https://blog.revistaderecenzii.com
Avocatul cu doctorat la Paris (1915), poetul (autor printe altele al celebrului poem, de ample dimensiuni, Balada lunii) dramaturgul pitoresc (creatorul pieselor Făt Frumos, Păcală, reprezentate în 1924, respectiv în 1927 și a altor câteva rămase încă în manuscrise) a publicat în 1934 romanul autobiografic Iubita din Paris (Editura Națională Ciornei), premiat în același an de Societatea Scriitorilor Români.
Scris pe structură eminamente diaristică, pentru relevarea autenticității trăirilor personajului principal, Henri Loria, student român întru susținerea doctoratului în drept la Paris, autorul evocă dragostea acestuia pentru frumoasa franțuzoaică de șaptesprezece ani, care i s-a dăruit cu toată ființa, desi circumstanțele familiale îi erau împotrivă. Bărbatul pe care-l iubea era străin, timpul rămânerii în Paris era limitat, iar ea nu-l putea urma în țara lui pentru a-i fi soție toată viața. Și totuși o face cu inocența vârstei, cu forța farmecului ei natural, cu descătușarea unei inconștiente jertfiri pe altarul iubirii.
Astfel, cei doi, în vâltoarea trăirilor totale, neînfrânate, absolute, firești, specifice vârstei, străbat Parisul istoric și cultural al ultimilor ani ai fericirii umanității din mult prea cunoscuta și invidiata de cei de mai târziu, parte a istoriei lumii numită cu profundă îndreptățire, „la belle epoque”. Dar cum toate cele ce se nasc din spuma primăvăratică, inițială, a valurilor vieții, după o absență a iubitului ei în țara îndepărtată de patru luni, frumoasa Blanche (rebotezată de cel îndrăgostit, în ceasurile lor de comuniune și armonie, Petit Chon) cedează șantajului unui bărbat invidios pe dragostea lor. Aici se produce criza de gelozie a lui Henri, care-și vede absolutul iubirii întinat de împrejurări potrivnice neînțelese. De aici începe și romanul, urmărind tribulațiile trăirilor contradictorii ale personajului-narator.
Henri Loria nu înțelege rătăcirea fetei puse în fața șantajului ordinar. Sergiu, prădătorul, o amenință că va dezvălui părinților ei dragostea pentru străinul care odată va pleca în țara lui și o va lăsa părăsită și rănită. În fața acestei alternative, Blanche se supune voinței bărbatului. Acesta nu continuă idila, se retrage, mulțumit că a întinat o dragoste care părea absolută. Destăinuindu-se firesc, Blanche declanșează criza nu doar de gelozie, ci și existențială a iubitului. Afirmă acesta deziluzionat: „Ești singur pe lume. Ești al clipei. Cum vrei să fie iubirea? Femeia se uită în ochii tăi și te sărută fiindcă ești un bărbat”. Ce a mai rămas după această întinare din dragostea lor? Tot ceea ce fusese armonie, stăpânire a locurilor, a Cosmosului diurn și nocturn se clatină, rănește în profunzime, doare. Este nesiguranța însăși a vieții tocmai în faza înfloririi deplinei ei frumuseți. Apare astfel precaritatea. Absurdul ei. Intelectualul coborâtor din sferele înalte ale silogismelor perfecte și ale catedralelor de idei în valurile etern schimbătoare ale vieții, este descumpănit, prăbușit: „Acum știu, timp nemernic că tu ești singurul siluitor al frumiseții. Știu că tu iei fecioara neprihănită, sfielnică și copilăroasă și o desfigurezi, arzându-i pleoapele cu fierul roșu și punându-i în ochi privirea umilită, fadă și rea a învinșilor.”
De acum încolo dragostea lor va încerca mereu să supraviețuiască, să recheme din infernul existenței clipele de grație ale primelor întâlniri și dăruiri nevinovate. Dar nevoia de absolut a intelectualului va transforma în cenușă cu flăcările reci ale gândirii orice pâlpâire a retrăirii acelor sentimente. Când încearcă să uite totul, să se afunde inconștient în viața „care se viețuiește”, dar care seamănă, totuși, a fericire, caută să se încurajeze singur: „…E a ta. Ai suferit destul. Privește-o! E frumoasă, ideal de drăguță. Când o strângi în brațe pieptul i se golește brusc de respirație, și nu mai e decât o îndrăgostită, fără gânduri și fără voință, în mâinile tale”. Dar aceste palide încurajări nu reușesc să-l scoată din nesiguranță, din melancolie. E prea zdruncinat de o asemenea întinare a frumuseții și inocenței femeii iubite. Pare a nu se mai putea recompune din cioburile în care s-a transformat dragostea lor. Se întreabă adeseori: „Unde sunt eu, Henri, astfel cum am fost altădată, viețuind în senin și-n adâncime? Atâtea ore am trăit așa: naiv și sincer, excesiv de entuziast, privind oamenii în ochi și lucrurile în față”.
