https://blog.revistaderecenzii.com
Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată. Și totuși, când mă gândesc la fiecare clipă care a trecut în parte și caut s-o revăd, s-o reconstitui, adică să-i regăsesc anumita ei lumină și anumita ei tristeță sau bucurie, impresia care renaște este înainte de toate aceea a efemerității vieții care se scurge, și apoi aceea a lipsei totale de importanță cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim, cu un singur cuvânt, existența unui om. S-ar zice că amintirile, în memorie, se decolorează exact ca și acelea pe care le păstrăm în sertare.
În ce constă atunci importanța unei clipe în momentul când e încă prezentă? Să încercăm deci o intensă trăire în clipa la care luăm parte și care se „petrece” în momentul actual, de vreme ce știm că timpul îi va șterge cu totul însemnătatea. Ei da, s-o trăim cu intensitate… Dar în ce constă totuși însemnătatea ei? Ce sens are dânsa? Când stau după-amiază în grădină, în soare și închid ochii, când sunt singur și închid ochii ori când în mijlocul unei conversații îmi trec mâna peste obraz și strâng pleoapele, regăsesc întotdeauna aceeași întunecime nesigură, aceeași cavernă intimă și cunoscută, aceeași vizuină călduță și iluminată de pete și imagini neclare, care este interiorul trupului meu, conținutul „persoanei” mele de „dincoace” de piele.
Îmi amintesc de o anumită după-amiază impresionantă și de o întâmplare măruntă, aproape banală, care m-a făcut să mă gândesc îndelung la ceea ce se numește însemnătatea unei clipe. Însemnătatea unei clipe? Dați-mi voie să râd. Clipele vieții noastre au însemnătatea cenușii care se cerne.
Dar iată întâmplarea.
În sala de mâncare a bolnavilor din sanatoriul din Berck unde zăceam internat și unde bolnavii își luau masa întinși pe cărucioare, aduși la masă de brancardieri, în această sală vastă și de aparențe normale, orice apariție nouă stârnea întotdeauna un mic interes care nu era de altfel decât reflexul îndelungilor ore de plictiseală și solitudine din odăile închise. Era imposibil să nu privești cu mare curiozitate pe noul venit, însoțit de familie, silindu-te ca să ghicești ce boală are, gravitatea stărei lui, și mai ales dacă va fi sau nu un nou prieten sau un „indiferent” care nu va lua parte întru nimic la viața sanatoriului, decât prin faptul că va asista cu ceilalți bolnavi la masă, în aceeași sală de mâncare, sau va sta întins afară pe cărucior, în grădină, la umbra aceluiași coviltir de pânză decolorată de ploi.
Îmi amintesc așadar foarte bine de acel tânăr nou venit înconjurat de familia lui, o mamă bătrână în doliu și două surori cu obrajii arși de soare și aproape vineți de abundența sângelui, contrastând straniu cu paloarea și slăbiciunea bolnavului, cu capul pierdut între perne, cu o figură scobită, uscată și galbenă ca frământată din ceară.
Cu vecinul meu de masă comentarăm starea bolnavului. Era desigur grav atins și informațiile pe care ni le aduse un alt prieten, care surprinsese pe coridor câteva frânturi de conversație ale directorului cu infirmiera principală, confirmară în totul bănuielile noastre: bolnavul avea câteva fistule deschise care curgeau fără încetare și din plin. Desigur că n-o va duce până la sfârșitul verii. Îl privirăm atunci cu și mai multă curiozitate, cu și mai mult interes. Curios sentiment de egoism, de securitate și, nu știu cum, de mică perfidie morală de a privi un bolnav, știind că peste câtva timp are să moară, în timp ce el nu bănuiește nimic.
În diferite rânduri mi s-a întâmplat să cunosc asemenea cazuri disperate, condamnate dinainte, într-un sanatoriu din Elveția, o bătrână femeie germană care era roasă de un cumplit cancer al pancreasului despre care ea nu știa nimic (spunea întotdeauna că are „puțină aciditate stomacală care îi provoacă usturimi după masă”), în alt rând o tânără fată care cu câteva zile înainte de a fi operată (ceea ce nu i se spusese încă) proiecta un voiaj în sudul Franței, în fine diferite alte cazuri când cei din jurul unui bolnav știau că situația lui este extrem de gravă, în timp ce dânsul, ignorând totul, continua să trăiască într-o ușoară amețeală și în inconștiența tuturor preocupărilor lui cotidiene și neînsemnate.
Ei bine, în toate aceste cazuri era ușor de constatat că bolnavii din jur, care erau la curent, nutreau nu știu ce meschină și perversă satisfacție de a „ști în timp ce bolnavul condamnat ignoră totul”, și asta le dădea un sentiment de comodă securitate interioară, senzația aceea de confort meschin pe care o avem întotdeauna când aflăm de un accident într-un loc unde ne-am fi putut afla noi înșine și pe care îl subliniem cu un mic râgâit intim, „bine că eu n-am fost acolo”. În cazul bolnavilor, „bine că nu sunt în locul lui, săracul” (în care caz „săracul” este adăugat ca un rafinament în plus al micii perfidii și pentru salvarea persoanei noastre intime morale).
