https://blog.revistaderecenzii.com

Pentru crizele mele un medic fu consultat și el pronunță un cuvânt ciudat: „paludism”; fui foarte uimit că neliniștile mele atât de intime și de secrete pot avea un nume și încă un nume atât de bizar. Doctorul îmi prescrise chinină: alt subiect de mirare. Îmi era imposibil să înțeleg cum s-ar fi putut vindeca spațiile bolnave, ele, cu chinina pe care o luam eu. Ceea ce mă turbură însă peste măsură fu însuși medicul. Timp îndelungat după consultație el continuă să existe și să se agite în memoria mea cu niște gesturi mărunte și automate al căror mecanism inepuizabil nu izbuteam să-l opresc.

Era un om mic de statură cu capul în formă de ou. Extremitatea ascuțită a oului se prelungea cu o bărbiță neagră veșnic agitată. Ochii mici și catifelați, gesturile lui scurte și gura dusă înainte îl făceau să semene cu un șoarece. Impresia aceasta fu atât de puternică din primul moment, încât îmi păru foarte natural, când începu să vorbească, să-l aud prelungind îndelung și sonor fiecare „r” ca și cum în timpul vorbirii ar fi ronțăit mereu ceva ascuns.

Chinina pe care mi-o dădu îmi întări și ea convingerea că medicul avea ceva șoricesc în el. Verificarea acestei convingeri se făcu în mod atât de ciudat și este legată de fapte atât de importante din copilăria mea încât întâmplarea merită, cred, să fie povestită deoparte.

În apropierea casei noastre se afla un magazin cu mașini de cusut unde mă duceam în fiecare zi și stăteam ore întregi. Proprietarul lui era un băia tânăr, Eugen, care tocmai isprăvise serviciul militar și își găsise un rost în oraș deschizând această prăvălie. Avea o soră mai mică decât el cu un an Clara. Trăiau împreună undeva într-o mahala ș ziua se ocupau de prăvălie; n-aveau nici cunoștințe, nici rude.

Prăvălia era o simplă odaie particulară închiriată întâia oară pentru comerț.

Pereții mai păstrau încă zugrăveala lor de salon cu ghirlănzi violete de liliac și urmele rectangulare și decolorate ale locurilor unde fuseseră atârnate tablourile. În mijlocul plafonului rămăsese o lampă de bronz cu o calotă de majolică de culoare roșie închisă, acoperită pe margine cu foi verzi de acantă reliefate din faianță. Era un obiect plin de ornamente, vechi și desuet însă impozant – ceva ce se măna cu un monument funerar ori cu un general veteran purtând la paradă bătrâna lui uniformă.

Mașinile de cusut se înșirau bine aliniate pe trei rânduri, lăsând între ele două alei largi până în fund. Eugen avea grijă să stropească podeaua fiecare dimineață cu o cutie veche de conserve găurită în fund. Șuvița de apă care se scurgea era foarte subțire și Eugen o mânuia cu dexteritate desenând pe podea spirale și opturi savante. Câteodată se iscălea și scria data zilei. Zugrăveala de pe pereți reclama în mod evident asemenea delicateți.

În fundul magazinului un paravan de scânduri despărțea un fel de cabină de restul încăperii; o perdea verde acoperea intrarea. Acolo stăteau tot timpul Eugen și Clara, acolo mâncau la prânz, pentru ca să nu părăsească prăvălia în timpul zilei. Ei o numeau „cabina artiștilor” și îl auzii pe Eugen într-o zi spunând: — E o adevărată „cabină de artist”. Când ies în prăvălie și vorbesc jumătate de ceas pentru ca să vând o mașină de cusut, nu joc o comedie?

Și adăugă pe un ton mai doct: — Viața, în general, e teatru curat.

În dosul cortinei Eugen cânta din vioară. Ținea notele pe masă și stătea îngheboșat asupra lor descifrând cu răbdare portativele încâlcite ca și cum ar fi descurcat un ghem de ațe cu multe noduri pentru a scoate din ele un fir unic și subțire, firul bucății muzicale. Toată după-amiaza ardea pe un cufăr o lampă mică de petrol umplând încăperea cu o lumină moartă și deorganizând pe perete umbra enormă a violonistului.