Eșecul iubirii lor e eșecul vieții în general. Ceea ce a fost înainte de cedarea fetei în fața șantajului prădător era inocență și poezie, Afirmă naratorul: „Viciu e dragostea fără poezie. Ce-ar fi lumea fără fiorul iubirii? Ceva bătrân: munca siluită pe viață”. Acum își dă seama că după evenimentul nedorit nu se mai poate face nimic. Femeia a fost scindată în două: cea a inocenței poeziei de la început și cea a întinării vieții de după aceea: „Chon era simplă, armonioasă și enexplicabilă ca o sferă de fildeș, ca o geană de lumină. Gîndul meu în loc să se bată de moarte cu trecutul asfixiant, ar fi făcut mai bine să culeagă – epicurean- parfumatele mișcări de felină, impertinentele izbucniri de copilă, exuberantele afirmări de sănătate ale Blanchei adolescentă grațioasă, gata oricând pentru jocurile nuanțate ale sufletului și ale dragostei”. Dar nu va putea ieși din criza sa spirituală, din autoscopiile violente ale stării sale de după „trădarea” fetei. Blanche, la rândul ei, nu va putea suporta la infinit crizele bărbatului și va încerca alte umere masculine pe care să se sprijine. Este prea frumoasă și trăiește iubirile la fel de firesc, cu înțelepciunea instinctulului suratelor sale.
Când autorul –narator se întoarce târziu, în Parisul spiritului de odinioară, al tinereții sale și al iubirii lor, când o prietenă comună i-a propus întâlnirea cu Blanche, care între timp se măritase cu un burghez „onorabil”, Henri n-a mai vrut să o vadă. Își justifică el atitudinea în jurnalul-roman: „La ea îmi plăcea nevinovăția ei zburdalnică de școlăriță în vacanță. De ce să-i smângălesc portretul suav și inaccesibil adăugând peste el imaginea unei femei calde, rafinate și experte în îmbrățișări?” Petit Chon este de fapt personajul pe care l-a purtat în suflet pentru toată viața. Ei i-a dedicat acest roman al trăirilor, al purității și al creației. Ea a fost întruparea poeziei iubirii care l-a urmărit mereu. Afirmă el într-un loc: „Ani de zile inexistența ta adorată mi-a fost mai de preț decât bogățiile oamenilor și strălucirile gândului. Tu m-ai învățat să disprețuiesc pietrele scumpe din ochii femeilor și pietrele false din literatura înțelepților. Lunga mea năzuință spre tine n-a fost decât încercarea de a asculta sunetul trist al vieții”.
Prin urmare, romanul poetului Horia Furtună, Iubita din Paris, nu este doar un roman autenticist, de dragoste. Este un roman inițiatic către sferele înalte ale poeziei și ale vieții. Toate câte au năvălit peste viața scriitorului său nu au întinat acest teritoriu de dragoste, întruchipat de Petit Chon, adolescenta, când i-a dăruit intelectualului român din toată inima o dată cu „întâiul suspin de femeie”, armonia cu întreg Cosmosul, cu natura înțeleaptă, cu viața uneori potrivnică.
Călătoriile inițiatice cu Blanche prin Parisul de dinainte de întâia conflagrație mondială rămân bine conturate în roman. Aici cei doi prin dragostea lor încearcă să ia în posesiune locurile, universul întreg, viața dintr-odată generoasă și caldă și –uneori – în timpul crizelor comunicării și ale stăpânirilor de-o clipă a terorilor și fricii de a fi, moartea. Iată o mostră de descriere a unui peisaj nocturn. Este în el topită toată năzuința spre absolut a iubirii lor, dorința nestăvilită de a trăi și poseda într-un echilibru nesperat, misterele lumii: „Noaptea deveni atât de opacă și deasă încât parcă era făcută din părul și sufletul brunelor, din mușchii abanosului, din plămânul peșterilor, din tot întunericul sicrielor uitate, din toată păcura strivită în sânul pământului și din amintirea tuturor eclipselor ce rătăcesc de milenii în pâlcuri de funingine, prin bezna de gheață neagră a firmamentului”.
Și cu această creație ne dăm seama că proza scrisă de poeții interbelici aduce ceva nou în stilistica obișnuită a genului, iar Premiul Societății Scriitorilor, primit în epocă, dovedește cu prisosință valoarea indiscutabilă a cărții narative a lui Horia Furtună, care din păcate nu s-a mai reeditat până azi și, ca urmare, tot mai rar se fac referințe critice și istorice literare, raportate la stilul amplu al evocării și mai ales la bogatul ei conținut uman.
Geo CONSTANTINESCU
(Articol apărut în revista Argeș, serie nouă, Anul XXV –LIX-, Nr, 10 -520-, octombrie 2025, p. 27).