Cu mare strângere de inimă priveam deci pe acest nou venit cu privirile lui candide și gesturile lui moi, cu brațele lui subțiri și degetele lungi și fine, pe care și le trecea din când în când peste frunte cu o batistă, pentru a-și șterge sudoarea de care era acoperit. Îl văd și acum înaintea mea cu flaneaua lui de culoare cenușie, prea largă pentru brațele lui slabe și subțiri ca bețișoarele ce țin loc de mâini păpușilor de lemn. Și îmi amintesc și de sentimentul meu intim de meschină securitate pe care îl resimțeam, la fel cu toți ceilalți… amestecul acela de milă și de satisfacție cu care îl examinam în sala de mâncare… De altfel el nu veni în sală decât câteva zile, apoi dispăru, și poate că aș fi uitat cu totul de el dacă nu se întâmpla cu dânsul ceea ce vreau să povestesc aici.
Într-una din zilele acelea, doctorul meu îmi anunță că trebuie să mă opereze. Era o intervenție destul de serioasă și gravă despre care voi vorbi în alt loc. Pentru a fi mai bine îngrijit în zilele de după intervenție și pentru a mă afla sub o supraveghere mai directă și mai atentă, trebui să mă mut într-una din odăile de la parter ce erau alăturate clinicei de operații și pansamente și erau rezervate bolnavilor gravi și operaților. Era un coridor sumbru și tăcut, un loc „secret” și izolat de restul clădirii sanatoriului, unde se petreceau lucruri grave și mai ales unde erau aduși pentru sfârșit muribunzii, pentru a fi sustrași în felul acesta curiozității celorlalți bolnavi care ar fi putut fi deprimați de aceste triste întâmplări.
În odăile din coridorul acela se petreceau toate actele finale și tragice din sanatoriu, în odăile din coridorul acela se consumau toate dramele și durerile, acolo isprăveau toate gemetele de suferință ale bolnavilor și plânsul înăbușit al familiilor celor morți. Când treceam spre pansamentul zilnic îl traversam în întregime și puteam să observ adesea câte o femeie în doliu în fața unei uși, cu ochii roși de lacrimi, cu batista la gură în atitudine îndurerată, în timp ce înăuntru infirmierele și brancardierii se ocupau de toaleta mortului…
În alte rânduri, se răspândea pe sală un miros puțin sufocant și puturos de vapori de sulf, și atunci știam că într-una din acele odăi se făcea dezinfecția finală.
Erau odăi mobilate simplu, fără covoare și fără draperii, cu paturi albe de spital și ferestre largi înspre curte.
Îmi luai și eu locul într-una din ele, în preziua operației. Era către seară, la ora mesei. În ziua aceea nu fusesem dus în sala de mâncare pentru că nu aveam voie să mănânc nimic, în vederea operației. Eram singur în odaie, toți prietenii mei erau duși la masă și nu venise nicio infirmieră ca să aprindă lumina; stăteam deci în întuneric, cu ochii pe jumătate închiși, așteptând. În obscuritatea și în tăcerea aceea, fiecare zgomot din clinică se detașa net și semnificativ. Se auzeau când pașii infirmierelor, când pașii grei ai brancardierilor care duceau și aduceau de la clinică bolnavii cu pansamente (acei cu pansamente complicate și care reclamau o anumită atenție erau duși la clinică, pansamentele mai simple se făceau în odaie) și din când în când sinistru, puternic și asurzitor clopotul electric al clinicei care chema pe brancardieri când aceștia întârziau prea mult în interiorul sanatoriului. În cele câteva zile cât am stat în odaia mea de operat, am auzit de atâtea ori și am resimțit cu atâta intensitate zvâcnirile clopotului electric cu zbârnâitul lui țâșnit din tăcerea profundă demențial și tonitruant, ca un pumnal de zgomot în întuneric, încât mult timp după aceea, întors în odaia mea, mă sculam în puterea nopții speriat și ud de sudoare, sub impresia vreunui teribil coșmar în care răsuna invariabil același clopot înspăimântător care îmi anunța sfârșitul, parcă, și momentul execuției. În tăcerea așadar întreruptă de soneria aceasta groaznică, stăteam în odaia mea, căutând să discern în lumina slabă ce venea de la un bec din curte mobilele și decorul în mijlocul căruia mă aflam, când deodată în odaia alăturată auzii zgomot de pași și diferite șoapte care îmi anunțară că mai multe persoane intraseră acolo. De altfel în același moment observai că vecinii mei aprinseseră lumina.
Putui să-mi dau seama de aceasta după razele care pătrundeau prin crăpăturile de sus ale ușii de comunicație dintre cele două odăi, mascată insuficient cu un cuier de atârnat haine. Se auzea distinct și bine definit fiecare zgomot de alături, era un bolnav care se întorcea de la pansamente; auzii cum brancardierii îl aranjează la locul lui și apoi părăsesc odaia, apoi conversația pe șoptite dintre persoanele rămase, probabil familia și bolnavul adus. Bolnavul răspundea încet, rar, cu respirația cuvintelor gâfâindă și copleșită de slăbiciune. Când, peste câteva minute, o infirmieră veni la mine ca să-mi aprindă lumina și să-mi prepare cele necesare pentru la noapte, o întrebai cine stă alături și aflai că era bolnavul însoțit de mama și surorile lui pe care îl văzusem cu câteva zile înainte în sala de mâncare.