Veneam atât de des acolo încât cu timpul devenii un fel de oaspete-mobilă, o prelungire a canapelei vechi de mușama pe care stăteam imobil, un lucru de care nu se ocupa nimeni și nu stânjenea pe nimeni.

În fundul cabinei Clara își făcea toaleta de după-masă. Își ținea rochiile într-un dulăpior și se privea într-o oglindă spartă răzimată de lampă, pe cufăr. Era o oglindă atât de veche încât toată poleiala era ștearsă pe alocuri și prin petele transparente apăreau obiectele reale din dosul oglinzii amestecându-se cu imaginile reflectate, ca într-o fotografie cu clișee suprapuse.

Câteodată se dezbrăca aproape de tot și se fricționa cu apă de Colonia pe la subsiori, ridicând fără jenă brațele, ori pe sâni – băgând mâna între cămașă și corp. Cămașa era scurtă și când se apleca vedeam în întregime picioarele foarte frumoase strânse în ciorapii bine întinși. Semăna în totul cu o femeie pe jumătate goală, pe care o văzusem cândva pe o carte poștală pornografică ce mi-o arătase un covrigar la grădină.

Provoca în mine același leșin nedeslușit ca și imaginea obscenă, un fel de vid ce se făcea în piept în același timp cu o poftă sexuală îngrozitoare ce-mi strângea pubisul ca niște gheare.

Stăteam în „cabină” întotdeauna în același loc pe canapea în dosul lui Eugen și așteptam ca să-și termine Clara toaleta. Atunci ea ieșea în magazin, trecând între mine și fratele ei printr-un spațiu atât de strâmt încât trebuia să-și frece pulpele de genunchii mei.

Clipa aceasta o așteptam în fiecare zi cu aceeași nerăbdare și același chin. Ea depindea de o mulțime de circumstanțe mărunte pe care le cântăream și le pândeam cu o exasperată și extraordinar de ascuțită sensibilitate. Era de ajuns ca lui Eugen să-i fie sete, să n-aibă poftă de cântat ori să vie un client în prăvălie pentru ca să părăsească locul de lângă masă și spațiul să rămâie destul de liber pentru ca să poată trece Clara departe de mine.

Când după-amiaza mergeam acolo și mă apropiam de ușa magazinului, antene lungi și vibrante ieșeau din mine și explorau aerul pentru a capta sunetul viorii; dacă auzeam că Eugen cântă se făcea în mine o mare liniște. Intram cât mai încet și spuneam chiar din prag cu voce tare numele meu pentru ca el să nu creadă că a venit un client și astfel să întrerupă cântatul o secundă: s-ar fi putut întâmpla ca în secunda aceea să înceteze brusc inerția și mirajul melodiei și Eugen să părăsească vioara și să nu mai cânte deloc în după-amiaza aceea. Cu asta însă nu se sfârșea posibilitatea întâmplărilor nefavorabile. Erau încă atâtea lucruri ce se petreceau în cabină… Tot timpul cât Clara își făcea toaleta ascultam cele mai mici zgomote și urmăream cele mai mici mișcări cu teama ca nu cumva din ele să iasă dezastrul după-amiezii. Era posibil de pildă ca Eugen să tușească ușor, să înghită puțină salivă și să spuie brusc că îi este sete și că merge la cofetărie să ia o prăjitură; din fapte infim de mărunte, ca tușea aceasta, ieșea monstruoasă și enormă o după-masă pierdută. Ziua întreagă își pierdea atunci importanța și noaptea în pat, în loc să mă gândesc pe îndelete (și oprindu-mă câteva minute asupra fiecărui detaliu pentru a-l „vedea” și a mi-l aminti mai bine) la clipa când genunchii mei s-au atins de ciorapii Clarei – să scobesc, să sculptez și să mângâi acest gând – mă zvârcoleam înfierbântat în cearceafuri, neputând să adorm și așteptând nerăbdător ziua următoare.

Într-o zi se petrecu ceva cu totul neobișnuit. Întâmplarea începu cu alura unui dezastru și se isprăvi cu o surpriză neașteptată, dar în mod atât de brusc și cu un gest atât de mărunt, încât toată bucuria mea ulterioară odihnindu-se pe el fu ca un eșafodaj de obiecte eteroclite ținute în echilibru de un scamator pe un singur punct.

