https://blog.revistaderecenzii.com

Pregătirea de dimineață

„Hai, ridică-te!”, am strigat, fără ezitare,
„Trăsura ne așteaptă, gata să ne arunce pe drumuri sălbatice,
spre dealuri nebune, unde vântul urlă prin cuiburi sterpe”.
„Oi!”, ai exclamat, trezită din vis,
„da, vom colinda peste câmpuri bătute de soare,
și ne vom opri la fântână, sub copacul acela înalt,
unde umbrele dansează și timpul nu există”.

Florile pe care le-ai adus în cerdac
au atras albinele, care se zbăteau în lumină
și noi, ca niște artiști exilați,
râdeam de zborul lor frenetic,
de cum se aruncau din lanuri spre noi,
prinzându-se de fiecare petală.

„Am uitat să ne punem miere pe felii!” –
glasul meu a rupt tăcerea,
iar slujnica, venind ca un duh al dimineții,
cu șorțul ei vechi,
ne-a adus pâini calde, abia scoase din foc,
le-am rupt în porții și le-am scufundat în miere.

Apoi, într-o rătăcire copilărească,
am alergat după albină, ca să-i smulg dulceața,
dar tu, cu o ironie blândă, mi-ai șoptit,
„Bărbate,
spectrul tău e doar o rugină, un lucru uitat”.

De la acel cuvânt,
te-am numit stăpâna visurilor mele,
a tuturor fantasmelor pe care, cu mâini de sclav,
le-am scos din noroiul zilelor,
așezând piatră peste piatră,
într-o construcție nonșalantă, care nu cunoaște sfârșit.

În zori

Sub povara nopții,
care cade ca un văl întunecat peste lumea pierdută,
luminează slab farurile îndepărtate ale caselor,
străji neputincioase în imensitatea unei pustietăți tăcute.

Cerul pare o boltă adâncă și implacabilă,
unde meșterul divin,
ascuns în abisurile propriilor melancolii,
a încrustat fărâme dintr-un vis sfărâmat.
Acest peisaj nocturn,
asemenea unei păsări mecanice,
își duce drumul spre nicăieri,
întruchipând zădărnicia oricărei speranțe.

Aurora,
zeița blândă a dimineții,
se ridică din umbra Olimpului,
purtând în mâini o cupă vastă,
însă roua,
odinioară binecuvântare pentru flori,
nu mai poate alina întreaga suferință a pământului.
Lacrimile îi curg zeiței din ochi,
stropind florile ca o ploaie rece,
amintind de o suferință neîncetată.
În acea tăcere sumbră,
Eminescu întrezărește buclele aurii ale zorilor,
atrase de o lumină pe cale de dispariție.

Sub cununa de trandafiri,

pe care o poartă pe fruntea de zăpadă,
Chloris ascunde o rană adâncă,
o cicatrice a timpului ce nu vrea să vindece.
Ea nu mai caută fericirea,
ci doar liniștea unei uitări definitive,
departe de orice urmă de durere.
Râul,
în suferința sa eternă,
suspină adânc,
târând după el toate frământările,
toate pierderile și sfârșiturile zilei.

„Totul este doar un vis ce se destramă”,
notez pe o pagină „neroadă”.

„Totul s-a risipit”,
îmi șoptește Chloris, străină și singură,
întinsă lângă mine,
în această noapte nesfârșită.

Pasărea vrea să cânte,
dar coșul de nuiele,
care a cuprins toate durerile,
se prăbușește în praf și ruină.

Pe ape,
purpura unui apus de speranță
se naște și moare,
iar fumul se ridică lent, fără direcție,
despărțind cerul de pământ, într-un vis sfărâmat.

Ecoul nu răspunde iubirii,
ci prăbușirii,
iar luna, ca un lanț ruginit,
scârțâie pe frunzele moarte.

Concurs de înțelegere

Cu brațul, m-ai tras spre tine:
„Pune ochii pe ideile de aici, din capitolul acesta,
care nu e pentru oricine, să văd: îmi meriți atenția sau nu!
Ce te-a apucat să dai navală la sat?
Crezi că mai sunt mică să mă minți, cum ai tot făcut,
când pe la poarta mea fluierai, de a sărit tata din pat?
Nu am fost suficient de precaută, să-i fi înmânat un par
și să te fi prins el ca pe mingea de golf,
să-ți fi tras și una și să te fi trimis în cosmos,
la învățătorii cei mari, de stau pe gânduri în stele…
Nu m-aș mai fi omorât eu acum să te învăț să citești Spinoza!
Știi cum e: Un par pe spate, un pas înainte!”

„La mine,
ar fi însemnat zbor de rachetă,
când NASA nu avea în program vreo misiune;
m-ar fi respins și învățătorii aceia,
despre care tot spui că sforăie,
dar ei tot multe știu”.

„Uf! Greu mai ești de cap! 
Acolo, învățătura este ca un echipament:
te îmbrăcau în știință,
iar tu reveneai la tata și-i mulțumeai pentru directivă…
El te-ar fi văzut politicos
și s-ar fi gândit, poate, să mă dea ție,
dar acum tu ești pe mâna mea: poftim! Citește,
că, altfel, te iau la goană”.

Deja obosit – mai învățasem cândva despre somn că face bine -,
am adormit.