— E rău de tot, adăugă infirmiera. Îi curge din fistule ca din robinetul cu apă și de câteva zile mi se pare că „face” și ceva la plămâni.
Într-adevăr, peste o clipă izbucni alături o tuse seacă și prelungă, cu horcăituri venite din fundul gâtlejului ca atunci când cineva se sufocă sau a înghițit în trahee bând un lichid. Bolnavul tușea, horcăia și scuipa mereu. Se auzea respirația lui scurtă, din ce în ce mai precipitată și mai nesigură, apoi avu o pauză de acalmie și ceru puțină apă să bea.
Tot restul serii auzii diferite alte zgomote, bolnavul mai avu câteva crize de tuse îngrozitoare, apoi eu adormii obosit și nu mă trezii decât în zori, deșteptat din somn brusc ca de un avertisment secret care funcționase în inconștientul meu și mă avertiza că era ziua operației mele. În ce lumină mohorâtă și tristă fu această trezire! Îmi bătea inima cu putere, eram înfometat, ostenit, deprimat și lumina zorilor acelea mi se părea cea mai tristă și mai amară din toată viața mea. Trebuia ca să fiu operat pe la ora zece dimineața și eu eram sculat de la cinci, când clinica nici nu era încă deschisă…
Trec peste amănuntele operației pentru că nu aceasta este ceea ce vreau să povestesc aici.
Câteva ore după ce fusei adus înapoi din sala de operație zăcui în cea mai desăvârșită inconștiență, îmi amintesc doar că nu sufeream de nimic și că pluteam într-un leșin inefabil care îmi scobea mereu pieptul și mă împiedica să mă încheg într-o senzație mai densă și mai sigură de realitate. Într-un sfârșit însă trezirea mea fu complectă. Începui atunci să simt toate durerile care tăcuseră până atunci și care se trezeau acum rând pe rând, fiecare cu acuitatea și forma ei bine definită, aici apăsări grele ca strânsori de clește, colo înțepături intermitente și profunde, iar în picioare, din cauza poziției de nemișcare îndelungată în care stăteam, un țiuit intens cu mii de puncte usturătoare ce se răspândeau sub piele ca și cum mai multe mașini de cusut în același timp lucrau de zor și îmi sfârticau carnea cu acele lor. Dar senzația cea mai insuportabilă era aceea a unei sete chinuitoare care îmi uscase cu totul gâtlejul. În gură, în gât, în tot corpul parcă, simțeam ariditatea aceea a setei umplându-mă cu un fel de cenușă fără gust, de consistență seacă și puțin călduță. În zadar însă cerui să beau apă. Până peste șase ore n-aveam voie să beau deloc, iar atunci îmi era îngăduită o singură linguriță. Eram prea slăbit pentru a insista, pentru a implora infirmiera, și apoi îmi dădeam seama că, de vreme ce fusesem adormit cu cloroform, apa mi-ar putea face foarte rău și mi-ar prelungi chinurile. Mă hotărâi să aștept, dar peste câteva clipe ceream din nou să beau; oricât de logice erau raționamentele mele interioare, ele erau învinse îndată de căldura moale și epuizantă a setei. Toate frazele și toate încurajările ce mi le dădeam în gând deveneau și ele călduțe, uscate și aride și nu făceau decât să-mi mărească chinul cu un fel de amețeală logică în plus, cu un fel de delir plin de raționamente și de argumente medicale, peste care se cernea mărunt cenușa fadă a setei mele devorante.
În fața mea pe masă era sticla de apă, iluminată de o rază de soare ce se furișa prin geamul fără perdele. Cu siguranță că întinzând puțin mâna aș fi putut s-o ating. În odaie era însă și o infirmieră care nu mă părăsea o clipă; stătea pe pat și cetea ziarul. Era începutul unei după-amiezi anoste și triste. În odaia lipsită de mobile domnea acea atmosferă insuportabilă și apăsătoare a ceasurilor de plictiseală când nimic nu se întâmplă și nimeni nu așteaptă nimic.
Deodată auzii șoapte și o tuse bine cunoscută în odaia alăturată. Îmi reamintii de bolnavul care stătea acolo și întrebai pe infirmieră cum se simte.
Îmi spuse că rău de tot și că în acest moment venise la dânsul preotul pentru a-l împărtăși. Într-adevăr, acum când știam despre ce era vorba, șoaptele devenită mai deslușite și recunoscui vocea preotului care îndemna mereu pe bolnav ca să săvârșească acest ultim act de religiozitate, în timp ce bolnavul refuza cu încăpățânare și protesta în pauzele ce i le dădea din când în când tușea:
— Vă rog… lăsați-mă în pace… am ideile mele…
Și cum vocea preotului se făcea implorantă, bolnavul reluă:
— Vă rog să mă lăsați… nu văd necesitatea de a mă împărtăși…
Îmi sună și azi cuvintele acestea în cap, așa cum le-a pronunțat în tăcere, grav, demn, conștient de sine: „nu văd nicio necesitate”.