Clara, cu un singur pas, schimbă în întregime conținutul vizitelor mele, dându-le un alt înțeles și noi înfrigurări ca în experiența aceea de chimie în care vedeam cum o singură bucățică de cristal scufundată într-un bocal cu lichid roșu îl transforma instantaneu într-un lichid uimitor de verde.

Eram pe canapea, în același loc, așteptând cu aceeași nerăbdare de totdeauna, când ușa se deschise și în prăvălie intră cineva. Eugen părăsi imediat cabina. Totul părea pierdut. Clara continuă să-și facă toaleta nepăsătoare în timp ce conversația în prăvălie se prelungea la nesfârșit. Totuși s-ar fi putut întâmpla ca Eugen să se întoarcă înainte ca sora lui să fi isprăvit să se îmbrace.

Urmăream dureros firul celor două evenimente, toaleta Clarei și conversația din prăvălie, gândindu-mă că puteau să-și urmeze desfășurarea paralel unul cu altul până ce Clara ieșea în prăvălie, ori din contra să se întâlnească în punctul fix al cabinei ca în unele filme cinematografice când două locomotive vin una spre alta cu viteză nebună și se vor întâlni ori vor trece pe alături după cum va interveni sau nu în ultima clipă o mână misterioasă care să schimbe macazul. În acele momente de așteptare simțeam net cum conversația își urmează drumul ei și, pe o cale paralelă, Clara continua să se pudreze…

Încercai să corectez fatalitatea întinzând genunchii mult spre masă. Pentru ca să întâlnească picioarele Clarei ar fi trebuit să stau chiar pe marginea canapelei într-o poziție, dacă nu bizară, cel puțin comică.

Îmi pare că prin oglindă Clara se uita la mine și zâmbea.

În curând isprăvi să-și rotunjească conturul buzelor cu carmin și să-și treacă pentru ultima oară puful pe obraz. Parfumul care se răspândise în cabină mă ameți de pofte și disperare. În momentul când ea trecu pe lângă mine se întâmplă lucrul la care mă așteptam mai puțin: își frecă pulpele de genunchii mei ca în fiecare zi (ori poate încă mai tare? dar asta era o iluzie desigur) cu aerul indiferent că între noi nu se petrece nimic.

Există o complicitate a viciului mai adâncă și mai rapidă decât orice înțelegere prin cuvinte. Ea străbate instantaneu tot trupul ca o melodie interioară și transformă cu totul gândurile, carnea și sângele.

În fragmentul de secundă când picioarele Clarei mă atinseseră se născură imense în mine noi așteptări și noi speranțe.

Cu Clara am înțeles totul din prima zi, din prima clipă; a fost întâia mea aventură sexuală complectă și normală. O aventură plină de chinuri și așteptări, plină de neliniști și de scrâșnete de dinți, ceva care ar fi semănat cu o iubire dacă n-ar fi fost o simplă continuitate a unei dureroase nerăbdări. În aceeași măsură în care eram impulsiv și îndrăzneț, Clara era calmă și capricioasă; avea un mod violent de a mă provoca și un fel de bucurie câinească de a mă vedea că sufăr – bucurie care preceda întotdeauna actul sexual și făcea parte dintr-însul.

Întâia oară când se întâmplă între noi lucrul pe care îl așteptam de atâta vreme, provocarea ei fu de o simplicitate atât de elementară (și aproape brutală) încât fraza aceea săracă pe care a pronunțat-o atunci și verbul acela anonim pe care l-a întrebuințat își păstrează încă și azi în mine ceva din virulența de-odinioară. Este de ajuns ca să mă gândesc mai mult la ele pentru ca indiferența mea prezentă să fie roasă ca de un acid și fraza să redevie violentă, așa cum a fost atunci.

