https://blog.revistaderecenzii.com
Liberalii biruiseră numai întrebuințind mijloace de brutală violență, mergînd pînă la acel „furt al urnelor” pe care li l-au reproșat continuu, cu indignarea pentru locurile pierdute cu înșelăciune, ardelenii, uitînd că sistemul fusese transmis doar de „popularii” amici ai generalului Averescu. După ce pățisem supt regimul acestuia la Brăila, era să fiu primit la Galați de o adevărată bandă, care întrerupea la întrunire pe preoți, pe profesori, pe onestul general Radian, în urlete feroce, vrednice de cea mai decăzută demagogie; a trebuit să înșel pe făptași declarînd adunarea încheiată pentru ca ei să se grupeze afară, pregătindu-și merele putrede și ouăle clocite de aruncat asupra noastră, iar noi ne-am putut termina astfel, cu ușile încuiate, cuvîntările. În Dolj am fost arestat într-un sat și oprit, un moment, de a intra în altui; mi-a trebuit răbdare și arătarea unei scrisori cu pecetea prințului Carol ca să îmblînzesc pe agentul guvernului, pe cînd aiurea alt jandarm ne întovărășea în vizitele electorale și ne arăta naiv speranța sa că vom învinge. Sătenii ni se dovedeau prieteni și, în multe locuri, la aceste suflete simple și bune, am putut constata porniri nobile care se cereau numai educate pentru ca votul universal, dat cu intenții care nu erau cu totul curate, să devie, nu un mijloc de nesiguranță și încurcătură pentru noua Românie, ci instrumentul
popular atotputernic pentru refacerea ei politică și morală.
Fusesem ales și la Sibiu, ardelenii crezînd că nu pot răzbi altfel o furioasă acțiune guvernamentală. În starea în care erau relațiile noastre și în dispoziția de spirit în care mă găseam, nici n-am vrut să mă prezint alegătorilor. De a doua zi însă mi s-a cerut, de multe ori cu grosolănie, să înlătur pe partizanul meu de la Galați, ca să las locul unui general în rezervă care venea acolo, la Sibiu, după mine, și a trebuit să răspund cu toată hotărîrea insistențelor pe care le depunea d. Maniu însuși, gata să se frigă pe foc și pentru cel din urmă din aderenții săi.
Guvernul cel nou nu aducea nici un alt plan decît iluzia unei revizuiri a Constituției, care trebuia să însemne o nouă ediție a vechiului „pact fundamental”, doar cu o reglementare deosebită a alcătuirii Senatului, cu membri de drept, și ce putea oare să se aștepte de la bătrînețele rutinare, cu totul străine de spiritul vremii, ale unui C. Dissescu, notorietate artificială creată prin reclama gazetelor! Se adăugea pericolul care, în invazia pornirilor violente: antisemitism de lovituri și scandaluri, fascism, toate produse, înainte de toate, ale lipsei de educație, stătea în totalul despreț pentru orice acțiune a președintelui de Consiliu, care se credea chemat numai să troneze de la înălțimea moștenirii sale și a realizării unității naționale, ca și din lipsa de autoritate și de energie a celor cari-l înlocuiau la Ministerul de Interne. Pe cînd de sus se vorbea numai de grija „ordinii”, de înfrînarea spiritului revoluționar, anarhia pătrundea în toate domeniile vieții publice, și în fața regimului stătea hotărîrea, de-a dreptul pornită pe luptă civilă, a înlăturatului partid național din Ardeal și nepotolita veche ură, în adevăr de clasă, a „maselor muncitoare“ contra profitorilor.
Deocamdată aceste primejdii au fost acoperite de pregătirile
încoronării și de strălucitoarele serbări, cu desfășurarea unui prestigiu militar asigurător, de la Alba-Iulia. Ion Brătianu, exasperat de planul generalului Averescu de a prezida acest act, care se credea necesar mai ales față de superstiția ardeleană, în special la unguri, a regelui încoronat – cineva a venit la mine ca să ofere coroana craiului ungur Ștefan Bocskai, și i-am răspuns, firește, că n-avem ce face cu dînsa —, ținuse neapărat ca acest act ultim al epopeii naționale desfășurate supt a sa oblăduire să nu se facă supt ocrotirea și spre folosul politic al altuia.