În zadar insistă și familia, bolnavul continuă să refuze. În fine preotul se hotărî să plece. De altfel un acces de tuse extrem de violent îl cuprinsese pe bolnav acum și îl sufoca cu totul, horcăiturile deveniră sinistre și scuipatul în batistă din ce în ce mai des.
— Își scuipă ultima fărâmă de plămâni, îmi spuse infirmiera cu capul înfundat în ziar. Și cu același ton:
— Marlene Dietrich vine la Paris… tare aș vrea s-o văd…
Îmi huia capul îngrozitor, de sete, de slăbiciune și poate din cauza febrei care începea să se urce.
Tot ce auzeam, tot ce se petrecea alături se cufunda într-o amețeală și o nedumerire intensă: știam bine valoarea fiecărui cuvânt și înțelegeam ce-mi spunea infirmiera, înțelegeam foarte bine și ceea ce se petrece alături, dar totul rămânea descusut și inconsistent, fiecare cuvânt detașat de celălalt, fiecare fapt izolat de cel următor ca o grămadă de pietre într-un sac. Îmi lipsea legătura lor vitală, firul acela care să-mi dea senzația că totul e închegat și că eu trăiesc ceea ce se petrecea în jurul meu. Era mai puțin decât „a asista” la ceva, era ca și cum bucăți de realitate cădeau pentru o clipă în odaie și apoi se evaporau, era ca și cum cineva aranjase în după-amiaza aceea într-o odaie goală un pat, un bolnav, o infirmieră, câteva scaune, o ușă de comunicație, un preot, un muribund, și acum o mână uriașă trăgea sforile și marionetele își jucau piesa: „împărtășit… necesitate… Marlena… apă…”.
Îmi zumzăia capul ca un stup. Câtva timp rămăsei astfel cufundat în zăpăceală și haos cu privirile fixe, agățate de un punct fix al plafonului. În odaia de alături era acum din nou tăcere și bolnavul avea din nou un moment de acalmie, însă după șoaptele neliniștite ale persoanelor sănătoase ce se aflau acolo, ca și după alte semne ca de pildă plecarea precipitată din odaie a cuiva care se duse ca să cheme o infirmieră, înțelesei că situația devenise extrem de gravă. În același moment însă, simții eu însumi că sub cuverturile ce mă acopereau se petrecea ceva neobișnuit, într-un anumit loc, pe care îl identificai vag ca locul operației, durerile încetaseră cu totul și acum simțeam un fel de caldă umezeală invadându-mă și scurgându-se ca un mic efluviu călduț înspre picior.
Îi anunțai acest lucru infirmierei și ea dete cuverturile la o parte, examinând cu atenție pansamentul.
— Mă duc să chem pe infirmiera-șefă, spuse ea după o îndelungată tăcere.
— Ce este? întrebai eu neliniștit.
Și cum dânsa nu răspundea, insistai.
— Cred că e o mică hemoragie, spuse ea cu o ezitare a vocii, sângele a străbătut pansamentul și ar trebui poate să pun dedesubt o bucată de cauciuc ca să nu se păteze cearceafurile. Te rog stai așa liniștit până vin înapoi…
Și părăsi grăbită odaia lăsându-mă singur, cu cuverturile desfăcute.
Acum eram din nou atent la cele ce se petreceau în odaia de alături, pentru că auzii acolo vocea infirmierei-șefa și asta însemna că, supraveghetoarea mea negăsind-o în clinică, va trebui să aștept încă multă vreme în poziția mea incomodă.
Deodată văzui sticla de apă pe masă. Eram singur. Știam bine că de voi bea mi s-ar putea agrava starea, că voi avea vărsături și tot felul de alte neplăceri. Dar setea era și dânsa prea chinuitoare… întinsei mâna cât putui, făcui o mică mișcare care îmi smulse un icnet de durere, deoarece deranjasem pansamentul și, cu un efort care învinse suferința, atinsei în sfârșit sticla.
Exact în același moment bolnavul de alături începu din nou să tușească. Era ca și cum până atunci în tăcere ar fi așteptat ca eu să ating apa pentru ca el să dea drumul accesului stăpânit.
Cu un gest lacom apucai gâtul sticlei, îl trăsei spre mine și dusei sticla la gură.
Cred că viața se condensează câteodată în anumite fapte mici și devine atunci de zeci, de mii de ori mai grea și mai intensă ca de obicei, ca nucleele acelea de materie stelară ce plutesc prin spațiile astronomice și despre care ni se spune că materia lor e de mii de ori mai densă decât aceea a planetei noastre. Și cred că o asemenea condensare de viață, pe care n-am mai resimțit-o de-atunci decât de două sau de trei ori, s-a petrecut cu mine când am dus apa la gură. Există lucruri elementar de simple, ce nu pot fi puse în cuvinte, și senzația pe care am încercat-o bând prima înghițitură de apă este cu siguranță printre acestea. Aș încerca să-i găsesc un calificativ exact și nu găsesc decât unul singur: demențială. Asta este: era o senzație demențială, o senzație capabilă să zdruncine creierii și să mă facă să râd, sau să plâng, sau să fac grimase, sau să spun măscări ca nebunii, îmi venea nu să beau apa, ci s-o sărut. Îmi amintesc bine cum am încercat să „sărut” apa strângând buzele și plimbând lichidul prin gură. Cred că dacă în momentul acela aș fi avut un revolver încărcat în mână și cineva ar fi încercat să mă oprească de a bea, aș fi tras fără nicio ezitare, cu pofta, cu voluptatea și cu îndârjirea cu care golii o jumătate de sticlă.