Eugen plecase în oraș. Stăteam amândoi în magazin tăcuți, Clara, în rochia ei de după-masă, picior peste picior în dosul vitrinei, tricota cu mare atenție. Trecuseră câteva săptămâni de la întâmplarea din cabină și între noi se crease brusc nu știu ce răceală severă, o încordare secretă ce se traducea printr-o indiferență extremă din partea ei. Stăteam unul în fața altuia ore întregi fără să scoatem un cuvânt și totuși în tăcerea aceasta plutea, ca amenințarea unei explozii, o înțelegere secretă perfectă. Îmi lipsea doar cuvântul misterios care să spargă învelișul convențional; îmi făceam zeci de proiecte în fiecare seară dar ele se loveau a doua zi de cele mai elementare piedeci: tricotatul care nu putea fi întrerupt, lipsa unei lumini mai favorabile, liniștea din magazin ori cele trei rânduri de mașini de cusut, prea corect orânduite pentru a permite vreo schimbare importantă în magazin, fie chiar de ordin sentimental. Țineam tot timpul maxilarele încleștate; era o tăcere teribilă, o tăcere ce avea în mine evidența și conturul unui urlet.

Clara fu acea care o întrerupse. Vorbi aproape în șoaptă, fără să-și ridice ochii de pe tricou: „Dacă ai fi venit azi mai devreme am fi putut să facem, Eugen s-a dus îndată după-masă în oraș”.

Până atunci nu se filtrase în tăcerea noastră nici umbra vreunei aluzii sexuale și iată acum din câteva cuvinte țâșnea între noi o realitate nouă, tot atât de miraculoasă și de extraordinară ca o statuie de marmoră ce-ar fi răsărit în mijlocul mașinilor de cusut crescând din podele.

Într-o clipă fui lângă Clara, îi apucai o mână și i-o mângâiai violent. Îi sărutai mâna. Ea și-o smulse. „Ei, lasă-mă”, spuse ea enervată. „Te rog, vino, Clara…” „E prea târziu acum, se întoarce Eugen, lasă-mă, lasă-mă”. Îi atingeam febril umerii, sânii, picioarele. „Lasă-mă”, protesta Clara. „Vino acum, mai avem timp”, implorai eu. „Unde?” „în cabină… hai… acolo e bine”.

Și când spusei „bine” pieptul mi se umplu de o speranță caldă. Îi sărutai din nou mâna și o trăsei cu forța de pe scaun. Ea se lăsă dusă cu greu, târșâindu-și pașii de podea.

Începând din ziua aceea după-amiezile își schimbară „obiceiurile”: era vorba tot despre Eugen, tot despre Clara și despre aceleași sonate, însă acum cântecul viorii îmi deveni insuportabil și nerăbdarea mea pândea momentul când Eugen trebuia să plece, în aceeași cabină neliniștile mele devenită altele ca și cum aș fi jucat un joc nou pe un carton cu linii desenate pentru un joc deja cunoscut.

Când Eugen pleca, începea adevărata așteptare. Era o așteptare mai grea și mai insuportabilă decât până în acel moment; tăcerea prăvăliei se transforma într-un bloc de gheață.

Clara se așeza la vitrină și tricota: acesta era în fiecare zi „începutul” și fără început aventura noastră nu putea avea loc. Câteodată Eugen pleca și o lăsa pe Clara în cabină aproape dezbrăcată: credeam că lucrul acesta putea să grăbească evenimentele dar mă înșelam, Clara nu admitea alt început decât acel din prăvălie. Trebuia să aștept în mod inutil să se îmbrace și să iasă la geam pentru a deschide cartea după-amiezii la prima pagină, în dosul vitrinei.

Mă așezam în fața ei pe un scăunel și începeam să-i vorbesc, s-o rog, s-o implor timp îndelungat. Știam că e fără folos; Clara nu accepta decât rareori și chiar atunci uza de o șiretenie, pentru ca să nu-mi acorde o îngăduință perfectă:

— Mă duc să iau un praf în cabină, mă doare capul îngrozitor, te rog să nu vii după mine.

Promiteam cu jurăminte și o urmăream într-o secundă. Începea în cabină o veritabilă luptă în care, în mod evident, forțele Clarei erau dispuse să cedeze. Cădea atunci pe canapea dintr-o bucată ca și cum s-ar fi împiedecat de ceva. Punea apoi mâinile sub cap și închidea ochii ca și cum ar fi dormit. Îmi era imposibil să schimb cu un centimetru poziția corpului; așa cum stătea pe o coastă trebuia să-i smulg rochia de sub pulpe și să mă alipesc de ea. Clara n-avea nicio opunere pentru gesturile mele, dar nu-mi dădea nicio înlesnire. Era imobilă și indiferentă ca o bucată de lemn și numai intima și secreta ei căldură îmi revela că e atentă și că „știe”.