Partidul național din Ardeal a avut față de încoronare cea mai proastă ținută patriotică. Atunci cînd reprezintanții naționalităților au participat, pînă și ungurii iredentiști în fond, el a refuzat, în propria sa casă» să apară pentru a primi pe Suveran și pe membrii dinastiei, cu cele două regine balcanice venite și ele la bucuria cea mare a părinților. Niciodată o anume grobienie care deosebește școala dlui Maniu cel dibaci și întemnițat în gulerul solemn nu s-a arătat mai urît decît cu acest prilej, ceea ce regele Ferdinand, foarte vindicativ supt înfățișarea sa timidă, nu era să ierte niciodată (de altfel, în conversații particulare, d. Maniu își arăta cel mai adînc despreț pentru șeful statului). Ici și colo apărea doar, ca un fel de „informator american”, cîte un membru de a doua treaptă al grupării. Biserica unită, care întrebase la Roma dacă poate intra, la o asemenea împrejurare, într-o biserică „schismatică” și primise răspunsul pe care-l dorise, păstra aceeași atitudine, pe care cîte un episcop Hossu de la Gherla o dezaproba fățiș și însuși nunțiul papal se ferea să o laude, nu numai din acest scrupul confesional, ci și pentru că ea aparținea aproape întreagă partidului ce nu se putuse instala la putere. În ce privește pe averescani, generalul, îmbrăcat în uniformă, ca să arăte care e caracterul prezenței sale, nu
Pagină:Nicolae Iorga – O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/84
se hotărîse a veni decît după ce un trimes, special al regelui, șef al armatei, mersese să-l invite.
Ca ansamblu, serbările, afară de parada militară înaintea reprezintanților statelor amice, au fost lipsite de eleganță, care nu e desigur o specialitate liberală, că și de sinceritate, omorîtă de multă vreme în cîinoasele lupte politice, și de popularitate. Se adunaseră mii de țerani acolo, dar spiritul lor era foarte puțin pregătit pentru a înțelege măreția momentului și, cînd cordoanele poliției și armatei s-au rupt și mulțimea, în care erau amestecați și sași și mulți unguri și secui, a putut umplea străzile puține și înguste ale orășelului a cărui realitate modestă și banală corespunde așa de puțin legendei țesute mult timp în jurul unui nume de falsă romanitate, s-a putut vedea complecta dezorientare. Se începea astfel jucăria cu poporul care, cu steaguri, cu insigne, îndată și cu cămășile colorate, pe care, deprins cu Italia, le va inaugura cel dinții generalul Averescu, e chemat, ca vechii alegători ai colegiului al III-lea în Regat, în trenuri gratuite pentru a li se da pîne, brînză și cîte o pomană în bani. Altfel se cuvenea să-și puie pe cap coroana stropită cu mult și scump sînge acela căruia soarta îi dăduse neasămănata favoare de a culege după peste trei sute de ani moștenirea lui Mihai Viteazul, care, acesta nu era la dispoziția cetelor de boieri și nu trebuia să se supuie rezultatului ultim al intrigilor țesute în jurul său. Armata își aclama căpitanul, dar sufletul popular, voia milioanelor din care se fac și oștile nu era, luminată și încălzită, în ziua aceea de toamnă cînd razele unui soare sărac sărutau sfioase zdrențele glorioase ale stindardelor și crucea din gura vulturilor.
În mijlocul acestor mizerii și așteptînd pe acelea, mai grele, care erau să vie, am dat, pentru al doilea element de unitate și legătură în viața Europei, volumul State și
dinastii, care e de fapt o istorie a epocei moderne, văzută din acest punct de vedere. O cercetare, care mi se îngăduise înainte de război, în arhivele Ministerului de Externe și pe baza căreia scrisesem un volum despre Politica externă a regelui Carol, învederînd felul prin care s-a ajuns la legătura, multă vreme în adevăr asigurătoare, cu Centralii, îmi dăduse un prețios material de copii și de rezumate, din care am făcut colecția, care s-a bucurat de o destul de largă răspîndire în străinătate, Correspondance diplomatique roumaine sous le roi Charles I-er. Traducerea cărții mele germane de Istorie a românilor era de multă vreme în manuscript la mine: adăugîndu-i ceea ce după atîta trecere de vreme era necesar – și am putut constata că îndreptările ce se impuneau erau cu totul neînsemnate —, am început, în condiții extrem de modeste, potrivit cu așa de puținele mijloace care mi se puseseră la dispoziție, în tipografia mea, dusă înainte necontenit cu atîta greutate, publicarea acestei versiuni, datorită fostei mele eleve, dna Enache Ionescu; apariția celor cinci volumașe, pornită la 1922, s-a terminat numai în șase ani, iar răspîndirea a fost aproape nulă. Pentru Liga Culturală începeam apoi o nouă ediție a poeziilor lui Eminescu, cu îngrijire verificată asupra textului din Convorbiri; e singura despre care nici bibliografii poetului n-au arătat să aibă vreo cunoștință.