Când pusei carafa din nou pe masă, câteva secunde rămăsei amețit, ca un om beat (și un ecou banal venit din viața de toate zilele repeta înfundat în mine: „te-ai îmbătat cu apă”), ca și cum aș fi scoborât dintr-un vârtej amețitor care timp îndelungat m-ar fi învârtit pe loc până la zăpăceală și leșin. Câți ani de zile durase băutul apei?
Era ca și cum s-ar fi scurs un timp lung, lung de tot, ca și cum o altă viață renăscuse în mine, ca și cum în setea potolită părăsisem propriul meu corp uscat și arid, un trup vechi epuizat, despre care nu mai aveam decât o vagă amintire.
Îmi trebui aproape o minută ca să-mi revin în fire. Și revenii la suprafața unei vieți cotidiene, străbătând clarități din ce în ce mai limpezi și obișnuințe din ce în ce mai bine cunoscute.
Când într-un sfârșit îmi regăsii cu totul luciditatea, mă trezii în mijlocul unei tăceri profunde. De alături nu mai venea nici cel mai mic zgomot; se întâmplase desigur ceva acolo pentru că încetase brusc și tușea bolnavului, ce izbucnise în momentul când luai sticla cu apă, și șoaptele celor din jur, și umbletul, și parcă și respirația tuturor. Era o tăcere de profundă stupefacție. Dar nu dură decât câteva clipe pentru că imediat izbucni în plâns o femeie și apoi cealaltă în timp ce auzii pe infirmieră rugându-le ca să iasă afară. Ele protestau însă și continuau să plângă — „mai vreau să-i văd, lasă-mă să-i mai văd”, și plânsul se făcu mai sfâșietor, imposibil de stăpânit.
Înțelesei ce se întâmplase, nu mai rămânea nicio îndoială că bolnavul murise chiar în clipa aceea.
Era o după-amiază banală și insignifiantă, tristă și monotonă în scurgerea ei plicticoasă. În odaia mea nimic nu se schimbase, raza de soare ce pătrundea pe geam se mutase de pe masă pe un colț de perete, sticla cu apă din care băusem era din nou acum la locul ei, și iată că în intervalul acesta mărunt de timp cât i-a trebuit razei de soare să se miște cu câțiva centimetri și eu să comit acțiunea aceasta simplă de a bea apă pentru a-mi astâmpăra setea, iată că în această clipă se întâmplase pentru un om faptul cel mai grav și mai esențial al existenței sale: murise. Pentru o clipă rămăsei zăpăcit fără ca să pot judeca importanța întâmplării, dar cu cât timpul trecea și cu cât eu căutam să pătrund în adevărata ei profunzime, cu atât trebui să constat că rămâneam cufundat în banalitatea și simplicitatea după-amiezii și că nimic nu mă ajuta ca să pătrund și să înțeleg în ce constă gravitatea clipei în care moare un om. Și totuși aceasta nu era o întâmplare oarecare peste care se putea trece cu ușurință, rezolvind-o cu o frază sceptică ori cu o ridicare din umeri, cel puțin așa mi se părea atunci mie.
În ce anume constă importanța unei clipe? În ce se poate recunoaște profunzimea ei și ireversibilitatea ei definitivă? În ce se diferențiază clipa când moare un om de celelalte, când nu se întâmplă decât fapte banale și simple? Dar în fiecare clipă se petrec fapte grave și fapte banale și decorul rămâne același, lumina după-amiezii aceeași și aceeași temperatura călduță a propriului meu trup închis în sacul lui de piele. Și când închid ochii același întuneric îmi copleșește pleoapele și aceleași viziuni de totdeauna mă invadează: serioase, simple, halucinante, extraordinare sau hilare, dar toate, absolut toate fără nicio legătură cu faptul că a murit un om. Și așa în fiecare clipă… în fiecare clipă… Descurajam!