Cam pe la această epocă fu consultat medicul care îmi prescrise chinină. Verificarea impresiei mele că avea ceva șoricesc într-însul a avut loc în cabină și, după cum am spus, într-un mod cu totul absurd și surprinzător.

Într-o zi, în timp ce stăteam lipit de Clara și cu gesturi înfierbânte îi smulgeam rochia, simții ceva ciudat mișcându-se în cabină și – mai mult cu instinctul obscur dar foarte ascuțit al extremei plăceri de care mă apropiam și care nu admitea nicio prezență străină, decât cu simțurile mele adevărate – ghicii că o ființă vie ne privea.

Întorsei capul speriat și zării pe cufăr în dosul cutiei de pudră un șoarece. El se opri chiar lângă oglindă pe marginea cufărului și mă privi fix cu ochii lui mici și negri în care lumina lămpii punea două picături lucioase aurii ce mă săgetau adânc. Timp de câteva secunde el se uită în ochii mei cu atâta acuitate încât simțeam privirea celor două puncte sticloase pătrunzându-mi până în fundul creierului. Părea că meditează o invectivă grea la adresa mea sau numai un reproș. Deodată însă fascinația se sfărâmă și șoarecele o rupse de fugă dispărând după cufăr. Eram sigur acum că doctorul venise să mă spioneze.

În aceeași seară, la luarea chininei, presupunerea mea se întări printr-un raționament perfect ilogic, însă pentru mine foarte valabil: chinina era amară; pe de altă parte, doctorul văzuse în cabină plăcerea pe care mi-o dădea câteodată Clara; în consecință, și pentru stabilirea unui just echilibru, îmi prescrisese medicamentul cel mai neplăcut ce putea să existe. Îl auzeam ronțăindu-și în gând judecata: „Cu cât este mai marrre plăcerrrea, cu atât trebuie să fie mai amarrrră doctorria!”.

Peste câteva luni de la consultație doctorul fu găsit mort în podul casei lui; își trăsese un glonte în tâmplă.

Cea dintâi întrebare a mea când auzii sinistra veste fu:

— Erau șoareci în podul acela?

Îmi era necesară această certitudine.

Pentru ca doctorul să fie mort cu adevărat, trebuia neapărat ca o haită de șoareci să năvălească asupra cadavrului, să-l scobească și să extragă înapoi materia șoricească împrumutată de medic în timpul vieții sale, pentru exercitarea existenței sale ilegale de „om”.

III

Când am cunoscut-o pe Clara aveam, cred, doisprezece ani. Oricât de departe îmi răscolesc amintirile în adâncul copilăriei le găsesc legate de cunoașterea sexuală. Ea îmi apare tot atât de nostalgică și pură ca aventura nopții, a fricei ori a celor dintâi prietenii. Întru nimic deosebită de alte melancolii și de alte așteptări, de pildă de plictisitoarea așteptare de a deveni „mare” pe care o măsuram concret ori de câte ori dădeam mâna cu o persoană mai în vârstă, încercând să delimitez diferența de greutate și mărime a mâinii mele mici, pierdută între degetele noduroase, în palma enormă a celui ce mi-o strângea.

În niciun moment al copilăriei n-am ignorat diferența dintre bărbați și femei. Poate că a fost o vreme când toate ființele vii se confundau pentru mine într-o limpeziciune unică de mișcări și inerții; nu am nicio amintire exactă despre aceasta. Secretul sexual a fost totdeauna aparent. Era vorba de un „secret” cum ar fi fost vorba de un obiect: o masă ori un scaun.

Când cercetez însă cu atenție amintirile cele mai îndepărtate, „lipsa lor de actualitate” mi se relevează prin înțelegerea greșită a actului sexual. Îmi închipuiam organele feminine sub forme eronate și actul în sine mult mai fastuos și mai straniu decât l-am cunoscut cu Clara. În toate interpretările însă – greșite, și apoi din ce în ce mai juste – plutea inefabil un aer de mister și de amărăciune, ce și-a desăvârșit lent consistența ca un tablou de pictor pornit de la schițe informe.