Cum liberalii organizaseră la Florica pomenirea lui I. C. Brătianu și crezusem că trebuie să iau parte la onorarea unei așa de mari memorii – atunci am văzut marele castel de azi, cu biserica în stil românesc făcută de Lecomte du Noüy și, într-un. colț, odaia mică, goală, săracă, patul de fier, dur ca pentru un ostaș, pe care agonizase omul marilor creațiuni —, am publicat un studiu sintetic asupra anilor de tinereță ai ctitorului României, care a fost pe atunci un istoric plin de darul divinației și încălzit de statornice și îndrăznețe credinți. În sfîrșit, pentru
serbările comemorative ale ziariștilor, președintele sindicatului, d. C. Bacalbașa, mi-a cerut un istoric al presei, care a apărut în același an, in mare parte pe baza materialului prelucrat în Istoria literaturii române în secolul al XIX-lea.
Dar lucrarea de căpetenie pentru acest an a fost o Istorie a vechii arte românești în limba franceză, care m-a reținut mai mult timp, pînă la sleirea puterilor. Participarea la Congresul de istoria artei în Paris îmi dăduse ideea. dar am pășit numai cu sfială la realizarea unei opere cerînd cunoștinți tehnice care-mi lipseau. Am încunjurat greutatea adresîndu-mă colegului meu de la Comisiunea monumentelor istorice, unde luasem moștenirea lui Dimitrie Onciul, d. G. Balș, care publicase studii de specialitate. Cred că prețioasa contribuție pe care mi-a dat-o atunci l-a îndemnat la seria de publicații bogat ilustrate care luminează astăzi așa de puternic dezvoltarea arhitecturii moldovenești. Din partea mea, căutam să învederez întîiași dată, pornind de la vechile constatări din Istoria românilor în chipuri și icoane, ele însele sprijinite pe cercetarea răbdătoare a celor mai multe din monumentele de veche artă, descrise pe scurt, dar nu fără stabilirea de legături, în Drumuri și orașe și mai ales în Sate și mănăstiri, că în clădirile domnești, boierești, negustorești și țerănești ale pămîntului românesc nu e o serie de imitații răzlețe, cînd de la unii, cînd de la alții, ci manifestarea progresivă, pe baza realităților naționale, locale, și cu adausul, chibzuit și cîntărit, al influențelor de aiurea, din multe și felurite părți, a unei concepții unitare și armonioase.
Tipărirea acestei opere întinse, terminată încă din 1921, la care trebuia să se alipească un mare număr de ilustrații, nu s-a făcut ușor, mai ales cu lipsa totală de înțelegere pentru folosul și în străinătate al unor asemenea
lucrări. A trebuit o operație financiară pe care d. Titulescu o credea fericită ca să se poată consacra suma necesară tipăririi la Paris in bune condiții artistice a acestei cărți care, multă vreme, cu toate criticele grosolane pe care le-a întîlnit în țară, de la oameni cari nu o dată în viața lor mi-au prezintat scuze pentru mai vechi insulte, rugîndu-se umil de iertare, a servit – și în parte servește și astăzi – de bază cercetătorului pentru ceea ce am dat și noi tezaurului de frumuseță al omenirii. În 1922 Istoria vechii arte românești ieșea de supt teascurile tipografiei pariziene.