Mă gândesc adesea la propria mea moarte și încerc cu răbdare, cu exactitudine și chiar cu oarecare minuțiozitate să-i stabilesc coloritul exact, modul precis în care se va „petrece” și îmi închipui lesne mai multe tablouri, dureri diferite sau căderi în inconștiență. Iată-mă acum cu gura întredeschisă, neputând ca s-o mai închid și neizbutind să mai trag în piept o singură înghițitură de aer, ca și cum volumul aerului s-ar opri la deschizătura gurii mele și pătrunderea lui mai departe i-ar fi imposibilă (aș zice că aerul acolo a căzut într-un fund de sac sau și-a dat de capăt). Iată și viziunea unui amestec de culori, de lumini și de sunete care se fac din ce în ce mai nedeslușite și în mijlocul cărora cad mereu până la un moment în care cu ușurință aș putea spune că s-a făcut întuneric deplin, dar în care s-a petrecut ceva mai net și mai dens decât întunericul și decât orice absență de senzații ce-ar putea fi definită cu cuvinte, ceva definitiv, opac și iremediabil, mai ales iremediabil, în a cărui conținut nu mai sunt cuprins deloc și care totuși mă cuprinde radical, esențial, până în cele mai întunecate străfunduri (care, în fond, dacă ar putea fi comparate cu starea aceea de inexistență, încă ar fi lumini) și mă scoate din existență, așa cum s-a întâmplat cu mine când am aspirat cloroformul pe masa de operație.
Ei bine, oricare ar fi „modul” meu propriu și durerea sau inconștiența morții mele, în jurul meu totul va continua să rămâie fixat în forme și în volume bine definite, iar poate undeva pe stradă în clipa aceea se va opri un om, va scoate o cutie de chibrituri din buzunar și va aprinde o țigară.
Iată pentru ce nu înțeleg nimic din ceea ce se petrece în jurul meu și continui să „cad” în viață printre întâmplări și decoruri, printre clipe și oameni, printre culori și muzici, tot mai vertiginos, secundă cu secundă, tot mai profund, fără sens, ca într-un puț cu pereții zugrăviți cu fapte și oameni, în care „căderea” mea nu este decât o simplă trecere și o simplă traiectorie în vid, constituind totuși ceea ce bizar și fără justificare s-ar putea numi „a-mi trăi viața mea proprie”…
Pentru a adăuga încă un amănunt la întâmplarea pe care am povestit-o mai sus și pentru a defini mai exact strania diversitate a faptelor cotidiene, adaug că în aceeași seară putui să-mi dau seama, în mod desigur puțin grotesc, de inimportanța morții vecinului meu și de diferitele reacțiuni ce le stârnise acest act tragic și serios în sanatoriu.
În aceeași după-amiază așadar, foarte târziu, pe înserate, veni ca să vadă cum îmi merge un prieten bun.
Eram amândoi în odaie și vorbeam pe șoptite când auzirăm alături diferite zgomote, brancardieri și infirmieri ce vorbeau cu voce tare, se dădeau ordine și se schimbau mobile din loc.
— Cine stă alături? întrebă prietenul meu.
— Acum n-o să mai stea nimeni, răspunsei. Iți amintești desigur de bolnavul acela galben ca ceara care a mâncat vreo două zile în sală împreună cu o mamă și două surori rumene, voinice, el stătea aici până azi după-amiază când a murit. Cred că acum îi fac toaleta, îl împachetează și îl pregătesc pentru expediția care va avea loc mâine în zori.
Câteva clipe râmaserăm tăcuți ascultând ce se petrece alături, apoi deodată prietenul meu izbucni în râs ușor.
— Ce te face să râzi? îl întrebai.
— Înțeleg, acum înțeleg, răspunse dânsul. Mă miram și eu de generozitatea patroanei…
Și îmi explică că în acest moment toată lumea stă la masă, dar când venise spre mine trecuse prin fața „oficiului” unde se pregăteau farfuriile de servit și întâmplător se oprise o clipă în fața ușii deschise, surprinzând un fragment de conversație între soția directorului, pe care noi o numeam „patroana” și care se ocupa de tot ceea ce privea bucătăria și mesele clienților, și chelnerul din sală.
— Știi care sunt, îi spunea patroana, e o femeie în doliu și două fete cu obrajii rumeni…
— Știu, răspunse chelnerul, mănâncă lângă geam.
— Te rog, Louis, fii atent la servit în mod cu totul deosebit, servește o porție bună de sparanghel, alege bucățile cele mai groase…
Și prietenul meu, după ce termină ca să-mi redea acest mic dialog:
— Înțelegi? Patroana vrea să facă ceva pentru a consola familia, și face ce poate, dă ordin ca să li se servească o porție bună de sparanghel gros…
Și după o pauză:
— În fond fiecare avem pentru morți același respect și gândim aproape la fel despre ei. Consolăm însă familia cum putem… este aici un nou subiect de meditație pascaliană, unii o consolează cu flori, alții cu sparanghel…
II
În această simplă trecere a mea prin viață, dacă sensul și importanța clipelor îmi scapă, asta este poate și pentru motivul că în orice moment le „scap” și eu lor, evadându-mă într-o lume închisă, secretă și proprie în cea mai strictă intimitate. Poate chiar, așa cum cred, nu este nicio diferență între lumea exterioară și cea a imaginilor mintale. Mi s-a întâmplat adesea ca să văd, să văd cu ochii mari deschiși lucruri stranii ce nu se pot petrece decât în vis, iar altă dată să visez cu ochii închiși în somn sau în simplă reverie lucruri despre care când îmi aminteam nu mai puteam discerne în ce lume, în ce realitate s-au petrecut.