Mă văd foarte mic, în cămeșoaică până la călcâie, plângând disperat pe un prag de ușă, într-o curte plină de soare, a cărei poartă este deschisă spre o piață pustie, o piață în amiază, caldă și tristă, cu câini adormiți pe burtă și oameni culcați în umbra barăcilor cu zarzavat.

În aer e un miros iute de legume putrezite, câteva muște mari violete bâzâie puternic pe lângă mine sorbind lacrimile căzute pe mâini și zburând în rotocoale frenetice în lumina densă și înfierbântată a curții. Mă ridic și urinez cu atenție în praf. Pământul suge avid lichidul și pe locul acela rămâne o pată întunecată ca umbra unui obiect ce nu există. Îmi șterg fața cu cămeșoaica și ling lacrimile din colțul buzelor savurând gustul lor sărat. Mă așez din nou pe prag și mă simt foarte nenorocit. Am fost bătut.

Tatăl meu adineoarea în odaie mi-a tras câteva palme peste fesele goale. Nu știu prea bine pentru ce. Mă gândesc. Stăteam culcat în pat lângă o fetiță de vârsta mea, puși acolo amândoi să dormim, în timp ce părinții noștri erau duși la plimbare. N-am simțit când ei s-au întors și nu știu ce anume făceam fetiței sub plapomă. Știu doar că, în momentul când tatăl meu a ridicat brusc plapoma, fetița începuse să accepte. Tatăl meu s-a făcut roșu, s-a înfuriat și m-a bătut. Asta e tot.

Acum stau în soare pe prag, am plâns și mi-am șters ochii, desenez cu degetul în praf cercuri și linii, îmi schimb locul mai spre umbră, mă așez turcește pe o piatră și mă simt mai bine. O fată a venit să ia apă în curte și învârtește roata ruginită a pompei. Ascult cu atenție scârțâitul fierului vechi, privesc cum țâșnește apă în căldare ca o superbă coadă de cal argintie, mă uit la picioarele mari și murdare ale fetei, casc pentru că n-am dormit deloc și din când în când încerc să prind o muscă. E viața simplă care reîncepe după plânset. În curte soarele își varsă mereu arșița lui copleșitoare. E cea dintâi aventură sexuală a mea și cea mai veche amintire din copilărie.

De-aci înainte instincte obscure se umflă, cresc, se deformează și intră în limitele lor naturale. Ceea ce ar fi trebuit să fie o amplificare și o mereu crescândă fascinație a fost pentru mine un șir de renunțări și de reduceri crunte la banal; evoluția de la copilărie la adolescență a însemnat o scădere continuă a lumii și, pe măsură ce lucrurile se organizau în jurul meu, aspectul lor inefabil dispărea, precum o suprafață lucioasă care se aburește.

Extatică, miraculoasă, figura lui Walter își păstrează și azi lumina ei fascinantă.

Când l-am întâlnit stătea în umbra unui salcâm, pe un trunchi de copac, și citea o fasciculă din Buffallo-Bill. Lumina clară a dimineței se filtra printre frunzele verzi și dese într-un fâșâit de umbre foarte răcoroase. Îmbrăcămintea lui nu era deloc obișnuită: purta o tunică vișinie cu nasturi sculptați din os, pantaloni din piele de căprioară și pe picioarele goale sandale împletite din laniere fine de piele albă. Când vreau, câteodată, să retrăiesc o clipă senzația extraordinară a acestei întâlniri, privesc mult timp coperta îngălbenită și veche a unei fascicule din Buffallo-Bill. Era totuși altceva prezența reală a lui Walter, tunica lui roșie în aerul verzui din umbra salcâmului.

Întâiul lui gest fu un fel de săritură elastică în picioare ca a unui animal. Ne împrietenirăm imediat. Vorbirăm puțin și deodată îmi făcu o propunere stupefiantă: să mâncăm flori de salcâm. Pentru întâia oară întâlneam pe cineva care mânca flori. În câteva clipe Walter fu în copac și adună un buchet enorm. Apoi scoborî și îmi arată cum trebuia desprinsă delicat floarea de corolă pentru a suge numai vârful ei. Încercai și eu; floarea pocni puțin sub dinți cu o țăcănitură foarte plăcută și în gură se răspândi un parfum suav și răcoros cum nu mai gustasem niciodată.