„Fir-ai tu!”, îmi strigi și mă zgâlțâi,
de începuse natura să amețească.
„Nu-ți place sa citim împreună? Las! că îți arăt eu”.
Ai pus mâna pe ce aveai la îndemână,
un buchet de romaniță.
Nu am mai așteptat să simt continuarea pe pielea mea
și am rupt-o la fugă prin poiană. Tu, după mine.
Toată planeta alerga împreună cu noi…
Când te-ai ridicat din acea tihnă,
dispăruse pământul de pe axă,
nimeni nu mai avea pe ce să stea
și eu te pâram, în gând, lumii întregi: ea e vinovată!

Pe când mi-ai pus piedică,
pronunțam numele tău.
„O, dragă, ai zis să ne jucăm!
Și, uite! ne-am ales cu atletismul.
Atât de rea am fost în rol?”.

Suflate de vânt,
două pagini din cărțile noastre s-au intercalat
și le-am citit,
după cum ni s-au înfățișat.

În realitate,
îți continuai în liniște lectura,
deși mă priveai surâzând,
de parcă puneai la cale câteva șotii.
Așa mă credeam eu:
o țintă de ceară, așteptând să fie modelată,
între gene,
de ochii tăi.

„Mă  gândeam, zilele astea,
cât  de inspirat ai fi în zăvoi,
așezat  pe o piatră sau movilă” –
ai pus punctul pe i,
în patul de verdeață…

Dilema oglindirii

Mă uit în ochii tăi atât de atent…
Vreau să văd cum ei mă reflectă pe mine,
cel care stau pe scaun în fața ta,
eu mă caut pe mine însumi în irișii tăi
și nu par decât o pată albastră –
culoarea cămășii mele mă întinează.

Am simțit pleoapa ta,
când s-a închis peste mine,
cel din oglindire și, în acel moment,
mâinile mi s-au ridicat instinctiv,
ca să nu fiu prins sub greutatea ei.

Dar cine eram eu, cu adevărat?
Cel care mă priveam din afară
sau cel însușit de ochii tăi?

Eram unul împotriva celor doi reflectați
și nu știam care dintre noi primește mai multă iubire.
Poate cel din ochiul stâng –
inima fiindu-i mai aproape – ,
căruia îi fac un semn:
„Bătăile inimii ei sunt ca o simfonie?”. 

„Ce este cu tine?” îți aud glasul.
„Mă verific pe mine însumi…
Nu e vorba de tine!”, răspund încet,
temător să nu fiu descoperit.

În timp ce vorbeam,
scaunul, mișcat de mesaj, 
s-a răsturnat
și eu am căzut din ochiul drept;
poate acolo eram mai nătâng.

Îmi dăruiești un sărut în grabă,
dar cei doi ego,
răzvrătiți în reflexie,
se ridică și vin spre mine,
ca să mă confrunte.

Nepăsătoare față de războiul meu intern,
privirea ta rătăcește către vitrina cu articole de iarnă,
atrăgătoare prin prețul redus.

A pune lucrurile la punct…

„Dă-te jos de pe cal!
să văd cum îți șade, în peisaj” – m-ai mințit tandru…
Te-am ascultat…

Imediat ce mi-am retras talpa din scara șeii,
ai dat bice bidiviului și pe-acolo ți-a fost drumul!

M-ai lăsat în urmă…
Până la castel,
aveam atâta cale de bătut,
încât, în previziunea mea,
porțile păreau un punct.

Am început să merg prin soare, destul de furios:
„am supărat-o cu vorbele, cu intenția de-a o iubi,
pe covorul de flori?”.

Mi-am adus aminte de Alexandru cel Mare,
care a refuzat apa din cupa regală, prin deșert,
pentru a potoli setea unui supus muribund…

De data aceasta,
eram picătura care speriam arșița,
cu ardoarea de a escalada zidul castelului
și cât mai repede, pentru a pune lucrurile la punct!

„Da, m-ai întâmpinat, de parcă m-ai fi auzit: pune-le!”.
„Păi, lada cu zestre, în dreptul ferestrei”…
„Aha! Să sară copiii de pe ea!” – m-ai ironizat,
în vreme ce eu mă înșurubam, în soarele împăciuirii,
ca smaraldul, în aurul verighetei.

A pune lucrurile la punct… (în limba vechilor aheeni)

Într-o limbă înnobilată de glasurile vechilor aheeni,
povestea ar putea suna astfel:

Plecatu-s-a el din șa,
la rugămintea meșteșugită a prințesei,
dorind a-l vedea cum se potrivește cu ținutul,
„ca săgeata cu arcul!” – a observat ea, a râs
și a dat bice bidiviului.

Mai târziu, cavalerul evoca:
„Am ascultat cuvintele-i dulci
și mi-am retras piciorul din scara șeii,
dar pe dată ce făcui aceasta,
ea învârti hățurile cu iuțeală
și-și zori bidiviul pe cale îndepărtată.

Mă lăsă în urma-i, pustiit de dor și năuc.
Până la mărețul castel,
aveam drum lung de străbătut,
iar porțile se vedeau
doar ca un punct îndepărtat pe orizontul întins.
Am început a păși sub soarele dogoritor,
cu inima grea și apăsată,
întrebându-mă dacă vorbele mele au mâhnit-o.

Îmi amintii atunci de marele Alexandru,
cuceritorul lumii, care, străbătând deșertul,
ars de sete, refuză apa, preferând să potolească
mai întâi setea unui supus devotat.

Din câte observați,
prințesei i-am lăsat și eu prilejul 
de a mă vedea arc încordat,
gata să trag cu întregul ținut în cosmos”.