe cine credeți că văzu în mijlocul drumului? Pe Vulpoi și pe Cotoi, adică pe cei doi tovarăși de călătorie cu care poposise la hanul „La Racul Roșu”.
— Uite-l pe Pinocchio! strigă Vulpoiul, îmbrățișându-l și sărutându-l. Ce cauți pe aici?
— Ce cauți pe aici? repetă Cotoiul.
— E o poveste lungă răspunse păpușica și o să v-o spun pe îndelete. Știți că alaltăieri noaptea când m-ați lăsat singur la han, mi-au ieșit tâlharii în cale?
— Tâlharii? Bietul băiat! Și ce voiau cu tine?
— Voiau să-mi fure banii.
— Ticăloșii! zise Vulpoiul.
— Nelegiuiții! adăugă Cotoiul.
— Dar am luat-o la fugă urmă să spună păpușica și ei s-au luat după mine, până când m-au ajuns și m-au spânzurat de craca stejarului de colo.
Și Pinocchio arată spre Stejarul-uriaș, care era la doi pași de ei.
— S-a mai pomenit așa ceva? zise Vulpoiul. În ce lume trăim! Ce să mai zicem atunci noi ăștia oameni cumsecade?
Pe când vorbeau astfel, Pinocchio băgă de seamă că pisoiul era șchiop de piciorul drept de dinainte, pentru că îi lipsea toată laba cu gheare cu tot: asta îl făcu să întrebe:
— Unde ți-e laba?
Cotoiul vru să răspundă ceva, dar se încurcă. Atunci Vulpoiul zise repede:
— Pisoiul e cam rușinos și de aceea tace. O să răspund eu în locul lui. Acum un ceas ne-am întâlnit în cale cu un lup, aproape leșinat de foame, care ne-a cerut ceva de pomană. Și cum n-aveam nici un os de pește măcar, ce a făcut prietenul meu, care are o inimă de aur? Și-a smuls cu dinții o labă de la picioarele de dinainte și a aruncat-o bietului lup, ca să-și astâmpere foamea.
Și zicând acestea, Vulpoiul își șterse o lacrimă. Pinocchio, înduioșându-se și el, se apropie de Cotoi și îi șopti la ureche:
— Dacă toate pisicile ar semăna cu tine, ferice de șoareci!
— Și acum ia spune, ce cauți prin locurile astea? întrebă Vulpoiul pe păpușă.
— Aștept pe tata, care trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta.
— Dar banii tăi de aur?
— Îi am în buzunar, afară de unul pe care l-am cheltuit la hanul „La Racu Roșu”.
— Și când te gândești că, în loc de patru bani, ar putea să se facă mâine o mie, două mii chiar. De ce nu m-asculți pe mine? De ce nu mergi să-i semeni în Câmpia Minunilor?
— Astăzi nu pot: o să mă duc în altă zi.
— În altă zi o să fie târziu! zise Vulpoiul.
— Pentru ce?
— Pentru că acea câmpie a fost cumpărată de un boier mare și de mâine încolo nu mai dă voie să se semene bani.
— E departe de aici Câmpia Minunilor?
— Să tot fie cam doi kilometri. Vrei să vii cu noi? Într-o jumătate de ceas am ajuns: semeni numaidecât banii, și după câteva minute culegi două mii, așa că diseară te întorci acasă cu buzunarele doldora. Vrei să mergi cu noi? Pinocchio se codi puțin până să răspundă, deoarece își aduse aminte de Zâna cea drăguță, de bătrânul Geppetto și de prevestirile Greierașului-vorbitor; dar la urma urmei a făcut și el ca toți copiii fără un pic de judecată și fără inimă: dădu din cap și spuse Vulpoiului și Cotoiului:
— Atunci fie, merg cu voi.
Și porniră.
După ce-au umblat cale de o jumătate de zi, ajunseră într-un oraș care se cheamă Azilul nătărăilor. De-abia intrară în oraș și Pinocchio văzu toate străzile pline de câini numai pielea și oasele de ei, oi tunse care tremurau de frig, găini fără creastă și fără barbeți, care cereau de pomană o boabă de porumb, fluturi mari care nu mai puteau să zboare pentru că-și vânduseră aripile lor frumoase și colorate, păuni ciunti de coadă, cărora le era rușine să apară așa în lume, și fazani care mergeau agale, triști, jelindu-și strălucitoarele lor pene de aur și de argint, acum pierdute pentru vecii vecilor.
În mijlocul acestor lepădați ai soartei, trecea din când în când câte-o trăsurică mândră și în ea, ori o vulpe, ori o gaiță hoață, ori vreo altă pasăre de pradă.
— Dar Câmpia Minunilor unde e? întrebă Pinocchio.
— E aici la doi pași.
După aceea, ieșind din oraș, se opriră într-o câmpie singuratică ce nu se deosebea cu nimic de celelalte câmpii.
— Am ajuns spuse păpușii Vulpoiul acum așează-te jos, sapă cu mâinile o gropiță, și pune înăuntru cei patru galbeni.
Pinocchio se supuse. Sapă groapa, puse înăuntru banii ce-i mai rămăseseră și apoi o astupă cu pământ.
— Acum, zise Vulpoiul, du-te la izvorul de colo, umple o cană cu apă, și stropește locul unde ai semănat.
Pinocchio se duse la izvor, și cum n-avea cană, își scoase un pantof din picior, îl umplu cu apă și udă pământul unde săpase groapa. Apoi întrebă:
— Ce mai e de făcut?
— Nimic, răspunse Vulpea, acum putem să mergem. Tu întoarce-te peste douăzeci de minute și o să găsești pomul crescut și cu crăcile încărcate de bani.
Biata păpușă, nebună de bucurie, mulțumii din inimă Vulpoiului și Cotoiului și le făgădui o răsplată împărătească.
— Nu vrem nici o răsplată! răspunseră cei doi ticăloși. Noi suntem fericiți că te-am învățat cum să te îmbogățești fără trudă.
Și zicând acestea își luară rămas bun de la Pinocchio, și urându-i rod îmbelșugat își văzură de drum.