Arta cealaltă, a smeritului țeran, care nu pleacă de la idei abstracte, nici de la mîndria de a străluci, ci de la nevoia intimă, fundamentală, a sufletului românesc nefalsificat printr-o cultură de împrumut, de a da lucrul original, nou, plăcut la vedere, mă interesase de mult încă, de la cursurile de vară din Vălenii de Munte, unde am căutat să fixez și cicluri pe care le mențin și pînă acum pentru balada românească. Succesul lucrării despre marea artă mi-a inspirat dorința de a-i pune alături și pe aceastălaltă. Astfel, cu un scurt text și cu multe ilustrații, am alcătuit în limba franceză a doua lucrare, mai întinsă, în acest domeniu al artei, căutînd și aici să descopăr originile, principiul creator, mult mai vechi decît ființa poporului românesc deplin isprăvit pe aceste plaiuri, ca unul ce stă în arhaica înfăptuire a străbunilor traci, cari au lăsat această moștenire și tuturor celorlalte neamuri ce s-au așezat pe vatra lor de odinioară, de la greci, cu fustanela și falsul lor fes, la albanezi, al căror ilirism e însă mai puțin doritor de podoabe, la slavii din Balcani cari, de fapt, în ultima analiză, sînt așa de puțin slavi afară de limbă, apoi pînă la rușii apuseni, trăind și ei pe baza tracică, pînă la slovaci, la cehi, cu cojoacele lor înflorate, și pînă la ungurii din pustă, fără a mai socoti pe cine, venit tîrziu, a luat așa de mult de
la păstrătorii acestei eredități milenare, ca sașii. Se putea desluși astfel o parte însemnată din întinderea și dezvoltarea artei stilizate, abstracte, geometrice, creațiune a celor dintîi neamuri așezate în sud-estul Europei, și îndrăzneam să găsesc influența acestui schematism rece și măsurat asupra naturalismului bucuros de adevăr, de realitate al grecilor înșiși.
Lucrarea a apărut, destul de îngrijită, la”Ramuri” în Craiova și, dacă în țară a stîrnit puțin interes, ea a fost favorabil primită în străinătate, o bună traducere italiană avînd să apară mai tîrziu; de una românească nu s-a simțit nevoie, cum nici pentru istoria artei cultivate.
Astfel mi se forma în minte ideea, care mă va stăpîni tot mai mult, a prezintării față de străinătate a unei întregi sinteze, la capătul căreia n-am ajuns încă, pe departe, dar a cărei realizare integrală îmi va fi poate îngăduită de soartă, a ceea ce poporul românesc, lăsat la o parte în toate privințile, așa de pe nedrept ignorat, și fiindcă el însuși nu și-a cerut niciodată dreptul, a fost in stare să deie civilizației.
Din această serie de revelații pentru alții face parte și alcătuirea, în 1925, a unei prezintări a pămîntului românesc însuși, luat pe văile în care se împarte și înfățișarea naturii și caracterele ființii omenești, și înșirînd, grup de sate după grup de sate, centru orășenesc după centru orășenesc, tot ceea ce se găsește pe linia trasă de cursul apei. Și această lucrare ilustrată, La Roumanie pittoresque, a fost editată de”Ramurile” craiovene, care n-a știut să-i dea o răspîndire peste graniță, la care avea dreptul. Ilustrația, foarte bogată, nu e așa de netedă, de precisă ca în Arta populară în România. De vreo traducere în românește n-a putut fi vorba, deși planul și felul de executare, deci și folosul, sînt cu totul altele decît în cartea, multă vreme iubită, a lui Vlahuță, în care sînt atîtea
Pagină:Nicolae Iorga – O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/89
lucruri văzute de ochiul poetului liric, dar și altele de simplă închipuire, oricît de simpatic ar fi descrise.
Tot așa de puțin interes va trezi călăuza pe care am alcătuit-o pentru cercetarea monumentelor istorice de către străini, acel Guide historique de la Roumanie, precedat de vechea Introducere (tradusă și în italienește de bunul nostru prieten, așa de curînd dispărut, Michele Silvestri), care a apărut numai în 1927—1928.
Cînd, la 1925, s-a făcut, întîi la Paris, apoi la Geneva, și cu eolaborația dlui Henri Focillon, delicatul prețuitor al oricărei arte și cugetătorul original asupra principiilor ei, care devenise un obișnuit al țerii noastre, o expoziție a vechii arte pe care România o prezintase publicului apusean, am introdus și unele elemente noi în broșura sintetică, apărută la Geneva, Coup d’oeil sur l’art roumain (1925).