Câtva timp rămaserăm tăcuți mâncând florile de salcâm. Deodată mă apucă strâns de mână: „Vrei să vezi «sediul» bandei noastre?”.

În privirea lui Walter se aprinseră scântei. Îmi fu puțin frică. „Vrei sau nu vrei?” mă întrebă el din nou. Ezitai o secundă. „Vreau”, îi răspunsei cu o voce ce nu mai fu a mea și cu o voință de risc ce izbucni subit în mine și care simțeam bine că nu-mi aparține.

Walter mă luă de mână și prin portița din fundul curții mă duse pe un maidan pustiu. Iarba și bălăriile crescuseră acolo în voie. Urzicile îmi ardeau picioarele pe unde treceam și cu mâna trebuia să dăm la o parte tulpinile groase de cucută și brusturi. În fundul maidanului ajunserăm la un zid dărăpănat. În fața zidului era un șanț și o groapă adâncă. Walter sări înăuntru și mă chemă după el; groapa se deschidea în zid și pe acolo intrarăm într-o pivniță părăsită.

Treptele erau stricate și pline de ierburi, pereții filtrau umezeală și întunericul înaintea noastră era desăvârșit. Walter îmi strânse mâna cu putere și mă trase după el. Încet-încet, coborârăm vreo zece trepte. Acolo ne oprirăm.

— Trebuie să rămânem aici, îmi spuse el, nu putem merge mai departe. În fund sunt niște oameni de fier cu mâinile și cu capul de fier, crescuți din pământ. Ei stau nemișcați și dacă ne prind în întunecime ne gâtuie.

Întorsei capul și privii disperat deasupra noastră gura deschisă a pivniței cu lumina ei ce venea dintr-o lume simplă și clară unde nu existau oameni de fier și unde se vedeau la mare distanță plantele, oamenii și casele.

Walter aduse de undeva o scândură și ne așezarăm pe ea. Câteva minute rămaserăm iar tăcuți. Era bine și răcoare în pivniță; aerul avea un miros greu de umezeală și aș fi stat acolo ore întregi izolat, departe de străzile încălzite și de orașul plictisitor și trist. Mă simțeam bine închis între pereții reci, dedesubtul pământului ce clocotea în soare. Zumzetul inutil al după-amiezii venea ca un ecou îndepărtat prin gura deschisă a pivniței.

— Iată, aici aducem fetele pe care le prindem, spuse Walter.

Înțelesei vag despre ce trebuia să fie vorba. Pivnița căpătă o atracție nebănuită.

— Și ce faceți cu ele?

Walter râse.

— Cum, nu știi? Facem ca toți bărbații cu femeile, ne culcăm lângă ele și… cu pana…

— Cu pana? Ce fel de pană? Ce faceți cu fetele?

Walter râse din nou.

— Câți ani ai? Tu nu știi ce fac bărbații cu femeile? Tu n-ai o pană? Uite-o pe-a mea.

Scoase din buzunarul tunicei o pană mică neagră de pasăre.

În momentul acela simții că mă cuprinde o criză de-a mea obișnuită. Poate că dacă Walter n-ar fi scos din buzunar pana aș fi continuat să suport aerul de complectă și dezolantă izolare a pivniței până la sfârșit. Într-o clipă însă izolarea aceasta căpătă un înțeles dureros și adânc. Îmi dădeam acum seama cât de departe pivnița este de oraș și de străzile lui prăfuite. Era ca și cum eu însumi m-aș fi îndepărtat de mine, în singurătatea unei adâncimi subterane dedesubtul unei zile oarecare de vară. Pana neagră lucioasă pe care mi-o arăta Walter însemna că nimic nu mai există în lumea mea cunoscută. Totul intra într-un leșin unde ea strălucea straniu, în mijlocul încăperii ciudate cu ierburi umede, în întunericul ce aspira lumina ca o gură rece, avidă și beantă.

— Ei, ce ai? mă întrebă Walter. Să-ți spun cum facem cu pana…

Cerul afară, prin gura pivniței, devenea tot mai alb și mai vaporos. Cuvintele se loveau de pereți și mă parcurgeau moale ca pe o ființă fluidă.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%