Este cred același lucru a trăi sau a visa o întâmplare, și viața reală cea de toate zilele este tot atât de halucinantă și stranie ca și aceea a somnului. Dacă aș vrea de exemplu să definesc în mod precis în ce lume scriu aceste rânduri mi-ar fi imposibil. În somn adesea visez poeme de fantastică frumusețe, cu fraze limpezi și imagini inedite, pe care le recitez cu aceeași siguranță cu care scriu, alăturând literă lângă literă, această frază, și mărturisesc că multe imagini mi-au venit în somn, iar când m-am trezit ecoul lor persista în mine atât de clar și de insistent încât nu-mi rămânea decât să iau o bucată de hârtie și să le transcriu. Îmi place de asemenea să cred că în lumea somnului există cel puțin o plachetă de versuri semnată de mine pe care oamenii adormiți o citesc în coșmar…
Cu profundă, cu deplină uluire privesc în jurul meu, și surpriza este absolut aceeași fie că țin ochii deschiși, fie că îi țin închiși.
Urmăresc de mulți ani în vis o acțiune ce revine în același decor și pe care dacă o însemn aici, în momentul de față, încă nu pot discerne prea bine în care jumătate a vieții mele se petrece ea în fond, pentru că exact aceeași continuitate sau, mai bine spus, aceeași discontinuitate a vieții există și în lumina aceasta în care stau scufundat când scriu, ca și în claritatea aceea a zilei în care se petrec bizarele și melancolicele fapte „din vis”.
Mai mult melancolice, într-adevăr, decât bizare și mai mult neinteligibile decât halucinante, așa cum este tot ce fac și tot ce se întâmplă în viața mea.
În decorul acela de la capătul orașului pe care îl vizitez în fiecare noapte de atâția ani de zile, se află un zid dărăpănat în marginea unui drum prăfuit vara, plin de hârtoape, unde vin adesea să mă odihnesc. În dosul zidului a crescut un salcâm înalt cu frunzișul des care răspândește o umbră binefăcătoare în căldura insuportabilă a zilelor de vară. În iarbă acolo stau lungit, puțin adăpostit de câteva pietre enorme, resturi din zidul dărăpănat, și citesc liniștit un ziar. Mă simt bine, deși e puțin cald. Când trece negustorul ambulant de înghețată, care străbate această bucată pustie de drum pentru a merge în cartierele sărace ale orașului cu copii mulți, își oprește căruciorul în umbra salcâmului și mă caută printre pietre; el mă știe. Este un băiat mic cu o față perfect indiferentă căreia nu-i pot atribui în mod exact nicio vârstă. Există astfel de oameni îndeobște mici de statură care, îndată ce părăsesc adolescența, obrazul lor capătă brusc câteva adâncituri de maturitate și o anumită netezime a pielii cu care rămân până la bătrânețe. Este imposibil ca să ghicești vârsta acestor oameni, zeci de ani de zile obrazul lor are o vârstă fixă de maturitate indefinisabilă. Poate că băiatul de la înghețată e tânăr de tot și și-a pus în gură, în față, dintele de aur care-i sticlește tocmai pentru a da obrazului un element de maturitate în plus, poate că dintele de aur și l-a pus ca o insignă de proprietate, așa cum unii poartă anumite insigne la butonieră care indică anumite lucruri, iar la dânsul, dintele, că el e stăpânul căruciorului și că nu trebuie confundat cu un oarecare derbedeu vânzător ambulant, de vreme ce a putut să strângă suficienți bani pentru a-și pune un dinte de aur. În fine, poate că îl are pentru că avea nevoie de el. Întotdeauna mă gândesc cam la aceste lucruri când stau de vorbă cu dânsul și când dânsul, răsfrângând buzele, lasă să-i sticlească în colțul gurii bucățica de metal galben.
Dar iată că scriind toate acestea îmi amintesc că în liceu cumpăram vara înghețată și iarna halviță exact de la un asemenea băiat cu care, în orele când plecam din clasă și stăteam zgribuliți amândoi în același hambar din curte așteptând recreația, vorbeam adesea și mă miram că are un dinte de aur…
Poate că vânzătorul din liceu este unul și același cu acela de pe drumul prăfuit și pustiu, dar atunci în ce mod „trăiește” el și vinde înghețată în vis ca și în realitate? Cu siguranță că sunt două personagii diferite. Și totuși seamănă, da, seamănă uluitor… Cred că e unul și același… nu mai cred nimic… încep să mă încurc… întotdeauna, îndată ce vreau să delimitez terenul visului și să-i diferențiez de acel al realității, mă încurc și trebuie să renunț. Și de altfel nu aceasta vreau ca să vă povestesc, ci anumite fapte care s-au petrecut de curând în marginea orașului, pe drumul acela pustiu unde de obicei nu se întâmplă nimic, fapte cu totul surprinzătoare și extraordinare.