În legătură cu Congresul bibliotecarilor, am redactat apoi și o scurtă istorie a cărții românești (L’ornementation du vieux livre roumain, 1925), în care căutam să relevez originalitatea introdusă de noi într-o artă pe care, prin Muntenegru, o împrumutasem din Veneția lui Aldo Manuzio, această originalitate fiind căutată mai departe și supt raportul iconografic, prin note asupra tipului românesc al Adormirii Maicii Domnului, în Omagiul de la Praga al lui Kondakov. O conferință la Paris, precedînd o ședință de muzică românească a tînărului maestru Chirescu, la Societatea de geografie, m-a adus tot atunci să dau note scurte asupra cîntecuiui nostru (La musique roumaine). În Mercure de France, care-mi acorda reparație pentru o nedreptate, am arătat apoi ce datorește literatura cultă inspirației populare (La littérature populaire source de haute littérature). Literatura cultă însăși era pusă în legătură cu cele vecine în al doilea volum din acele Études roumaines – primul fiind, în legătură cu aceleași cursuri la Paris, o inițiare în influențele asupra vieții românești —; ambele volume au putut vedea lumina mulțămită
Pagină:Nicolae Iorga – O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/90
bunelor amintiri românești ale unui harnic și, un timp, și norocos român, librarul Gamber, din Orșova, fost la librăria Socec (I, Influences étrangères; II, Idées et formes littéraires dans le Sud-Est de l’Europe). Două cursuri la Paris au încercat să prezinte toată viața noastră socială în secolul al XIX-lea prin literatura narativă și cea dramatică (Les écrivains réalistes en Roumanie și La société roumaine dans le théâtre roumain, 1926). Și comerțul nostru era atins în alt curs (Points de vue sur l’histoire du commerce de l’Orient, 2 volumașe: ev mediu și epocă modernă), în timpul cînd reluam primul volum din Istoria comerțului în românește, adăugind și pe al doilea. Culegînd și din gura unei tinere moldovence povești inedite, le-am dat o formă dezvoltată, în sensul apusean, prin acele Contes roumains, care au fost traduse și în armenește, la Beirut. În sfîrșit, pentru a înlătura lacuna în viața poporului nostru care ocupă cea mai mare parte a evului mediu, am trimes”Omagiului Uspenski” Danubiul de imperiu, învederînd permanența vieții romane imperiale pe Dunăre, și Revistei de istorie și filologie din Bruxelles un studiu care tindea să arăte participarea românească la statele slave din veacurile al VI-lea și al VII-lea pe malul stîng al Dunării. Aceeași taină o căutam și în studiul despre vechile cronici ungurești.
Adaug că alături de acea vădire a ce a putut să deie adîncul acestui neam în domeniul artei mă ocupasem, la Academie, într-o comunicație apărută apoi numai în Revista istorică, de felul cum oamenii fără învățătură și neadmiși la participarea în viața publică au putut înțelege evenimentele istorice, care se fac și cu dînșii, deși nu totdeauna pentru dînșii.
Dar cercetările cu privire la propria noastră artă mi-au inspirat, în legătură și cu un curs la Universitate, ideea de a căuta și dincolo de margenile vieții noastre naționale explicații noi și o înțelegere mai deplină, întrebuințînd
Pagină:Nicolae Iorga – O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/91
acea metodă care-mi dăduse foloase însemnate în urmărirea construcțiilor românești, cu podoabele pe care le cuprind sau care le acopăr. Istoria artei îmi apărea deci – afară de considerațiile tehnice, care, acestea ar putea forma un studiu deosebit: acela al evoluției tehnicei înseși, ca materiale și ca metode, ba chiar ca elemente umane întrebuințate —, nu ca o descriere literară a tablourilor și sculpturilor, cu urmărirea unei transmisiuni iconografice, care și aceea este un domeniu aparte, strict delimitat, și nici ca o serie de biografii ale maeștrilor, interesante desigur, dar care singure nu pot ajunge, ci ca o manifestare, încă o manifestare, a însuși spiritului unei epoce, înțeles în toată adîncimea, întinderea și varietatea lui. Astfel s-a format cărticica, plină de o ilustrație în mare parte rară, Istoria artei medievale și moderne în legătură cu dezvoltarea societății, care n-a găsit nici un fel de înțelegere, dar din care s-ar putea desface o expunere cît de largă, puind în altă lumină atîtea din aparițiile artistice în cursul vremurilor.
Tot mai mult în acești patru ani împliniți, și întrecuți, de guvernare liberală, dezordonată și istovită – oboseala, trebuie s-o spun încă de acum, explicîndu-se pe deplin prin necontenita reintrare pe scena puterii a unor oameni, tot aceiași, cari nu se putuseră reface nici ca idei, nici chiar ca puteri —, dezgustul de o viață politică de frămîntări sterpe mă prindea tot mai mult, îndreptîndu-mă, pe timp cît mai lung, spre acea străinătate, dătătoare de mîngîieri și îndemnuri – și Ion Brătianu avea delicateța și spiritul de dreptate de a-mi imputa o dată în plină Cameră că „mă primblu pe banii statului” (adecă modesta leafă de 100 000 de lei pe an pentru conducerea școlii pe care o creasem la Fontenay-aux-Roses) și „locuiesc în casa statului” (pe care fără mine statul n-ar fi avut-o niciodată).
Pagină:Nicolae Iorga – O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/92
La una din întoarcerile mele de acolo voi găsi strada în puterea unui tineret gata de bătaie, care credea că servește în adevăr și cariera sa și interesele țerii și ale nației înlocuind munca și înțeleapta chibzuire a timpului său cu zădamice manifestări violente: spargeri de geamuri, atac contra trecătorilor, prin care fără îndoială nu se schimbă întru nimic inferioritatea noastră, dureroasă și plină de primejdii, față de populația evreiască, așa de numeroasă, de activă, de econoamă și de solidară, în domeniul economic și, de la o bucată de vreme, nu numai în acesta. Prăvăliile se închiseseră în semn de protestare, după o tentativă de devastare a lor, spectacol care nu se mai pomenise în viața publică a României și care era o încurajare pentru elementele anarhice, de care sînt pline mahalalele, complect needucate, ale orașelor noastre de nesupravegheată adunătură. Am atras în zădar, la Cameră, atenția primului ministru, al cărui autoritarism sistem Carp era tot așa de mult o simplă aparență ca și al „teribilului” fost ministru de interne al generalului Averescu, iar cărturarii cari ca subsecretari de stat conduceau acest minister nu aveau, am spus-o, nici hotărîrea, nici autoritatea care o poate susținea. Cîteva din frazele cărora Brătianu știa să le deie un așa de impresionant răsunet n-au contribuit întru nimic la o liniștire care se putea căpăta atunci. Îndată ce astfel de mișcări s-au dovedit posibile, iar puterea publică incapabilă de a li se opune, vocații dictatoriale au apărut, firește, generalul Averescu el însuși făcînd greșeala de a-și da această înfățișare. D. A. C. Cuza a primit să devie prizonierul acestor tineri turbulenți și peste capul d-sale și, de la o vreme, contra drepturilor d-sale, alții se vor ridica, începînd prin moarte de om o carieră care le va procura multe satisfacții politice.
M-am împărtășit și eu larg de neplăcerile, de la cea mai de jos calomnie la cea mai grosolană insultă, care
Pagină:Nicolae Iorga – O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/93
trebuiau să atingă pe oricine ținea la ordinea și la numele bun al țerii, ca și pe orice profesor și educator cu simțul răspunderii sale. Anunțasem o conferință la Ateneu, în legătură, cred, cu Unirea Principatelor și, cum orice era pretext de noi demonstrații pentru gonirea din universitate a evreilor, cari trebuie întrecuți, nu excluși contra dreptului lor de cetățeni, s-au luat măsuri pentru ca scandalul să nu se mute din stradă în sala de cultură. Cei ce așteptau afară, „studenți” de prin licee și din suburbii, au fost înștiințați de oameni de treabă că eu am ordonat să nu fie primiți. Erau acolo în fața Ateneului cîteva mii de tineri exaltați, cari nu știau nici de ce e vorba, nici cu cine au a face, căci desigur nu-mi ascultaseră nici un curs și nu-mi cetiseră nici o pagină. Am fost salutat la ieșire cu obișnuitele huiduieli prin care se vădea o conștiință patriotică trează și o vitejie în masă. Cel care mă întovărășea, speriat, îmi dădu sfatul de a apuca pe o strădiță laterală; desprețuind acest îndemn de lașitate prin care se încurajează toate impertinențele, am mers drept la „adversarii“ mei nevrîstnici și i-am întrebat dacă au ceva să-mi spuie iar, după tăcerea în care așteptau să-mi întorc spatele pentru a mă huidui din nou ca pe cel mai rău dintre români – erau să descopere și suma cu care m-am vîndut bancherului Blank, pe care l-am văzut, pentru scopuri de cultură și interese de schimb ale școlii din Franța, de trei ori în viața mea —, le-am spus atîta:”Ferice de părinții cari au astfel de copii“. Dar, întors acasă, am declarat în scris ministrului de instrucție, colegul dr. Angelescu, că nu înțeleg a mai rămînea profesorul unui astfel de tineret. Preferam să-mi iau pensia și să adaug cîștigul modest al unor cursuri libere. Am revenit ceva mai tîrziu asupra acestei hotărîri a unui suprem dezgust, numai după stăruințile ministrului și mai ales ale adevăraților, deși tot mai puținilor mei elevi, opriți