În orașul nostru de câțiva ani s-a înființat o secție de câini polițiști, dresați, hrăniți și ținuți în localul poliției cu scopul de a ajuta la prinderea răufăcătorilor. În ziare a apărut anul trecut o întreagă serie de fotografii consacrate acestei secții, care mai de care mai sugestive și mai impresionante. Se puteau vedea câinii cățărându-se cu dezinvoltură pe garduri, câini mirosind urma cu botul în pământ și cu urechile ciulite, alții care săreau în spatele vreunui polițist deghizat în pungaș, însă cu o pătură pe cap, pentru a nu fi sfâșiat de colții înspăimântători ai acestor animale bine dresate însă feroce la atac. Îi vedeam adesea pe stradă cu lanțul ținut de un polițist care îi ducea pentru cine știe ce misiune undeva. Pentru ca să fie cu totul deosebiți de câinii obișnuiți, li s-au făcut și uniforme speciale. Exact — câinii aceștia purtau șepci cu insigne de polițiști și pe spate un fel de hăinuțe cu inițiale într-un colț, P.S., adică Poliția Secretă; hăinuțele erau de toată frumusețea, fabricate dintr-o splendidă stofa albastră de nuanța cerului senin, iar inițialele erau brodate cu fir de aur. Iată ceva ce, fără îndoială, începe să fie bizar.
În fotografiile din ziare n-am văzut câinii îmbrăcați și nici nu prea îmi dau seama ce rost ar putea avea aceste uniforme care mai mult i-ar putea stânjeni în mișcările lor iuți și bruște, iar în sărituri în două sau trei cățărări de garduri s-ar rupe complect.
Pentru a stabili exactitatea acestui lucru n-am nici un mod de cercetare, admit dar că acești câini purtau uniforme.
Și de altfel cu uniforme erau când i-am văzut eu, atât doar că… Dar să spun ce s-a petrecut…
Ei bine, câinii aceștia, în cămăruțele unde stăteau închiși și unde li se dădea de mâncare, comunicau între dânșii prin mici lătrături, prin ușoare zgârieturi în lemnul cuștilor, prin lovituri discrete în pereți, care desigur că aveau toate un sens ascuns, însă pe care numai ei îl cunoșteau — doar nu degeaba erau câini polițiști, instruiți și dresați. În fiecare zi erau scoși afară la diferite ore și li se făcea toaleta ori erau lăsați în libertate pentru a-și dezmorți membrele. Iată însă că de câteva luni polițiștii oameni observară printre polițiștii câini că se petrece ceva neobișnuit. În momentul acela nimeni nu putea bănui încă limbajul lor secret și că lătrăturile când erau închiși, zgârieturile în lemn și micile lovituri cu laba erau în realitate comunicări pe care și le făceau de la cușcă la cușcă. În același timp în curte, în loc ca de obicei să zburde, să sară și să alerge veseli în toate părțile, se adunau câte doi, trei și își uneau boturile, convorbind parcă misterios cu mici gemete, mici atingeri cărora polițiștii oameni nu le dădură pentru moment nicio importanță, lucru pe care aveau să-i regrete peste câteva săptămâni de zile.
Într-adevăr, într-o bună zi, izbucni revolta. Era tocmai când li se dădea de mâncare și după ce câinii înghițită voinicește tot ce li se servise, după ce înghițită cu aviditate câteva înghițituri de apă rece, se auzi un lătrat scurt și poruncitor și doi câini se postară la ieșirea din curtea unde li se dăduse masa. Într-o secundă toți ceilalți câini înconjurară pe gardienii care strângeau resturile de mâncare și cu lătrături asurzitoare, sărind și hărțuindu-i din toate părțile, îi siliră să se îndrepte spre cuști și acolo fură băgați înăuntru, iar ușile fură bine închise pe dinafară cu zăvoare, așa ca atunci când se băgau în cuști câini, nu oameni.
În zadar fură țipetele gardienilor și protestările lor care nici nu se auzeau în mulțimea lătrăturilor, în zadar fură încercările lor de a ieși. Erau păziți strașnic de doi dulăi cu colții amenințători și de altfel bieții oameni erau prea uluiți de ceea ce vedeau că se petrece pentru a mai încerca să protesteze.
Când portița curții fu deschisă, toți câinii năvăliră în birouri, fie prin uși, pe care le deschideau, așa cum fuseseră dresați, ridicându-se în două labe, fie prin ferestrele care în acele zile de vară erau deschise.
Și ceea ce se întâmplase cu gardienii se întâmplă și cu toți ceilalți polițiști. Erau vreo opt polițiști cu totul în localul poliției, vreo doi comisari, directorul poliției și o dactilografa, în timp ce câinii erau mai bine de treizeci și lucrau metodic, cu mult simt „polițist” și cu multe precauțiuni pentru a surprinde pe oameni nepregătiți înainte ca să poată aceștia să scoată revolverele și să tragă. Erau bine dresați, într-adevăr excelent dresați și așa cum învățaseră să doboare pe bandiți și să le scotocească buzunarele, așa culcară la pământ pe toți polițiștii și, încolțindu-le armele, le scoaseră din buzunare și îi dezarmară. Într-un sertar pe care un dulău îl deschise cu botul, câinii găsiră cătușele sistematice pe care le aplicară în cel mai scurt timp polițiștilor culcați pe jos, unii răniți și mușcați adânc, imobilizați de câinii care stăteau cu labele pe pieptul și burta lor.